biletul zilei cu meciuri din fotbal biletul zilei pariuri biletul zilei de azi
  • 006 Revista Sport în România Nr. 6 (Format Digital)

FAPTUL CĂ VIN TOT MAI PUŢINI COPII LA SPORT ESTE O TRAGEDIE

 

Interviu cu doamna Elisabeta Lipă – preşedinte al Clubului sportiv Dinamo Bucureşti

Dumitru Graur: Cît de grea a fost trecerea de la statutul de mare sportivă, multiplă medaliată la Jocurile olimpice şi la Campionatele mondiale, la cea de manager, de conducător de club şi de federaţie?

Elisabeta Lipă: Normal, trecerea este foarte grea, având în vedere că atâţia ani de zile prestezi o activitate şi dintr-o dată treci la munca de birou. E altceva! Dar eu nu am trecut direct în funcţia de manager la clubul Dinamo Bucureşti, atâta vreme cât eu m-am retras în 2004, sau mai exact în ianuarie 2005, când m-am reîntors în „profesional”. Am fost mai întâi director adjunct la Direcţia informare şi relaţii publice din cadrul Ministerului de Interne, am stat acolo aproximativ doi ani de zile, după care am fost adjunct la Direcţia afaceri europene şi relaţii internaţionale. Când am venit la club, mă învăţasem cât de cât, chiar mă învăţasem bine şi pot să spun că „m-am călit” (râde, vizibil amuzată) în cele două direcţii pentru a prelua postul de preşedinte la Dinamo...

- Dar până în momentul în care aţi luat hotărârea de a renunţa la cariera de sportivă aţi mai lucrat şi în această activitate profesională?

- Bineînţeles. Când am simţit nevoia să iau prima pauză, după vreo 15 ani de performanţă, am zis să fac şi altceva, să văd ce înseamnă munca de birou. Pentru că îmi pregăteam terenul pentru momentul retragerii definitive. Am făcut o pauză de cam jumătate de an, după care am revenit pentru Olimpiada de la Atlanta, în 1996. Şi atunci am plecat din clubul Dinamo, am trecut în „profesional”, am lucrat la Poliţia Capitalei, şeful meu de atunci a fost domnul chestor Popa Vasile, acum a ieşit la pensie, un om extraordinar. Lucram la serviciul „Operaţii şi Secretariat”. Îmi plăcea pentru că nu aveam o muncă de birou efectiv, să stau legată de scaun opt ore, ci aveam diverse activităţi: planuri de măsuri pentru meciuri, diferite concerte, competiţii şi aşa mai departe.

- Canotoarele fac un sport foarte special, care nu lasă timp pentru alte activităţi, mai ales că stau în cantonament cam unsprezece luni pe an...

- Nu ştiu cât de special e canotajul, e greu că stai atâta vreme în cantonament, dar pe cât de special şi monoton este, e şi tare frumos, mai ales când realizezi şi marea performanţă, când ai satisfacţii. Te şi căleşte pentru viaţă, acolo începi să înţelegi cât valorează cele două principii care definesc performanţa: ordinea şi disciplina  (râde puternic). Când se va înţelege că ordinea şi disciplina, vom reuşi...

- Ţineţi mult la cuvintele astea!

- Da, ţin mult. Pentru că eu consider că aceste cuvinte m-au ajutat foarte mult în cariera mea. Ţin şi de longevitate. Deci, un sportiv dacă-şi doreşte să participe nu doar la una, ci la multe ediţii ale Jocurilor Olimpice, trebuie să dea dovadă de disciplină, să fie ordonat...

Nu prea obişnuiesc să stau pe la uşi

- De fapt, pentru a ne aduce aminte, cum aţi ajuns la canotaj?

- Eram elevă în clasa a X-a, practicam baschetul la Liceul „Mihai Eminescu” din Botoşani, şi la o selecţie pe ţară organizată de clubul Olimpia din Bucureşti, antrenoarea Pavel Ileana m-a luat pentru canotaj! Acum e stabilită în Austria, dar ţinem  legătura şi la ora actuală. A văzut ceva în mine, de m-a adus în Bucureşti, a fost mai întâi cam o lună de tatonări şi discuţii, părinţii erau şi nu prea erau de acord, la 16 ani să pleci de acasă la 500 de km, singură... Dar am luat viaţa în piept la 16 ani şi a fost un drum bun! După primul meu titlu olimpic, la Los Angeles, adus pentru Olimpia, am fost transferată la clubul Dinamo, unde am rămas până în zilele noastre (râde).

- Cum se numeşte funcţia pe care sunteţi dumneavoastră?

- Funcţia este “preşedinte al clubului Dinamo Bucureşti”. Gradul pe care îl deţin este “chestor de poliţie”. General de poliţie, dacă vreţi, dar având în vedere că suntem funcţionari publici cu statut special, din generali am fost numiţi chestori.

- Cum se împarte timpul dvs., doamnă Lipă? Aveţi timp pentru toate? - pentru că se vede că sunteţi o persoană foarte ocupată. Şi comandant la Dinamo, şi preşedinte de federaţie la canotaj…

- Deci, vedeţi că revenim la cele unsprezece luni de cantonament şi la obligaţia de a-ţi face viaţa cu ordine şi disciplină. Eu de dimineaţa mă trezesc devreme, de când făceam sport, aceeaşi oră, şase şi jumătate. Mă bag în pat foarte devreme, doar cine ştie ce eveniment să mă ţină peste ora zece, zece şi jumătate. La unsprezece e deja foarte târziu! Dimineaţa la şase şi jumătate m-am trezit, într-o oră sunt gata şi pornesc către club. Vin aici, facem prezenţa cu toţii, să vedem cine lipseşte, să-l trezim la realitate. Avem 213 oameni angajaţi în club şi 1090 de sportivi, dar am în subordine acum şi centrul sportiv de la Braşov (Dinamo Braşov – n.n.). Văd ce probleme sunt, şi nu sunt puţine, vă asigur, după care, dacă sunt probleme şi la federaţie, mă duc acolo… Îmi organizez timpul astfel că mai am destul timp să bat şi pe uşi, pentru diferite aprobări, dar am noroc că eu nu prea stau mult pe la uşi (râde iar)… Mi-ar lua mult timp dacă aş sta pe la uşi, dar cum eu intru de regulă repede… Mă primeşte repede oricine. Mă duc la MTS, dar până să ajung la federaţie, mă opream mai întâi la etajul I, la domnul Ministru, la doamna Tocală (secretarul de stat pentru sport – n.n.). În Ministerul de Interne săptămânal avem şedinţe lunea cu şeful cel mare, ne spunem acolo ce probleme avem fiecare…

