biletul zilei cu meciuri din fotbal biletul zilei pariuri biletul zilei de azi
  • 007 Revista Sport în România Nr. 7 (Format Digital)

Interviu cu domnul VICTOR PONTA, Prim-ministrul României

 

Sunt absolut convins că o naţie, dacă nu investeşte în sport şi nu înţelege cât de important este sportul, este o naţiune fără viitor!

 

Revista „Sport în România” plănuia de mai multă vreme un interviu cu Premierul Victor Ponta. Din cauza agendei sale extrem de aglomerate, acest interviu, pe teme exclusiv din aria sportului, s-a tot amânat. Ocazia s-a ivit însă pe neaşteptate, la bordul unui avion care survola Marea Neagră, la peste 10.000 de metri altitudine. „Cu greu am fi putut găsi altfel o jumătate de oră pentru interviu”, ne-a mărturisit primul ministru. Până la urmă, ne-a acordat aproape o oră şi a ieşit ceea ce puteţi citi în continuare.

x

Dumitru Graur: Stimate domnule Prim-ministru, vă mulţumim că v-aţi făcut timp pentru a ne acorda acest interviu. Aşa cum în general se ştie, România are un premier de-a dreptul îndrăgostit de sport! Ne spuneţi când a şi cum a început această „idilă”?

Victor Ponta: (râde) Da, a început de foarte mult timp. În clasa a cincea am mers pentru prima dată la clubul Steaua, la baschet. Timp de doi ani, a şaptea şi a opta am făcut în acelaşi timp, legitimat la Steaua fiind, şi handbal şi baschet, însă evident după clasa a noua nu am putut rămâne decât cu baschetul. Baschetul rămâne prima şi marea dragoste – şi acuma în fiecare duminică joc în campionatul muncipal; între timp însă, mai la bătrâneţea sportivă, ca să zic aşa, după treizeci de ani, am avut ocazia să îmi descoper şi pasiunea pentru un al sport, raliurile. Pot să spun că şi acolo am fost mândru că, deşi am început foarte târziu, am avut rezultate foarte bune, am participat la etapă de Campionat mondial, în Campionatul naţional – însă a fost doar o  trecere către băiatul meu Andrei, care la cinci ani şi jumătate s-a urcat în kart şi acum participă la concursuri internaţionale... Aşa încât, cred că sportul este de departe cea mai constată parte a vieţii mele. Sunt multe lucruri pe care le-am făcut, unele le-am oprit – numai sportul, nu! Şi acum, cel puţin trei zile din şapte am o activitate sportivă şi nu numai câte o oră, chiar mai mult. Urmăresc cât pot de mult competiţiile sportive, şi nu numai baschetul, ci şi multe alte sporturi. Da, cred că este lucrul cel mai important şi pentru băiatul meu, cel puţin încerc, că aici am o dispută (râde), când spun că sportul este uneori chiar mai important decât şcoala, şi evident că din partea cealaltă, a mamei, nu există acest acord. Da, iubesc sportul şi cred că-l voi iubi toată viaţa!

Participant la „Daciadă”

- Sunteţi un om încă foarte tânăr, dar aţi mai prins totuşi ceea ce se numea Marea competiţie naţională „Daciada”. Aţi participat la ea?

- Bineînţeles. Cel mai bun lucru, şi competiţiile între şcoli generale, între licee. Am spus de multe ori, cu speranţa să nu fiu prost înţeles, că realmente nu-mi pare rău după perioada dinainte de 1989, dar pentru sport era o perioadă mai bună. Şi e o realitate asta. Eu am fost sprijinit şi de familie să fac sport. Pentru că eram la şcoala generală de lângă clubul Steaua, primeam un bon pentru cantina de la clubul Steaua, dormeam acolo, mergeam în cantonament – ceea ce părinţii mei nu şi-ar fi permis să facă.

- Cine erau părinţii dumneavoastră?

- Doi oameni foarte normali, amândoi economişti. Mama a lucrat mai mult la o fabrică de încălţăminte, la Dâmboviţa, iar tata la mai multe întreprinderi din domeniul prelucrării lemnului, ce era pe atunci. Dar eram o familie absolut normală şi pentru mine sportul a fost marea şansă: să călătoresc, să cunosc oameni... Realmente, cel puţin până la optsprezece ani a fost de departe ocupaţia cea mai importantă, dar nu pot să spun că am fost un elev slab. N-am fost un elev slab, am fost bun la şcoală, dar de atunci am rămas cu impresia că povestea că nu poţi să faci şi şcoală şi sport nu e adevărată. Poţi să le faci pe amândouă.  

- Asociaţia Presei Sportive din România a sărbătorit în decembrie 2012 85 de ani de existenţă. În cursul Galei consacrate acestui eveniment APS a ţinut să vă ofere o Diplomă de excelenţă pentru, citez: „apropierea de problemele sportului românesc”. Sunteţi de altfel socotit drept Prim-ministrul cel mai apropiat de problemele şi necazurile sportului românesc din întreaga istorie post-decembristă a ţării. Ne puteţi explica de ce?

- He, he. Aş vrea să fiu prim-ministrul care face cel mai mult pentru sport. Deocamdată nu am făcut destul, însă sper. Uite, şi cu noul ministru, cu Gabi Szabo, cu noul ministru al Finanţelor, un om foarte tânăr (Ioana Petrescu, 33 de ani – n.a.), să reuşesc să facem acele schimbări de care sportul are nevoie: pe Legea sponsorizării, pe modul de organizare, pe implicarea autorităţilor locale, pentru că e un fenomen la care ţin foarte mult, pe care îl cunosc ca fost sportiv şi pentru că sunt absolut convins că o naţie, dacă nu investeşte în sport şi nu înţelege cât de important este sportul, este o naţiune fără viitor.