- Înţeleg că intraţi peste tot, fără probleme…

- Deci nu pot să spun că am vrut să intru cu vreo problemă, oricât de mare sau de mică, la vreun ministru şi n-am fost primită!   

- Atârnă aşa greu cele şase medalii de aur?

- Nu ştiu dacă numai cele şase medalii ale mele, mai curând faptul că vreau să fac ceva în clubul ăsta; elanul care se vede – mulţi îmi spun: Bine că aţi venit, doamna Lipă, că ne încărcaţi şi pe noi de energie! (râde puternic, zgomotos) Şi sunt ajutată.

- Dacă se întâmplă să întâmpinaţi un refuz, renunţaţi?

- Nuuu, la mine nu există “nu se poate”! Dacă sunt refuzată astăzi, încerc mâine din nou, dacă nu se poate dimineaţă, încerc după-masă (râde)… Mai încerc şi mâine, şi răspoimâine … Şi tot trebuie să reuşesc.   

 

Sportivii au nevoie de stabilitate şi de siguranţa zilei de mâine

- Am să vă pun acum o întrebare un pic mai dificilă: este în regulă ca un sportiv – un foarte mare sportiv, în cazul dvs. – să ajungă până la gradul de general? Este de asemenea şi cazul lui Anghel Iordănescu.  Ce are sportul cu milităria?

- La întrebarea asta vreau să vă dau un răspuns în ceea ce mă priveşte şi în ceea ce priveşte sportivii acestui club. Şi vreau să vă spun mai ales un  lucru, faptul că un sportiv, ca să atingă marea performanţă – noi vorbim aici de Jocurile Olimpice – nu poate să o atingă aşa repede. Durează ani de zile. Unii, care sunt mai talentaţi, mai deosebiţi, poate o ating într-un ciclu olimpic, alţii în două sau trei cicluri - deci ajung la o anumită vârstă. Dacă au început devreme sportul de performanţă, au timp să-şi facă o şcoală, ceva, evident dacă sunt interesaţi de asta. Termină un liceu, termină o facultate şi au nevoie de o stabilitate. Pentru ca să poată sta liniştiţi în cantonament, să se pregătească pentru mare performanţă. După care, la un moment dat, vine momentul să te retragi. Eu n-am văzut mulţi sportivi care s-au retras pur şi simplu, fie de la Dinamo, fie de la Clubul Sportiv al Armatei Steaua, n-am cum să nu le iau împreună, pentru că avem acelaşi statut, cele două cluburi aparţin celor două mari ministere, Internele şi Armata. Pentru că sportivul are nevoie de stabilitate şi de un viitor asigurat. Pot însă să vă spun că în ultima perioadă la noi s-au făcut foarte, foarte puţine angajări, poate chiar deloc, faţă de ce se făcea până în 2008, deci până la Jocurile Olimpice de la Beijing. După care a venit criza, s-au blocat posturile şi a fost foarte greu să mai angajezi. Avem aşadar mulţi sportivi care lucrează în structurile Ministerului de Interne, fie în Jandarmerie, Poliţie, Pompieri, Frontieră şi aşa mai departe. Care sunt foarte bine văzuţi în “profesional”, chiar dacă o viaţă întreagă au fost sportivi, s-au adaptat foarte repede  şi pe care te poţi baza. Unii ocupă şi funcţii de conducere. Dar vreau să nu uitaţi că jumătate din sportivii calificaţi la Jocurile Olimpice sunt sportivi ai clubului Dinamo! Deci, suntem un motor de energie pentru marea performanţă. Că de fapt asta trebuie să facem noi aici. Dar nici un sportiv nu va veni la Dinamo dacă nu-i oferi această stabilitate. Sunt alte cluburi care pot să-i dea un salariu, două-trei pe lună, dar nu e sigură deloc această continuitate şi această stabilitate pe care o dăm noi după retragere.

- Desigur, aşa a fost dintodeauna, mai ales în trecut. Dar, vedeţi doamnă Lipă, acum suntem în 2014, lucrurile încep să se mai schimbe...

- Aşa este, dar ce oferim în schimb? Ce le oferă societatea în schimb? Spuneţi-mi câţi sportivi s-au retras – deci aici facem abstracţie de cele două cluburi militare – şi avem sportivi de valoare, care s-au retras. Şi unde sunt? Unde sunt? Nicăieri! 

- Şi totuşi: nu sunteţi de părere că în 2014 sportul n-ar mai trebui subvenţionat de ministere precum cel cel al Internelor şi al Armatei? Că sportul românesc ar trebui să-şi găsească alte surse de finanţare, mai aproape de zilele noastre?