- Personal, mi-aduc aminte că aţi avut cel puţin o întâlnire cu factorii de conducere din Ministerul Tineretului şi Sportului, cu preşedinţii de federaţii sportive şi secretarii generali, chiar la sediul ministerului, pe strada Vasile Conta. Şi le-aţi spus textual: “Domnilor, nu mai staţi şi mai aşteptaţi de la mine, veniţi cu  propuneri pentru modificarea legilor în sprijinul sportului, voi ştiţi mai bine ce ar trebui făcut. Eu doar promit să vă sprijin!” Cum s-au petrecut lucrurile în continuare?

- Foarte rău, din punctul meu de vedere. Pentru că încă au venit prea puţine lucruri concrete. Mai mult a ţinut de dinamismul fiecărui preşedinte de federaţie în parte; de exemplu, preşedintele federaţiei de tenis, George Cosac, a venit şi mi-a spus “avem nişte fete extraordinare, nu doar Simona Halep, ci şi celelalte - şi nu avem un turneu la Bucureşti”. Am sprijinit de la guvern şi avem un turneu în iulie, WTA, unde vor veni să joace fetele noastre! La rugby, la fel – nu doar că m-au invitat la meciuri, ci mi-au spus de ce au nevoie ca să îi sprijinim să-şi facă baza cât mai bună. Deci au fost mai mult iniţiative personale. Cu gimnastica am vorbit de mai multe ori. Însă în sportul românesc, şi nu o spun ca o critică, sper să nu se supere nimeni pe mine, încă există foarte multe orgolii, există foarte mult negativism – adică, atunci când vine cineva cu o idee imediat i se spune de ce nu se poate şi încă nu au venit, din parte Sportului, acele schimbări fundamentale pe care eu să le sprijin! S-a ocupat de Sport un om, Carmen Tocală, care a fost preşedinte de federaţie, sportivă de mare performanţă, acum ministru e Gabi Szabo şi eu tot aştept de la aceste doamne să reuşească să pună la un loc şi toate orgoliile, şi, dacă vreţi, specificul fiecărei discipline. La mine încă uşa este deschisă, să mi se vină cu acel pachet de sprijinire a Sportului, pe care eu să-l promovez în Parlament şi care să pună bazele unei dezvoltări a sportului românesc pe care o aşteptăm. Eu, care cunosc sportul, ştiu că tot ce faci astăzi, culegi roadele peste cinci sau zece ani. Dar, am răbdare.

- Îmi permiteţi să fac o glumă?

- Chiar vă rog.

- Aţi fi, domnule Prim-ministru, un foarte, foarte bun ministru al Sportului!

- Ei, asta am spus tot timpul, în glumă, că aş fi îndeplinit cu mare pasiune această funcţie! Pe de altă parte, însă, eu sunt cel mai conştient de faptul că un ministru al Sportului, fie el extraordinar, cum e şi Gabi Szabo acum, degeaba se străduie, dacă nu are sprijin pe partea financiară, pe partea administrativă, pe zona autorităţilor locale, pe zona marilor companii – care trebuie să se implice în sport… Deci, eu sper că acum, cu un ministru extraordinar de bun, cu un Prim-ministru care realmente vede în Sport una dintre părţile cele mai importante ale vieţii noastre, chiar că ar fi mare păcat să pierdem această oportunitate şi să nu punem la un loc toate eforturile. Eu încă împing lucrurile. Şi uite, am pornit foarte bine proiectul cu organizarea la Bucureştiîn 2020 a unor meciuri din Campionatul European de fotbal, dar – asta încercam să spun – e o mare diferenţă între acei preşedinţi de federaţii care sunt dinamici, care cum să spun, intră ei pe uşă, bat la uşă, şi cei care, cumva pasivi, aşteaptă, spun “domne, nu se poate, n-avem bani” şi cu asta basta. Ori eu, de la Gabi Szabo şi de la Carmen Tocală o să aştept să-i strângă pe toţi şi să spună: oameni buni, uite aşa vrem să facem, dacă voi nu aveţi idei mai bune, hai să facem, nu doar să amânăm.

Culegem roadele negative ale lipsei de investiţii după 1990

- Cum apreciaţi starea actuală a sportului românesc?

- Cred că acum trăim rezultatul negativ al lipsei de investiţii din ultimii ani. Pentru că, repet – m-am uitat, am văzut - este foarte clar că în sport investeşti într-o perioadă şi culegi roadele peste zece ani; douăzeci. Nu mai investeşti zece ani şi te duci în jos orice ar fi – dovadă rezultatele din ce în ce mai slabe de la Olimpiadă. Aici, de asta spun că nu sunt optimist pe termen scurt, pentru că noi nu am făcut acele investiţii pe care alte ţări le-au făcut, însă sunt optimist că e o nouă generaţie de preşedinţi de federaţie, de oameni de sport care conduc diverse structuri. Până la urmă şi la sper că şi la federaţia de fotbal se întâmplă un lucru bun! Nu l-am cunoscut, l-am văzut o dată sau de două ori la televizor pe noul preşedinte. Dar vă daţi seama, eu sunt omul care cred că oamenii tineri trebuie să aducă ceva bun. Dar, revin, pe termen scurt şi mediu nu sunt deloc optimist. Dar pe de altă parte, dacă acum punem iar o fundaţie bună, în mod sigur peste cinci, zece, cincisprezece ani vom începe să culegem roadele. Acum noi culegem roadele negative ale faptului că s-a mai făcut aproape nimic după ’90. Şi mai e un lucru pe care îl spun ca iubitor de fotbal, dar mai ales iubitor de sport: cred că modul în care a fost fotbalul în România a afectat foarte mult, în sens negativ, restul sporturilor. Nu e corect ca să vezi presa sportivă reducându-se la fotbal, nu e corect să vezi diferenţele între veniturile care sunt în fotbal şi celelalte sporturi. Ştiu că fotbalul este un business şi peste tot se întâmplă chestia asta, dar la noi parcă a sufocat restul sporturilor şi cred că e datoria chiar a oamenilor din fotbal să înţeleagă că, pe lângă fotbal, pot face şi altele – uite Barcelona e mare nu doar pentru echipa de fotbal, Barcelona are şi echipe de baschet, de handbal … şi nu numai Barcelona, şi Real Madrid  … şi aşa cred că trebuie să fie şi la noi.