- Da, dacă ne luăm şi citim din ce se scrie, din ce ne spune Uniunea Europeană, vedem că n-ar trebui. Dar eu vă spun sincer: dacă şi aceste două cluburi dispar, eu spun că şi sportul românesc dispare. Pentru că şi cele două cluburi sunt bugetate tot de stat, numai că sunt bugetate prin cele două ministere. Ideal ar fi ca performanţa să aibă în spate sponsori care să ofere sportivilor pregătire adecvată, conform cerinţelor actuale, care nu sunt nici mici, nici nesemnificative. Sigur, dacă vrem să ne aliniem ca stat cu marile puteri, trebuie să investim ca şi ele. Noi nu investim poate nici pe sfert cât investesc alţii. Şi totuşi, din talent şi din ambiţie încă mai scoatem rezultate, dar este clar că în ritmul ăsta nu o să mai putem merge mult. Că nu mai avem cum! (vorbeşte pasional) Statul, din punctul meu de vedere, are obligaţia să investească în sport. Să investească în sport de masă; dacă vorbim de performanţă, performanţa este cireaşa de pe tort! Dar baza trebuie să fie susţinută de stat. Deci să rămână prioritatea statului român, pentru că trebuie să înţelegem că sport nu înseamnă numai performanţă, sport înseamnă şi sănătate. Noi avem nevoie de o naţiune sănătoasă. Dacă vrem să avem o naţiune sănătoasă, dacă vrem ca această generaţie tânără să fie sănătoasă, trebuie să investim în ea. Şi cu siguranţă că din aceşti tineri o parte vor trece şi  în grădina performanţei. Dar cum noi nu avem sport de masă aproape deloc, atunci de unde să avem performanţă?

- Performanţa se face la noi ca într-un fel de seră?

- Un fel de seră care nu mai produce decât aşa, răzleţ…

Mi-ar plăcea şi mie să am o Primărie în spate…

- Baza clubului Dinamo – aparţinând MAI – a rămas unul dintre cele mai mari complexuri sportive ale Capitalei, fiind situată într-o zonă extrem de centrală. În ce măsură puteţi îmbogăţi imaginea acestei “oaze de sport” a Bucureştiului şi, de asemenea, cum reuşiţi să o protejaţi?

- Baza Dinamo are aproximativ 25 de hectare de teren. De aproape cinci ani de zile, de când sunt la conducerea acestui club, am reuşit să fac schimbări majore, aş putea să spun. După cum se vede, pavilionul central a fost consolidat, reparat, modernizat şi are altă faţă, trecem cu plăcere prin faţa lui, pe Ştefan cel Mare! Avem birouri pe etajul unu, avem popotă şi avem la etajele doi şi trei, cămin pentru sportivi. Mai e corpul adiacent, unde era Banca Dacia-Felix pe vremuri şi am transformat acea clădire în centru de fitness. Acum e plină de tineri şi aduce şi venituri. Ne trebuie aceste venituri proprii, pentru a putea investi în echipe. Dar mândria mea şi bucuria mea cea mai mare este că, după patru ani de zile, am reuşit să terminăm sala mare de jocuri. Să nu uităm că am plecat cu o capacitate de 800 de locuri, s-a mărit la 1.300 şi a ajuns la 2.604 locuri acum. Dotată cu tot ce este nou pe piaţă. Normal că şi publicul bucureştean a început să vină la sala, pentru că sunt condiţii excelente. Poate rezultatele nu sunt pe măsura aşteptărilor. Dar, mi-aş dori şi eu să am – la nivel de jocuri (devine sarcastică) o primărie, care să mă susţină, mi-aş dori şi eu un Consiliu judeţean, care să investească în echipe… Cum sunt la Constanţa, la Bacău, Timişoara, Baia Mare – deci mi-aş dori să am şi eu un Consiliu judeţean sau o Primărie în spate, care să vină cu extrabugetare să susţină, să cumpere jucători, să facem echipe de top… Dar, la ora actuală atâta putem, aşa ne desfăşurăm activitatea şi eu zic că din punctul meu de vedere nu stăm rău. Eu vin dintr-un sport individual şi nu prea înţeleg de ce, măcar în ceasul al doisprezecelea, nu investim în jucători români şi să facem un campionat puternic, fiindcă cu ei plecăm la campionate europene şi mondiale. Aşa ar trebui să fie. Să revin, că n-am terminat: am modernizat bazinul de înot descoperit, care la ora actuală poate găzdui, vara, concursuri la cel mai înalt nivel. Cu ajutorul lui Dumnezeu (râde) şi al domnului viceprim-ministru Dragnea şi a domnului Prim ministru - despre care se ştie cât de mult vrea să ajute sportul -, anul acesta să reuşim să terminăm lucrările şi la bazinul acoperit, care este o bijuterie. Trebuie să rezolvăm şi cu noua sală de gimnastică. Poate am fi reuşit de mai multă vreme, dar legislaţia ne-a împiedicat mereu, că dacă vrei să rezolvi ceva, dar dai peste altceva, şi apoi dai în alta şi tot aşa… Avem deja un an de zile de când ne chinuim să punem documentaţia la punct şi nu reuşim! Dar, una peste alta, parcul Dinamo capătă o altă faţă.

- Câţi oameni tineri, în special copii şi juniori, intră zilnic pe porţile Complexului sportiv Dinamo?

- Vreau să vă spun aşa: ca sport de performanţă, de la copii şi juniori pînă la seniori, clubul Dinamo, inclusiv cu Braşovul, are 1.090 de sportivi legitimaţi. Dar suntem deschişi să primim copii din grădiniţe, licee din Bucureşti care vor să vină şi să vadă ce înseamnă Parcul Dinamo, ce discipline pot practica aici. Avem foarte multe solicitări pentru vizite în “săptămâna de şcoală altfel”, avem agrement – deci oricine vrea, poate să vină şi să se mişte în Parcul Dinamo, să alerge sau să intre într-o sală de lupte, judo, e binevenit. Cred sincer că a devenit un punct de atracţie pentru copii şi pentru tineri. Aici, înainte de toate, sportul şi mişcarea trebuie să primeze.   

- Sunt o serie de investiţii majore planificate pentru următorii ani în baza din Şoseaua Ştefan cel Mare? Pe când şi o arenă de fotbal cu adevărat modernă?