- Fac o scurtă paranteză ca să vă spun că această revistă, în care o să apară şi interviul cu dumneavoastră, are foarte puţine subiecte din fotbal…

- Tocmai pentru asta vă felicit. Ştiu că la un moment dat apărea acel supliment, la Adevărul parcă, “Suplimentul fără fotbal”! Eu pe ăla îl citeam.

 - Sportul de performanţă de la noi suferă. Şi o să vă dau un exemplu deloc plăcut, dar real. În comparaţie cu Ungaria, care în 1996 a cucerit 21 de medalii la Jocurile Olimpice, iar la Londra 18 medalii, noi n-am obţinut decât 9, aşadar vecinii noştri au reuşit o performanţă dublă faţă de noi la Londra, în condiţiile în care populaţia lor este mai puţin de jumătate decât a noastră. Explicaţia este una singură şi ea  reiese clar din analizele de specialitate, ungurii au pus la punct o strategie naţională pe termen lung de selecţie şi promovare pentru marea performanţă, prin alocarea de fonduri substanţiale pentru infrastructura sportivă! Fără investiţii în infrastructură nu poate exista sport de calitate. Nu credeţi că a venit momentul ca statul roman să nu mai subvenţioneze … lipsa de performanţă şi să investească mai mult în infrastructura sportivă?

- Realmente, nu doar Ungaria, că nu e o problemă să ne comparăm numai cu vecinii noştri, ci modul în care s-a privit sportul de înaltă performanţă în ultimii ani a fost acela al unor performanţe aproape individuale. Un sportiv sau o sportivă foarte talentaţi, cu câţiva antrenori, în general cu sprijin de la familie au de la câţiva inimoşi, au reuşit; dar ca excepţie de la regulă. Noi n-am mai avut infrastructura – şi nu numai cea materială, de baze sportive, vorbesc şi de infrastructura de organizare – pentru a spune, cum era gimnastica, domne, la fiecare campionat România merge cu un lot puternic, chiar dacă se schimbă generaţiile de sportive. Aşa încât, repet, eu am văzut câteva lucruri bune, făcute în ultimii ani, de preşedinţi de federaţie, mai tineri, mai moderni … iar părerea mea a fost întodeauna că guvernul şi statul ar trebui – exact cum spuneaţi – ca acei foarte puţini bani pe care îi au, în loc să-i împartă în o sută de locuri şi să nu rămână nimic, să hotărască, dar nu guvernul, ci pe baza unor studii ştiinţifice, care sunt cele cinci, zece sporturi în care putem să avem performanţă şi să concentreze eforturile financiare acolo. Ştiu că pare nedrept faţă de ceilalţi, dar important este să avem o alegere. Aşa, un leu la toată lumea, nu duce nicăieri…

- Numai statul comunist îşi permitea să le susţină pe toate, pentru imagine, cu sacrificii uriaşe pentru populaţie. În ziua de azi, noi nu cred că mai putem...

- Noi avem câteva sporturi în care avem tradiţie, în care probabil că avem şi calităţile genetice necesare şi dacă ne concentrăm pe cele cinci, zece sporturi şi cea mai mare parte a resurselor începem să le cheltuim acolo, o să începem să avem din nou performanţă. Altfel, doar o să ne uităm la istorie şi vom avea performanţe, dar nu mai şi numai ca excepţii, când apare câte un talent cu totul şi cu totul extraordinar, nu ca un rezultat al unui sistem care produce o mare performanţă.

Eu nu mi-aş scuti niciodată copilul de la sport!

- Aşa cum sunt convins că v-aţi dat seama, în România s-a distrus baza de masă a sportului, au dispărut competiţiile şcolare şi universitare aproape de tot. Cu 2-3 ore de sport în şcoli, fie ele şi 4 dacă vreţi, nu vom avea niciodată sport de masă. Când credeţi că se va lua iniţiativa reînfiinţării “Daciadei”, acel bine pus la punct sistem de întreceri naţionale la nivel juvenil, care, sub comunism, n-a avut decât păcatul politizării sale excesive?

- Nici măcar.

- Ei, totul era acolo despre Ceauşescu…

- De acord, dar astea le ştiţi dumneavoastră! Eu, care participam ca elev, chiar nu mă interesa partea politică. Dar şi acum îmi amintesc meciurile între şcoli sau între licee, unde veneau toţi colegii noştri şi eram nişte eroi locali pentru o victorie într-un meci… Încă de anul trecut am cerut, şi uşor, uşor începem să implementăm chestiunea cu mai multe ore de sport. Aici e şi o oarecare rezistenţă a sistemului, pentru că mai mulţi profesori de sport înseamnă norme mai mici sau mai puţine pentru ceilalţi profesori, iar în al doilea rând aceste competiţii interşcoli şi interlicee din oraşe presupun până la urmă un interes din partea câtorva oameni inimoşi, care accept să-şi strice week-end-ul, în loc să stea acasă, să alerge cu copiii… Însă n-am găsit până acum soluţia prin care nişte oameni speciali dedicaţi sportului să redevină o regulă şi să redevină sportul acel loc unde fiecare părinte ştie că îşi duce copilul sâmbăta sau duminica la o competiţie între licee. Tare mult sper ca, uite, Gabi Szabo să mă ajute, şi cu Remus Pricopie,  un ministru tânăr al Educaţiei, să mă ajute să găsim soluţia pentru ca această dorinţă se împlinească.  Nu înseamnă să găsim numai infrastructura, înseamnă de asemenea convingerea profesorilor, dar şi a părinţilor ca, decât să plece cu copilul în week-end la munte sau la mare, să-l încurajeze să participe în fiecare week-end la o competiţie între şcoli şi licee. Aici este o întreagă mentalitate care trebuie să revină. Eu sunt îngrozit să văd cât de mulţi părinţi caută scutiri de la sport. Eu nu mi-aş scuti niciodată copilul de la sport! E mult de schimbat. Pentru că s-a stricat totul după ’90 şi noi practic trebuie să refacem fundaţia. De fapt, fundaţia o avem, fiindcă avem un talent nativ. Dar, mai departe... Sportul a devenit un sistem atât de complex, încât nu mai poate fi tratat superficial.  

 - Pe scurt, sunteţi de acord că singura şansă a sportului românesc este să se întoarcă spre sportul şcolar şi universitar, să investească în infrastructură, să creeze o bază de masă, chiar cu riscul de a fi nevoit să aştepte cel puţin un deceniu pentru a fi vizibile roadele?

- Categoric da, şi nu cunosc nici un caz în lume, de ţară care a obţinut rezultate într-un an sau doi, după ce a investit în sport. Toţi cei care noi ne uităm acum cu invidie, au făcut acest gen de investiţie în urmă douăzeci, cincisprezece, cel mai puţin zece ani. De asta vă spun: dacă reuşim în aceşti doi, trei, patru ani – pe baza unor experienţe de succes a câtorva tineri preşedinţi de federaţii – să facem acea infrastructură, va fi bine. Eu sunt optimist, că o să fim încă tineri peste zece ani, când o să avem să avem din nou performanţe!

Exemplul lui Tony Blair

- Bun, vă mai dau un exemplu, domnule Prim-ministru, al continuităţii unui proiect. În 2004, la JO de la Atena, Marea Britanie s-a situat abia a zecea, cu numai 9 medalii de aur (30 în total), rezultat considerat nemulţumitor. Atunci, Primul ministru Tony Blair, pe care-l cunoaşteţi foarte bine de altfel, a luat decizia adoptării unor măsuri excepţionale, iar ele s-au văzut din plin la Olimpiada de la Londra, în 2012. Marea Britanie a obţinut un total de 65 de medalii, dintre care 29 de aur, clasându-se pe locul 3 pe naţiuni! La acel moment, Blair nu mai era Prim-ministru, însă strategia promovată de el a dat rezultate peste ani şi va mai aduce şi altele, în viitor. Veţi putea lua acest exemplu, domnule Prim-ministru, aţi putea încerca să deveniţi „Tony Blair al României”?!

- (tace o clipă) Uitaţi, o să vă spun altceva, din nou cu riscul ca cineva să se supere! Eu îmi aduc aminte, pentru că prima dată am intrat în politică în 2000-2004, şi dacă mă întrebaţi acum care a fost cel mai bun lucru făcut de guvernul de atunci, au fost faimoasele 400 de săli de sport. Şi acum, pe unde mergi în oraşe şi comune, copiii joacă diverse sporturi în acele săli. Eu îmi doresc să continuăm partea de infrastructură sportivă tot pentru şcoli şi pentru licee, cred foarte mult în idea acelor terenuri artificiale, la care am tot oferit fonduri pentru extinderea lor... Şi, da – faptul că peste zece ani o să avem succes, când eu n-o să mai fiu Prim-ministru, tot suporter o să fiu. Şi o să mă uit la sport, şi o să-mi placă sportul toată viaţa. Da, este singura soluţie şi mai trebuie ceva: mai trebuie câţiva oameni care să pună suflet şi să creadă în chestia asta, şi o facem! 

- Ce sfat, sau indicaţie i-aţi da doamnei Gabriela Szabo, actualul ministru al Tineretului şi Sportului?

- Să îşi folosească numele şi prestigiul extraordinar, care înseamnă enorm de mult, pentru a face ceea îşi dorea atunci când era sportiv şi nu exista. I-am zis: uite, gândeşte la ce te-a supărat atunci când erai sportiv, sau şi mai recent, când incercai să organizezi, şi vino acum, când ai această putere, temporară evident, ca orice putere politică, când ai în persoana mea un susţinător convins, gândeşte-te şi hai să facem rapid tot ce aveai tu atunci nevoie şi nu aveai. Eu cred că o să reuşim împreună.

- Ce înseamnă „rapid”, domnule Prim-ministru?!

- Rapid înseamnă doi ani, ... trei ani. Asta înseamnă rapid din punctul meu de vedere, în ceea ce priveşte modificări de legislaţie, nişte strategii şi obişnuinţa de a avea în fiecare an un anumit tip de investiţie pentru infrastructura sportivă şi pentru ceea ce vorbeam mai devreme, anume indentificarea zonelor în care putem la modul realist, într-o competiţie extraordinară pe plan european şi mondial, să avem performanţă. În plus, de fiecare dată chem sportivii, dublăm prime, îi felicităm de fiecare dată... Dăm semnalul pentru ca de fiecare dată, restul tinerilor să afle că există aceşti sportivi, să-i vadă din nou ca modele – uite, cum e Simona Halep, cum sunt gimnastele – altfel, ce văd?, toată ziua la televizor văd scandaluri din fotbal, şi atunci normal că spun că nu-i interesează sportul. Eu am puterea ca, prin funcţia pe care o ocup, să atrag atenţia asupra unor rezultate pe care altfel publicul nu le află. Aici e o chestiune complexă, şi de media, de noul mod de promovare a unor valori, dar eu de fiecare dată încerc să-i promovez pe cei care au performanţă şi succes, ca să devină modele pentru cei tineri. Tinerii au nevoie de modele, iar sportivii au fost întodeauna, din punctul meu de vedere, un model. Rolul lor cel mai important a fost acela de model. Şi, dacă nu-i cunoşti, n-au cum să fie modele. Iar aici va fi un efort mare de tot să convigem şi partea de media că modelul trebuie promovat. E dificil, dar uite, dumneavoastră n-aţi cedat, rezistaţi şi o faceţi (arată spre revista pe care o are alături – n.a.), iar eu cu atât mai puţin vreau să cedez.