- Pe când, nu ştiu să vă spun pe când. Dar pot să vă spun că nu cu mult în urmă, într-o şedinţă de guvern domnul Prim ministru i-a dat temă ministrului fondurilor europene, domnul Teodorovici, să găsească portiţe pentru atragerea de fonduri privind bazele sportive. Dacă acest lucru se va concretiza, cu siguranţă că noi vom putea accesa fonduri pentru, nu ştiu, construirea de stadioane, de patinoare şi aşa mai departe. Urmăresc cu interes acest program, fiindcă altfel este imposibil! Parteneriate publice-private nu putem face, ar trebui modificată legea, iar ca să găseşti un  investitor care să-ţi facă cadou un stadion e imposibil. Iar un investitor, dacă vine, poate să aibă o altă viziune asupra Parcului Dinamo…

- Chiar doream să vă întreb asta! Au fost de-a lungul timpului diverse “viziuni” asupra Parcului Dinamo, atât de central situat…

Cât timp voi fi aici, nimeni nu se va atinge de Parcul Dinamo!

- Sunt şi acum!

- Aha! Când v-am întrebat ceva mai devreme despre protecţia lui, m-am referit desigur şi la lupta pentru apărarea lui.

- Nu e nicio luptă, nu duc o luptă cu cineva, pentru că atâta timp cât eu voi fi aici, în fruntea acestui club, nu se va întâmpla nimic. Nu mi se pare deloc normal să vezi într-un parc sportiv un hotel de cinci stele, pentru că un sportiv nu va sta niciodată acolo şi nici nu avem nevoie. Noi avem nevoie de un hotel decent care să reprezinte sportul şi sportivii de performanţă, avem nevoie de săli, de alte baze…

- Parcă era vorba chiar de mai mult, de cedarea unei părţi a parcului sportiv pentru construirea unui complex de locuinţe…

- Ştiţi cum e, avem atâtea parcuri rezidenţiale care stau goale la ora actuală … aşa că nici măcar nu văd rostul acesti întrebări, fiincă aşa ceva nu se poate niciodată la Dinamo!

- Cum veţi folosi partea din spate a complexului, cea cu velodromul, care zace complet nefolosit de mulţi ani?

- Velodromul, să zic, i-a trecut vremea. Este o construcţie veche, care nu mai poate fi folosită sub nicio formă. Există un teren de iarbă pentru echipa de rugby, dar nici acolo nu poti să investeşti, pentru că pânza freatică este foarte sus aici la noi., că d-aia i se şi spune “în groapă”, nu poţi să faci un drenaj adecvat, imediat cum plouă apa bălteşte şi compromite gazonul. Orice investiţie de acest gen devine inutilă. Mi-aş dori, şi nu cred că este imposibil, să construim acolo un patinoar! Un patinoar care să poată fi folosit şi iarna, şi vara şi nu numai pentru noi, ci şi pentru public, care este mare doritor să vină la patinaj. Cu siguranţă ar fi extraordinar.

- Şi, cu ajutorul lui Dumnezeu…

- Cu ajutorul lui Dumnezeu (râde) şi al domnului Premier, şi al domnului Ministru, care are pixul în mână, sunt convinsă că nu este un obiectiv de nerealizat.

- Speraţi să realizaţi lucrul acesta în timpul mandatului dvs. aici, la Dinamo?

- Bineînţeles. (Fermă) Bineînţeles!

Procesul cu FC Dinamo va mai dura încă ani de zile

- Mai există datorii ale vechii structuri FC Dinamo faţă de Clubul Sportiv Dinamo? S-au stabilit ele în urma unei hotărâri judecătoreşti recente?

- Acum intrăm într-o zonă atât de sensibilă, încât mă puneţi în dificultate. Pe de o parte nu înţeleg cum se va termina, pe de alta nu înţeleg ce mai vor de la noi, având îm vedere că obiectul de activitate al acestui club, practic nu mai există. Şi o să vă spun aşa, în numai câtevca cuvinte, fiindcă altfel ar trebui să ocup toate paginile revistei şi desigur nu este cazul. Deci, Clubul Sportiv Dinamo are o asociere cu CS Fotbal Club Dinamo Bucureşti. Această asociere s-a perfectat în 2002. A fost momentul în care, dacă vreţi, echipa de fotbal Dinamo s-a privatizat. După perfectarea acestei asocieri s-au făcut multe acte adiţionale, în care avantajele noastre, ale CS Dinamo, au dispărut cu totul. Ulterior, tot printr-un act adiţional, echipa – deci practic obiectul de activitate al acestui club – a fost transferată către un alt club, numit CS Dinamo 1948 SA (patronat de dl. Nicolae Badea – n.n.). Deci, noi aveam asocierea cu un club care nu mai are obiectul de activitate, dar are logistica, dreptul de folosinţă asupra stadionului. S-au acumulat datorii enorme, eu doar am preluat acest proces şi la ora actuală clubul CS FC Dinamo este în insolvenţă. S-au mai acumulat şi alte datorii şi anul trecut în septembrie am luat decizia de a opri utilităţile şi de a notifica acest club pentru a încheia înţelegerea. Bineînţeles că nu au percutat în niciun fel, ba din contră, ne judecăm cu ei la ora actuală, justiţia a pus un judecător sindic şi un administrator judiciar … e boală lungă! Mai pe româneşte vorbind, ei nu se lasă, noi nu lăsăm. Pentru că nu mai pot nici eu să acumulez datorii pentru alţii, în detrimental secţiilor mele şi a bugetului pe care îl am. Cred că doar instanţa va dezlega această problemă. Între timp a mai apărut şi dl. Negoiţă, care a cumpărat obiectul de activitate al vechiului club, adică echipa de fotbal… E un proces de durată, care nu ştiu măcar dacă se va termina pe timpul mandatului meu. Pentru ca echipa actuală să poată totuşi să joace pe stadion, ne-am înţeles să prestăm pentru ei un serviciu plătit, aşa cum aţi putea şi dvs. să închiriaţi stadionul, şi oricine ar dori acest lucru.        

- Ce fel de relaţii aveţi aşadar cu actualul proprietar al echipei de fotbal Dinamo, dl. Negoiţă?!

- Nu am ce să-i  reproşez, avem o relaţie bună, de ajutor. Chiar un ajutor nesperat din partea actualului partener. Tot ce solicită, plăteşte la zi. În ce priveşte însă fostul club, cineva trebuie totuşi să plătească acea datorie! Iar eu nu mai sunt dispusă să cheltuiesc un leu pentru această asociaţie fantomă.

Toţi miniştrii ştiau de “pista lui Lipă”!

- Ce se mai aude cu pista de canotaj, de atâte ori promisă de guvernanţi, indiferent de culoarea lor politică?

- Ştiţi foarte bine că am tot zis că nu mă las până o să facem o pistă ca lumea. Chiar mă bătea gândul să mai particip încă o dată la Jocurile Olimpice, în 2008! Dacă acea pistă se construia, cu siguranţă că şi eu eram la Beijing! Dar nu mai vreu să-mi aduc aminte. Nesperat, în ciuda faptului că eram acum în perioadă de criză, odată cu venirea domnului Ministru Bănicioiu, această pistă începe să prindă contur. La început am zis că este o glumă, că aşa e întotdeauna, nu există să vină un ministru nou, care să nu ştie că lui Lipă îi trebuie o pistă – de parcă aş lua-o eu acasă. Este pentru performanţa acestui sport, a acestei discipline frumoase, iar eu Lipă am obligaţia să fac imposibilul să devină posibil, şi să avem această pistă. Să putem organiza o competiţie, măcar un campionat balcanic. Şi anul trecut, plângându-mă domnului ministru, care abia venise, cred că nici nu ştia prea bine ce-i aia o pistă, a mers cu mine la Piteşti, a mişcat puţin lucrurile pe acolo şi vreau să vă spun că acum suntem în faza de proiect pentru lungirea pistei la dimensiunile internaţionale. Şi pentru canotaj, şi pentru caiac-canoe. A trebuit să fie cumpărate nişte terenuri pe acolo, cred că vreo patru hectare şi ceva. Până la urmă s-a ajuns la concluzia să fie despăgubiţi proprietarii terenului, că vorbim de interes naţional! Şi uite aşa, noi dăm drumul la lucrări!

- Sunteţi optimistă acum, credeţi că se va face?

- Sunt foarte optimistă, important e că îl am aproape pe domnul ministru, omul care conduce sportul românesc şi care are un cuvânt de spus! De aici vine siguranţa mea.

- Ultima întrebare, doamnă Lipă: după părerea dvs., de ce nu mai vin azi copiii la sport? Şi ce credeţi că ar trebui făcut pentru a-i atrage din nou spre mişcare, spre activităţile sportive?

- Sunt atâţia factori pentru care nu mai vin copiii la sport… Şi sunt atâtea de făcut! Ar trebui cu toţii să facem ceva. Motivele pentru care nu vin nici nu mai trebuie să le mai spun, că se ştiu. Iar vinovaţi suntem cu toţii, şi noi, şi părinţii, şi profesorii şi medicii care dau scutiri de tot felul. Unii se scutesc ca să nu li se strice mediile! Şi uite aşa ajungem să ne uităm la ce tineret avem azi. Nu mai organizăm competiţii, copiii nu mai ştiu azi nici să alerge. De ce la nemţi e altfel, de ce ei sunt disciplinaţi? Că s-au născut aşa? Nu, dar nemţul a fost educat să fie aşa. Poate că dacă o să încercăm să fim puţini mai “nemţi” şi să înţelegem că sportul ăsta trebuie să fie făcut şi că ora de sport e şi ea la fel de importantă ca matematica, româna, istoria şi geografia, că sportul nu trebuie să fie la “şi altele”, probabil că vom vedea mult mai pline sălile şi stadionele noastre. Dar eu personal am tot mai puţine speranţe în această direcţie. Dacă în alte direcţii încă mai sper, în privinţa asta nu mai am niciuna. Din ce în ce mai puţini copii vin la sport. Iar asta este o tragedie. Chiar o tragedie!

- Aveţi perfectă dreptate. Vă mulţumesc, doamnă Lipă!

 

Citate

Ce le oferă societatea sportivilor care s-au retras? Şi avem sportivi de valoare, care s-au retras. Şi unde sunt? Unde sunt? Nicăieri! 

 

Fără fonduri europene nu putem face un stadion de fotbal nou. Ca să găseşti un  investitor care să-ţi facă cadou un stadion e imposibil. Iar un investitor dacă vine, poate să aibă o altă viziune asupra Parcului Dinamo…


Eu personal am tot mai puţine speranţe să mai vină copiii la sport. Dacă în alte direcţii încă mai sper, în privinţa asta nu mai am niciuna. Iar asta este o tragedie. Chiar o tragedie!

O inimă mare cât mingea de baschet

 

Preşedintele la Steaua CSM EximBank, vicepreşedinte la Federaţia Română de Baschet şi jucător. Uneori, MVP-ul echipei. Virgil Stănescu are 37 de ani dar refuză să îmbătrânească! Anul trecut a fost campion naţional cu CSU Asesoft Ploieşti şi a promovat cu Steaua

Viorel Sima

Americanii l-ar defini în doar câteva cuvinte: For the love of the game”. La noi e mai greu să transpui în scris dragostea lui Virgil Stănescu pentru baschet. E de o viaţă pe parchetul sălilor. Înainte de 1998, un tip plămădit din stânca tare a Carpaţilor debuta la Soced Bucureşti. Avea probleme cu aruncările libere, de parcă ar fi fost fratele lui Shaquille O’Neal.  Era la fel de bine clădit ca el, dar nimeni nu ar fi pariat că va ajunge o legendă a baschetului românesc.