- Noi am aflat că aproape săptămânal încingeţi o partidă de baschet cu prietenii, de obicei la ore foarte târzii. Nu lipseşte de regulă nici doamna Carmen Tocală, secretarul de stat pentru sport. Vă ajută lucrul acesta să mai scăpaţi de stress, să vă menţineţi în formă? 

- Ei, e meciul meu de duminică, cu colegii de echipă; e în mod sigur momentul în care uit de orice problemă politică, acolo nimeni nu mă tratează ca prim-ministru sau ca politician, toată lumea mă tratează ca cel cu care de atâţia ani, de zece ani, e în aceaşi echipă - şi da, când se întâmplă câte o duminică să nu merg la meciul duminical, mă simt imediat mai obosit în săptămâna care urmează. Nu, n-aş putea să trăiesc fără sport şi e categoric modul cel mai bun în care îmi reîncarc bateriile.

- Mai aveţi timp să vă mai uitaţi şi la televizor la meciuri?

- O să vă mărturisesc un lucru: când ajung seara acasă, oricât de târziu, am acea aplicaţie pe computer prin care pot să văd atât baschetul din America, NBA-ul, baschetul din Euroligă sau campionatul intern şi pe tableta mea, alături de aplicaţiile cu ştiri, pe care seara nu le mai accesez, am Eurosport-ul, am toate agenţiile de ştiri sportive – şi da, nu cred că trece vreo seară în care să nu văd ce se întâmplă în tenis, în rugby, în Formula 1 bineînţeles, care-mi place foarte mult, în diverse alte sporturi.

Să înţelegem că sportul nu înseamnă numai fotbal!

- A fost remarcabilă decizia dvs. de a implica puterea Executivă în proiectul organizării Campionatului European de fotbal din anul 2020. Asemenea proiecte pot aduce atât îmbunătăţirea imaginii de ţară, cât şi un imbold pentru fotbalul intern. Din punct de vedere financiar, ar fi o investiţie mare pentru România?

- Nu, categoric nu. Este o investiţie mică faţă de beneficiul, exact cel pe care îl spuneţi şi dumneavoastră, anume o imagine pentru ţară. Îmi aduc aminte că la începutul anului 2013 a fost FOTE, la Braşov. N-a fost uşor de organizat, în stilul românesc totul s-a făcut în ultima secundă. Dar a fost un mare succes şi mulţi au spus: uite, în România se poate organiza! La fel am sprijinit-o de fiecare dată pe Carmen Tocală, când venea şi îmi spunea: putem să luăm un campionat de junioare, sau de juniori, sau de tineret – la baschet, la handbal, la ... Am spus, da, e foarte important, chiar dacă nu se vede în mass-media noastră, gândeştete că vin câteva sute, o mie sau cinci mii de tineri care văd lucrul ăsta... Un Campionat european de fotbal este în mod sigur o promovare a ţării, dar este şi o readucere aminte pentru tineri că, iată, prin sport poţi să te realizezi şi poţi să-ţi îndeplineşti visele, poţi să ai şi o viaţă materială bună. Iar, repet, ceea ce are de cheltuit statul român pentru ca să organizăm acel aveniment este mult mai puţin decât beneficiul total pe care o să-l obţinem. Sper să reuşim.

- Şi, ca ultimă întrebare: vă rugăm să ne spuneţi care este părerea dumneavoastră despre fotbalul românesc?

- Ah, grea întrebare! Cred că v-am zis deja: am aşa, un resentiment faţă de faptul că fotbalul în România a cam sufocat toate celelalte sporturi. Şi n-a oferit neapărat foarte multă satisfacţie. Sigură că atunci când merg la un meci al echipei naţionale şi văd 50.000 de oameni care cântă imnul şi care se bucură pentru echipa naţională, sunt foarte fericit. Cred că şi fotbalul românesc trebuie să revină un pic mai cu picioarele pe pământ, atât în ce priveşte cheltuielile, dar mai ales atractivitatea pentru public. Văd încă multe stadioane goale, văd încă foarte multe meciuri la care oamenii n-au o atracţie deosebită să se uite şi, repet, cred că trebuie să revenim cu picioarele pe pământ, trebuie să ne concentrăm mai mult la performanţele echipei naţionale, pentru că tot ratăm obiective şi trebuie să înţelegem că sportul nu înseamnă doar fotbal. Fotbalul e important, îmi place şi mie, bineînţeles, dar sport înseamnă mult mai mult decât fotbal şi aici cred că mass-media poate juca un rol esenţial. Aşa cum l-a jucat până acum, în sensul de a rătat că numai fotbal există şi nimic altceva, poate ne va ajuta să arătăm că de fapt fotbalul a doar o parte din sport şi există multe alte lucruri, cel puţin la fel de importante.

- Mi-aţi acordat 30 de minute, mai am un un minut şi jumătate!

- Hai să-l folosim.

- Aţi fost prezent la Tbilisi, la meciul echipei naţionale de rugby. Sunt convins că aţi avut întîlniri, aţi semnat înţelegeri, iar sportul a ajutat la lucrul acesta... 

- Categoric da, şi nu prima dată. Am stabilit o relaţie în primul rând de prietenie şi apoi de colaborare politică între Polonia şi România atunci când Prim-ministrul Donald Tusk m-a invitat la un meci al Poloniei la Campionatul european. Şi a fost foarte uimit că i-am spus că da, că vin, deşi nu joacă România, vin să văd Polonia şi vin să-i susţin. A apreciat foarte mult şi a zis: „A, deci eşti iubitor de sport. Deci, uite, Polonia şi România ar putea să facă foarte multe lucruri!” Cu Prim-ministrul Turciei am vorbit despre Hagi şi Gică Popescu, bineînţeles, deşi el e suporter al lui Fener, dar îi ştia foarte bine. Deci, cred că sportul uneşte oamenii mult mai mult decât altceva.

- Domnule Prim-ministru, vă mulţumesc foarte mult.

- Şi eu. Şi vă rog să rezistaţi!

Subtilurile aparţin redacţiei

 

CITATE

„Cred că sportul este de departe cea mai constată parte a vieţii mele. Sunt multe lucruri pe care le-am făcut, unele le-am oprit – numai sportul, nu!”

 

„Când se întâmplă câte o duminică să nu joc baschet, mă simt imediat mai obosit în săptămâna care urmează. Nu, n-aş putea să trăiesc fără sport şi e categoric modul cel mai bun în care îmi reîncarc bateriile”

 

„Cred că şi fotbalul românesc trebuie să revină un pic mai cu picioarele pe pământ, atât în ce priveşte cheltuielile, dar mai ales atractivitatea pentru public”

 

Titlu pentru copertă:

AIR FORCE ONE

Gabi Szabo şi Victor Ponta, doi oameni în mâinile cărora se află soarta sportului românesc

Sport curat

 

Csaba Astalosz Ferenc:

„Sunt fanul sportului şi al fair-play-ului!”

 

Există rasisim şi xenofobie în sportul românesc?

 

Daniel Ion

În raportul pe ţară al României, multe din bilele negre pe care le avem sunt legate de discriminare, rasism şi xenofobie, iar cele mai multe dintre scandalurile pe aceste teme vin din sport. De cele mai multe ori, meciuri de fotbal ca România – Ungaria, sau Steaua – Dinamo, meciuri de hochei ca Steaua – Gheorgheni şi multe alte confruntări între „rivale” şi din alte sporturi de echipă aduc jigniri, ameninţări şi chiar răfuieli fizice. „Sport în România” a dorit să afle chiar de la Csaba Astalosz, preşedintele Consiliului pentru Combaterea Discriminării, dacă există cu adevărat rasism şi xenofobie în sportul românesc. „Evit generalizările, dar după nouă ani de când sunt la conducerea CNCD, pot spune că au existat evenimente ce pot fi catalogate astfel. N-aş caracteriza nici măcar fotbalul nostru ca fiind rasist sau discriminatoriu, ci doar că apar şi astfel de momente regretabile. Personal am trăit astfel de episoade la un meci România–Ungaria de prin 2000, când la intonarea imnului Ungariei, tot stadionul scanda: «Afară cu ungurii din ţară!», sau la nu ştiu câte meciuri dintre Steaua şi Rapid, la care se scanda: «Dacă Antonescu trăia, pe ţigani îi omora», ori «Moarte ţiganilor!», sau mai ştiu eu ce. Avem declaraţii în care un antrenor este atacat din cauza religiei sale, sau afirmaţii ale unui conducător la adresa homosexualilor. Sunt multe declaraţiile cu tentă discriminatorie, pe care nu le putem lua în glumă”, spune Astalosz.

 

„Am urmărit finala Stelei în genunchi”

 

Deşi este văzut drept „omul negru” pentru oamenii de sport de la noi, şeful CNCD spune că este un fan al sportului şi că sancţiunile pe care le dă forul pe care-l conduce sunt „apă de ploaie”: „Sunt un fan al fotbalului, am practicat acest sport, la Baia Mare, însă am avut şcoala ca primă opţiune. Nu vă spun câtă bătaie am mâncat de la părinţi când am neglijat temele pentru fotbal. Sufăr şi eu, acum, ca toţi microbiştii, când la nivel de naţională, ne dăm cu capul de pereţi şi ratăm calificări la turnee finale. Finala Stelei cu Barcelona, din 1986, am văzut-o în genunchi, în faţa televizorului, sufocat de emoţii, şi am urlat de bucurie la fiecare penalti transformat de ai noştri sau ratat de ei. Deci sunt pro-fotbal, încă mă afectează fiecare eşec internaţional al naţionalei, şi de aceea mare parte din acţiunile mele au fost în favoarea fotbalului. Şi a sportului, în general, pentru că sunt fanul sportului. Noi nu suntem o instituţie cu bâta de baseball în mână, gata să lovească în stânga şi-n dreapta, ci una care încasează critici în numele statului român şi căreia i se cer explicaţii. În ţară, oamenii de fotbal îşi fac iluzii că vorbele nu costă nimic, dar afară, lucrurile se văd cu totul altfel!”

 

Homosexualii din sport trebuie să stea ascunşi

 

Şi în privinţa orientărilor sexuale, Csaba Astalosz consideră că România este departe de a arăta foarte multă deschidere şi că sportivii gay care ar recunoaşte asta, ar avea numai de suferit: ”Angela Merkel a cerut homosexualilor din sportul german să-şi facă publice orientările sexuale, fără teamă. În România este un grad prea mare de intoleranţă la adresa lor, şi un jucător care ar recunoaşte asta n-ar mai avea nicio şansă să joace la vreo echipă, deşi ar câştiga procesul cu orice club, la orice instanţă. În sportul nostru n-a existat discriminare homosexuală, nici măcar un subiect pe această temă, până când s-a trezit unul să spună că n-ar primi niciodată la echipă un homosexual. Fără nicio legătură cu nimic, decât cu intenţia de a-şi face imagine”.

 

Declaraţie

 

„În tribune nu e ca la teatru, înţeleg asta, însă am văzut şi mi se pare inadmisibil, incidentul cu fanii unei echipe, care au urinat în pahare de plastic şi le-au aruncat apoi către galeria rivalilor” (Csaba Astalosz)

 

Cel mai grav incident de rasism este, în opinia lui Csaba Astalosz, cel din hochei, în care un copil a fost bătut cu bestialitate de colegii săi maghiari!