În Hall of Fame

La 20 de ani a fugit în America. Patria baschetului. NCAA e anticamera NBA. Noi ne amintim mai puţin de aceea perioadă. Americanii au făcut-o însă în acest an. Virgil Stănescu a fost introdus în 2014 în Hall of Fame-ul (Galeria Legendelor) Universităţii South Alabama, pentru care a evoluat timp de trei sezoane, între anii 1998-2001. Cel mai bun sezon al său a fost ultimul, 2000/2001, atunci când Virgil Stănescu a avut medii de 14,0 puncte, 8,4 recuperări şi 2,0 pase decisive pe meci, cu un procentaj al aruncărilor din acţiune de 53,4 la sută, în cele 33 de meciuri disputate. Virgil i-a condus pe cei la South Alabama Jaguars către două titluri ale Conferinţei Sun Belt (2000 şi 2001), fiind în fiecare sezon cel mai bun marcator şi recuperator al echipei. Pentru performanţele sale, Stănescu a fost ales în fiecare dintre cei doi ani în cea mai bună echipe a Conferinţei, precum şi în cea mai bună echipă a turneului final. De asemenea, în 2000 a fost MVP-ul turneului final. În istoria Universităţii South Alabama, Virgil Stănescu ocupă locul 12 în topul tuturor timpurilor la puncte marcate, cu 1126, este pe locul şase la recuperări, cu 648 şi pe locul 3 la double-double (cel puţin 10 puncte şi 10 recuperări într-un meci), cu 27 de reuşite. Mediile sale pe întreaga carieră universitară sunt de 12,5 puncte, 7,2 recuperări şi 1,7 pase decisive în 28,3 minute jucate pe meci. În total, Stănescu a evoluat în 90 de partide pentru Jaguars, în cele trei sezoane petrecute acolo.

Finalul nu-I aici

A revenit însă în Europa evoluând în aproape toate marile campionate ale Europei: Turcia, Germania, Rusia şi Italia. În 2010, la 33 de ani, s-a întors acasă. Unii credeau că era ultimul an, cel înainte de final. Virgil însă refuză să îmbătrânească. După un sezon la Steaua Turabo şi unul la BC Mureş, Stănescu a jucat la echipa fanion a României - Asesoft Ploieşti. Dar nu s-a mulţumit cu atât. A prealuat şi Steaua din Divizia B, în calitatea de conducător. Dimineaţa era jucător la Asesoft şi seara preşedinte la Steaua. Bine că nu era vorba de aceeaşi divizie, pentru că Stăneascu, la cum îl ştim, ar fi fost în stare să joace două reprize pentru Asesoft, iar apoi să treacă în loja de preşedinte al Stelei. De la primul sezon ca preşedinte la Steaua Baschet, roş-albaştrii au reuşit promovarea în Liga Naţională. „A fost foarte frumos. Îmi place ceea ce fac, mai ales că a dat şi rezultate. Am toată încrederea în acest proiect şi am avut şi parte de o echipă managerială şi sportivă pe măsură”, spunea cu modestie Virgil, la finalul sezonului 2012-2013. Dar în acelaşi an a câştigat poate ultimul său titlu, cel de campion cu CSU Asesoft Ploieşti. Poate ultimul titlu ca jucător, deşi la Virgil nu poţi ştii niciodată unde e finalul. Poate părea paradoxal, dar a fost şi singurul de până acum al fostului căpitan al echipei naţionale.  A jucat în toată lumea, de la Euroliga la ULEB şi FIBA CUP, dar nu a fost campion acasă până sezonul trecut.

Marele Napoleon

Gustul baschetului şi al victoriei e dulce. La aproape 37 de ani, Virgil s-a dedicat în întregime Stelei. A rămas doar la o singură echipă, dar Marele Napoleon şi-a mai luat un job în baschet, ca şi anul trrecut. Este mai nou şi vicepreşedinte al Federaţiei Române de Baschet, făcând echipă cu Horia Paun şi cu Alina Moanţă. La 37 de ani e încă MVP- ul echipei. S­­- a întâmplat de mai multe ori în acest sezon în care Steaua şi- a propus să ajungă în primele 6 echipe ale campionatului. Acum e pe locul 9, la numai un punct de locul 6. Poate reveni Steaua în lupta pentru titlul naţional? Virgil este sigur că da. Este cea mai galonată echipă din baschetul românesc, deşi multă vreme a fost părăsită de club, sponsori şi suporteri. Acum au revenit toţi, şi este aici şi meritul lui Virgil Stănescu, preşedintele-jucător.

Casetă 1

15.000 de „patroni”

Virgil Stănescu a reuşit să readucă fanii Stelei la baschet. Ba mulţi dintre ei sunt numai ai echipei de baschet. „Din fericire noi ne bucurăm de cei mai mulţi şi mai frumoşi fani. Steliştii ne-au fost alături de la primul meci şi vrem să îi facem să înţeleagă că asta este echipa lor cu care se vor identifica şi care va face totul pentru culorile clubului. Suntem cât se poate de mulţumiţi până în acest moment, însa mai avem drum lung de făcut pe care ni-l dorim alături de “Patronii Stelei” – Fanii. În urma campaniilor din acest tur de campionat, steliştii au ajuns la peste 15.000 de fani pe pagina oficială de Facebook a echipei, iar sala „Mihai Viteazul“ a fost plină la aproape fiecare meci al echipei.

Casetă 2

Cu soţia la lojă

Cu ocazia Zilei Îndrăgostiţilor, Virgil Stănescu a invitat-o pe soţia lui, Ana, în noua lojă VIP a echipei de baschet Steaua CSM EximBank, de la Sala Mihai Viteazul din Bucureşti.  "Cu ocazia asta, profit să le ofer un exemplu suporterilor echipei de baschet Steaua, care la meciul de duminică cu BC Timişoara ne pot susţine din noua lojă VIP alături de iubitele sau soţiile lor. Aceasta este provocarea pe care o facem fanilor noştri de Valentine's Day", a explicat Virgil Stănescu. "Suntem mai fericiţi ca în prima zi pentru că acum îi avem şi pe micuţii noştri. Ana este cadoul meu. Pentru noi, Ziua Îndrăgostiţilor este doar un nou prilej pentru a sărbători iubirea noastră", a arătat Virgil Stănescu. El şi soţia sa s-au văzut prima oară în 2004, verişorul Anei fiind coleg cu Virgil Stănescu la naţionala de baschet a României. "Datorită lui Virgil, sunt o femeie fericită şi împlinită. Sunt atât de îndrăgostită de soţul meu, încât nici nu simt când au trecut anii", a adăugat Ana Stănescu, proprietara unui magazin de haine pentru femei în Centrul Vechi.