Jocurile foamei

 

Ronin din ordinele PCR

 

Ionel Drâmbă a fost primul campion olimpic al scrimei româneşti şi numărul unu în lume doi ani consecutiv, însă comuniştii au decis să-i radieze numele din paginile de aur ale sportului românesc după ce a ales să fugă în Germania

 

Daniel Ion

Scrima românească a devenit mult mai populară de când sportivi ca Ana Maria Brânză, Tiberiu Dolniceanu, Mihai Covaliu sau Laura Badea au urcat în repetate rânduri pe cele mai înalte trepte ale podiumurilor mondiale. Până la aceştia, au scris pagini de aur pentru sportul românesc scrimere ca Ana Paşcu sau Anişoara Cuşmir-Stancu sau Maria Vicol. Poate cel mai mare „samurai” pe care România l-a avut la această disciplină a fost însă Ionel Drâmbă, sportiv care a fost declarat doi ani consecutiv ”cel mai bun din lume”, dar care a fost radiat timp de decenii din analele sportului românesc de către autorităţile comuniste. La un an după ce a câştigat aurul olimpic în Mexic, în 1968, Ionel Drâmbă a devenit „ronin” (ronin = samurai care şi-a pierdut privilegiiile, a fost concediat sau căruia i-a murit stăpânul – n.n.). Pentru fantasticul sportiv care a uimit lumea, partidul, marele ”stăpân” comunist care conducea România, el era oricum ”mort” din punct de vedere al credibilităţii. Acesta era motivul pentru care a ales să nu se alinieze şi a refuzat de fiecare dată să mulţumească mult-iubitului PCR pentru fiecare dintre performanţele obţinute.

 

”Mulţumesc familiei, prietenilor şi atât”. Dar Partidului???

 

”Niciodată nu am mulţumit partidului. Clubului, antrenorilor, prietenilor, părinţilor, da, însă nu şi partidului. Obişnuiam să spun că pentru banii investiţi în mine mi-am făcut datoria sută la sută şi nu mai am pentru ce să le fiu recunoscător. Partidul m-a minţit, m-a chinuit cu suspiciunea lui exagerată şi m-a obligat să devin un fugar pentru a putea duce un trai decent”, a povestit Ionel Drâmbă într-un ziar din Brazilia, ţară care l-a adoptat, după ce România l-a ”îngropat”.

 

”Mi-au promis un Fiat, mi-au dat un rahat!”

 

1968 a fost anul de glorie maximă al lui Ionel Drâmbă, în care şi-a desăvârşit munca printr-o medalie de aur obţinută la Jocurile Olimpice de la Ciudad de Mexico, la proba de floretă individual. La marea finală, sportivul român se gândea la premiul extrem de consistent pe care mai marii PCR îl promiseseră sportivilor care se vor întoarce acasă cu aurul olimpic. ”Am început finala cu maghiarul Jeno Kamuti destul de timorat. Mă apăsa miza, mă gândeam şi la maşina Fiat şi la cei 25.000 de lei pe care i-aş fi avut de primit dacă aş fi câştigat. M-am liniştit apoi, m-am concentrat doar la disputa cu adversarul şi nu am fost dezamăgit. Dezamăgirile aveau să vină la întoarcerea în ţară, când ni s-a spus că nu sunt bani pentru achitarea promisiunilor. Mi-au dat 11.000 de lei, de Fiat nici vorbă, şi aşteptau eventual să le pup şi mâinile cu recunoştiinţă. Binînţeles că nu m-am aliniat şi am făcut scandal. De altfel, cred că atunci m-am hotărât şi să emigrez. Mi se luase de la acea bătaie de joc”, a mai povestit Ionel Drâmbă.

 

Racolat de nemţi la ”mondiale”

 

La mai puţin de doi ani distanţă de la acest episod, lui Ionel Drâmbă i s-a ivit şi ocazia de părăsi definitiv România, în timpul Cupei Mondiale de scrimă de la Paris. Oficialii federaţiei din RFG îi puseseră în faţă un contract ca antrenor, cu un salariu de 1800 de mărci pe lună, pe care l-a semnat fără să-l studieze prea mult. În timpul dineului official, Drâmbă a spus că merge la WC şi a părăsit în grabă hotelul. A luat un taxi care l-a dus la ambasada RFG, unde îl aştepta un nou paşaport, cu ajutorul căruia a ajuns la Ulm, în Germania, unde a activat timp de doi ani ca instructor de scrimă. După expirarea contractului a plecat peste Ocean, unde a fost profesor de scrimă în SUA, Venezuela şi Brazilia, în ultima ţară hotărând să se şi stabilească. Acasă, în România, era ”mort şi îngropat” de către autorităţile comuniste, care au decis ca numele Ionel Drâmbă să dispară din actele federaţiei, din statistici, din documente de arhivă sau din ştirile de presă.

 

Casete

 

CV Ion Alexandru Drâmbă

n. 18 martie 1942; d. 2006, Brazilia

Dublu campion naţional de seniori (floretă şi sabie) în 1964, campion naţional la floretă în 1968, 1969

Performanţe internaţionale: Câştigător al Campionatului European de la Paris din 1968 şi 1969, vicecampion universitar la floretă şi medaliat cu bronz, la sabie, la Universiada de la Porto Alegre din 1963, vicecampion la Universiada de la Budapesta din 1965, cu echipa de floret; Câştigător al Cupelor Mondiale “Coppa Giovannini” din Bologna (1967), “Souvenir Rommel” din Paris (1968), “Coppa Martini” din Torino (1970); Campion mondial, atât la individual cât şi la echipe (Montreal, 1967); Campion olimpic în 1968.