 

Caseta prezentare

Virgil Stănescu

Vârsta: 37 de ani / Înălțime: 208 cm / Greutate: 122 kg / Post: Center (Pivot) / Data nașterii: 9 ianuarie 1977 / Locul nașterii: București / Naționalitate: Română

ACTIVITATE:  1996-1998 Soced Bucureşti; 1998-2001: South Alabama University (NCAA) / 2001-2002: Frankfurt Skyliners (GER) / 2002-2003: Oostende (BEL) / 2003-2004: Turk Telekom (TUR) / 2004-2005: Dinamo / 2005-2006: St. Petersburg (RUS) / 2006-2007: Vladivostok (RUS) / 2007-2008: Unics Kazan (RUS) / 2008-2009: Samara (RUS) / 2009-2010: Teramo (ITA) / 2010-2011: BC Steaua Turabo / 2011-2012: BC Mureș / 2012-2013: CSU Asesoft Ploiești; 2013-2014: Steaua CSM EximBank

PERFORMANȚE: Peste un deceniu căpitan al echipei naționale / 2000 și 2001: MVP-ul conferinței Sun Belt (NCAA)  / 2002: Finalist al Cupei Germaniei / 2005: Finalist în Liga Națională de Baschet / 2008: Eurocup Final Eight / 2011: Finalist al Cupei României / 2013: Campion național al României

RÂŞNOV, “OBERSTDORF”-ul NOSTRU ?

 

Oraşul Râşnov a găzduit recent două etape de Cupă Mondială la sărituri cu schiurile

Dumitru Graur

A meritat! Am fost la Râşnov, în primul week-end al Mărţişorului şi am dat cu ochii de excelenţă în sport şi de perspectivă urbanistică. Cu circa zece ani în urmă, din Râşnov nu mai rămăsese decât un oraş cenuşiu, murdar şi plin de gropi, cu un fost parc industrial complet distrus. Primăria şi toate şcolile oraşului se aflau în acută lipsă de sedii, stând cu chirie pe unde apucau, iar Cetatea, fala localităţii braşovene, fusese închiriată un cârciumar italian, care avea să decedeze nu mult după aceea, lăsând-o de izbelişte. Pe vremuri, sub socialismul multilateral dezvoltat, Râşnovul era denumit “sculerul şef al industriei româneşti”, atâta vreme cât “FSR”-ul, adică fabrica de scule şi boghiuri speciale, având cam 5.000 de muncitori, ajunsese să alimentaze nu numai ţara, ci şi firme cu pretenţii din Canada, Japonia, SUA, Africa de Sud sau R.F. Germania! După Revoluţie s-a ales însă praful de tot, şi de FSR, şi de Platforma chimică, şi de alte fabricuţe mai mici, de mobilă, de cuie şi aşa mai departe. Populaţia a scăzut şi ea, ca şi speranţa că pe meleagurile foştilor şasi care au întemeiat cetatea Râşnovului în secolul al XIII-lea s-ar mai putea schimba vreodată ceva.

Legenda cavalerilor teutoni

Legenda spune că primii care s-au căţărat pe stânca Rîşnovului au fost cavalerii teutoni, care au poposit prin Ţara Bârsei vreo 15 ani în negurosul secol al XIII-lea. Ce ştim însă acum cu siguranţă este că mai bine de 200.000 de turişti au vizitat anul trecut Cetatea Râşnov şi mulţi alţii vor veni în anii care urmează. “De câţiva ani, Râşnovul a devenit o atracţie pentru turiştii de pretutindeni, ne spune istoricul Nicolae Pepene, directorul Cetăţii, omul care a reuşit să scoată la iveală una dintre cele mai frumoase cetăţi fortificate din lume. Dar Râşnovul în sine, nu doar prin cetatea sa, era pe vremuri o comună bogată, având biserică de piatră, ceea ce era o raritate la vrea aceea. Azi nu mai sunt în zonă decât câteva familii de saşi, dar în urma lor au rămas două biserici cu valoarea istorică, Biserica Sf. Nicolae, de la 1384 şi cea Evanghelică, tezaure de frumuseţe şi atracţie pentru turişti”.

Perla Râşnovului este însă alta, cel puţin din punctul nostru de vedere: Complexul olimpic pentru sporturile de iarnă, cel în care s-au construit patru splendide trambuline de sărituri cu schiurile, alături de pista de biatlon şi de schi fond. Inaugurată în vara anului 2011, trambulina cea mare (HS100) a găzduit deja întrecerile Festivalului de iarnă al tineretului European (FOTE 2013), iar recent s-au organizat aici două dintre etapele Cupei Mondiale feminine la sărituri, eveniment major pentru ţara noastră. M-am bucurat aşadar să mă număr printre cei peste 3.000 de oameni care au ţinut să asiste la întrecerile de sărituri cu schiurile de la Râşnov, probând că există amatori ai sporturilor de iarnă şi în România. Titulatura oficială a competiţiei a fost “FIS Ski Jumping World Cup Ladies”, cea de-a 15-a ediţie a Cupei Mondiale organizată de federaţia internaţională de specialitate. Şi am aflat că doar 14 ţări ale lumii au primit dreptul de organizare a unei etape de Cupă Mondială, între care de acum şi România, un lucru absolut de neconceput până nu cu mult în urmă. Sigur, mai avem încă mult de aşteptat până ţara noastră va avea un cuvânt de spus în acest sport, aş zice exclusivist, atâta vreme cât medaliile olimpice se împart de regulă numai între ţările nordice şi vreo alte trei, patru naţiuni, cum ar fi Japonia, Italia sau Slovenia. Dar baza este acum acolo, arată superb şi pot băga mâna în foc că peste câţiva ani de la Râşnov se vor ridica zeci de sportivi tineri, capabili să concureze cu cei mai buni săritori din lume. Acum trambuline performante avem, numai zăpadă să fie!

Ambiţiile primarului Adrian Veştea

Şi m-am bucurat mai ales când l-am auzit pe încă tânărul, dar dinamicul primar al Râşnovului, Adrian Veştea (41 de ani), că îşi doreşte, îl citez: “Să facem din Râşnov o staţiune nu doar de interes naţional, ci de interes internaţional!”. Îl ascultau cu atenţie cele câteva sute de străini care au populat în aceste zile Râşnovul şi care vor duce fără îndoială vestea că şi în România se sare cu schiurile, că i-au întâmpinat cu căldură oameni binevoitori, că toţi sportivii au avut condiţii excelente şi că, poate cel mai important, FIS-ul a felicitat comitetul local de organizare pentru reuşită şi munca depusă. Nici nu putea fi altfel, dacă mă gândesc, şi e numai un exemplu, ştiind că râşnovenii au cărat cu camioanele tone de zăpadă tocmai de la cabana Diham, cale de 20 km, zăpadă depozitată din timp la umbra pădurii, ca să acopere la nevoie zona de aterizare a trambulinei celei mari. Şi chiar a fost mare nevoie, la cele aproape zece grade câte s-au făcut în acele zile. Aici au evoluat cele mai bune 43 de săritoare cu schiurile din lume şi toţi cei prezenţi au admirat zborul planat al tinerelor care s-au încumentat să alunece din înaltul trambulinei spre haul care se căsca dinspre Valea Cărbunării, la doi paşi de Râşnov.

A câştigat o mână de fată, venită tocmai din Japonia, de la Hokkaido, Sara Takanashi, acum lider al Cupei Mondiale, care ne-a lăsat pe toţi cu gurile cascate de admiraţie. Sara are abia 17 ani, 1,52 m înălţime şi 45 kg şi când a aterizat tocmai la 100,5 metri, lumea a urlat de bucurie: nou record al trambulinei de la Râşnov! Celelalte fete se chinuiau abia pe la 70-80 de metri (Dana Haralambie, reprezentanta noastră având două sărituri decepţionante, de 81 de metri, respectiv 69,5 metri, cu care n-a izbutit să se califice în manşele secunde) şi deodată, apare Sara Takanashi, care sare dincolo de 100 de metri, apoi 99,0 şi 93,5 metri, cu care câştigă detaşat ambele etape ale Cupei Mondiale de la Râşnov! Japonezii de pe margine erau în al noulea cer.

Iar mie mi-a venit, nu ştiu încă bine cum, să mă gândesc la una dintre renumitele staţiuni ale sporturilor de iarnă din Austria sau Germania, Oberstdorf să zicem, care a devenit celebră prin participarea, an de an, la excepţionala competiţie internaţională “Turneul celor 4 trambuline” şi să visez că, într-o bună şi viitoare zi, Râşnovul nostru ar putea să ajungă la rândul său la acest nivel. Aşa cum am arătat mai înainte, oraşul chiar începe să arate civilizat şi are ce să arate vizitatorilor. Dacă stau şi mă gândesc bine, de fapt totul depinde numai de noi. Exemplul îl avem acum în faţă.

Rezultatele Cupei Mondiale – etapa de la Râşnov

Sâmbătă

Sara Takanashi (Japonia) – 252 p (sărituri de 100,5 m şi 99,0 m)

Maren Lundby (Suedia) – 226,4 p (96,0 m şi 89,0 m)

Ito Yuki (Japonia) – 221,6 p (95,5 m şi 87,5 m)

Duminică

Sara Takanashi (Japonia) – 230,4 p

Jessica Jerome (SUA) – 220,0 p

Evelyn Insam (Italia) – 212,3 p

Iubitorii sportului au din nou motive de bucurie – a apărut numărul 6 al revistei de educaţie şi cultură “Sport în România”, pe luna martie 2014. Din sumarul acestui număr spicuim, printre altele:

– Interviu cu Elisabeta Lipă, preşedintele Clubului Sportiv Dinamo Bucureşti şi materiale cu Gabriela Szabo, ministrul Tineretului şi Sportului şi cu Valeria Răcilă Van Groningen, fostă medaliată olimpică şi mondială la canotaj, actualmente preşedintele Bucharest City Marathon;

– Articole despre cum a învins Răzvan Burleanu sistemul relaţional din fotbalul românesc, devenind preşedinte al FRF, despre meciul amical de fotbal România – Argentina, despre Clanul sicilienilor din box, despre rivalitatea de 24 de karate din handbalul românesc şi despre antrenorul de polo “Toto” Balint, care a fost apreciat în lumea întreagă, dar condamnat în România, în serialul Jocurile Foamei.

– Reportaje despre Colegiul Naţional “Emil Racoviţă” din Bucureşti, care de 40 de ani descoperă şi formează performeri, depre “Oberstdorf”-ul nostru, oraşul Râşnov, care a găzduit două etape de Cupă Mondială la sărituri cu schiurile şi pârtia miracol de la Vatra Dornei, cea mai tehnică pistă naturală de sanie din Europa;

-Articole despre Simona Halep – “a 7-a minune a lumii”, despre strategiile sportului, cu Pierre Joseph de Hillerin, director al Institutului Naţional de Cercetare pentru Sport, despre debutul cu victorie al echipei naţionale de fotbal a României, pe 8 iunie 1922 şi episoade din serialele “Să învăţăm un sport” – badmionton şi “Sănătate” – începe ziua făcând sport;

006 Revista Sport în România Nr. 6 (Format Digital)

  • Cod produs: rev_sir_6
  • Valabilitate: In Stoc
  • 13.96RON

  • Fara TVA: 12.81RON