Declarat cel mai bun scrimer al lumii în anii 1968 şi 1969

 

Scrima - a patra opţiune, după fotbal, tenis  şi volei

 

Ionel Drâmbă a ajuns o legendă a scrimei mondiale pornind de la insistenţele părinţilor şi ale fratelui său mai mare, Nicu, acesta din urmă înscriindu-l fără ştirea lui la clubul Flamura Roşie Timişoara, la doar opt ani. ”Mi-e îmi plăceau cu totul alte sporturi. Eram atras de fotbal, de volei, de tenis de masă. Mă duceam la scrimă la insistenţele părinţilor, aşa cum se duceau alţi copii la lecţii de vioară sau pian”, povestea mai târziu multiplul campion. La 13 ani, Ionel evolua în echipa de seniori a clubului, la 16 ani era inclus în lotul naţional. În 1960, la 18 ani, Drâmbă a fost legitimat de Steaua, care i-a oferit un salariiu lunar de 900 de lei, iar următorii 10 ani a continuat să urce până pe cele mai înalte trepte ale podiumurilor mondiale. ”Am început să-mi dau seama de potenţialul meu real după 1962, după ce la Universiada de la Sofia l-am învins pe sovieticul Viktor Jdanovic. Acesta era campionul olimpic al momentului şi după ce l-am învins, nu mi-a mai fost frica de nimeni”, a povestit cel mai bun scrimer al lumii în 1968 şi 1969.

 

A revenit după Revoluţie pentru a fi dezamăgit iar

 

După prăbuşirea regimului comunist, Ionel Drâmbă a dorit să se repatrieze, revenind în ţară în 1996, iar în 2001 a vrut să candideze la preşedinţia COR, împotriva lui Cornel Mărculescu şi a Iolandei Balaş. N-a ajuns însă la voturile alegătorilor, pentru că i-a fost respinsă candidatura pe motiv că nu avea studii superioare. Facultatea de Educaţie Fizică, la care fusese admis în 1969, nu apucase să o termine, pentru că în anul imediat următor a părăsit România. Dezamăgit, Ionel Drâmbă s-a întors în Brazilia, unde s-a stins din viaţă în 2006, la vârsta de 64 de ani.

 

Octavian Vintilă: ”Am fost supărat pe el că nu m-a luat şi pe mine”

 

Repurtatul jurnalist Octavian Vintilă a fost unul dintre prietenii apropiaţi ai regretatului Ionel Drâmbă. ”Se ştia că eu şi Ionel eram prieteni buni şi spre marele meu noroc, legat de faptul că nu m-a căutat iar securitatea după ce Ionel a fugit în Germania, a fost că eu mă aflam în ţară, nu făceam parte din delegaţia de la Paris. Fusesem exclus din lotul de scrimă, pentru că mă dopasem cu Coca Cola, ”băutura sportului capitalist”. Îmi făcuse cadou o sticlă de Cola un polonez, campion olimpic en-titre, pe care-l bătusem. Am luat sticla în bagaje şi şeful de delegaţie mi-a făcut raport că aveam aşa ceva. Am fost nevoit să scriu că am fost ispitit de o mână criminală să consum acea băutură şi că după aceea mi-a fost rău şi am avut halucinaţii, crampe şi stări necontrolate. Am fost judecat de CNEFS şi exclus din viaţa sportivă. Când a fugit Ionel Drâmbă mi-a părut foarte rău că am pierdut un prieten apropiat, dar şi mai rău că nu m-a luat şi pe mine”, a povestit Tavi Vintilă.

Iubitorii sportului au din nou motive de bucurie – a apărut numărul 7 al revistei de

educaţie şi cultură “Sport în România”, pe luna aprilie 2014. Din sumarul acestui număr

spicuim, printre altele:

Interviu cu Premierul României, Victor Ponta: “Sunt absolut convins că o naţie,

dacă nu investeşte în sport şi nu înţelege cât de important este sportul, e o naţiune

fără viitor”. Interviul este realizat de Directorul General al Revistei “Sport în România”,

Dumitru Graur.


Reportaje despre:

– rugby: la Tbilisi – “În căutarea lânii de aur”;

– baschet: “It’s show Time” – Alll Star Game-ul baschetului românesc se va disputa la

Cluj;

– gimnastică: “Pici” cu talent uriaş, cu Larisa Iordache, care se află în formă maximă

înaintea competiţiilor;

– box: “Un matematician în box” – cu pugilistul Rafael Bucura (locul 3 la CN de

tineret), care este olimpic la matematică;

– scrimă: “prima sabie a României” – cu Tiberiu Dolniceanu, liderul mondial la sabie

– tenis: “Gemenele tenisului”, despre Ana Ivanovic şi Sorana Cîrstea;

– kempo, cu fostul fotbalist George Păcurariu, care a reuşit “cel mai spectaculos KO”

peste Ocean;

– snooker “Spectacol pe masa de postav” – România a găzduit Campionatele

Europene U 21 şi cele cele de seniori pe echipe la snooker;

– Materiale din serialele:

– “Legendele sportului”, despre Iolanda Balaş – România;

– “Strategiile sportului”: “Intersecţii ratate – Sportul românesc a ratat şansa

restructurării sale după 1990”;

– “Sport şi sănătate”: “Postul, un miracol al sănătăţii”,

– “Jocurile Foamei”, despre Ionel Drâmbă, care a fost primul campion al scrimei

româneşti şi numărul unu în lume doi doi ani consecutiv, însă, comuniştii au decis să-

I radieze numele din paginile de aur ale sportului românesc după ce a ales să fugă în

Germania;

– “Curiozităţi” – “Campionul cu sutană”;

– Articole despre despre Olimpismul românesc, care a împlinit 100 de ani, CS Olimpia,

care rămâne unul dintre cluburile de top ale României, în ciuda condiţiilor financiare tot

mai dificile şi a presiunilor, despre Csaba Astalosz Ferenc -“Sunt fanul sportului şi al

fair-play-ului” sau cu Laura Văleanu – schioarea care a învins soarta.

007 Revista Sport în România Nr. 7 (Format Digital)

  • Cod produs: rev_sir_7
  • Valabilitate: In Stoc
  • 13.96RON

  • Fara TVA: 12.81RON