biletul zilei cu meciuri din fotbal biletul zilei pariuri biletul zilei de azi
  • 009 Revista Sport în România Nr. 9 (Format Digital)

 

Şi cerul l-a plâns pe patriarhul poloului

 

Anatolie Grinţescu, preşedintele Federaţiei Române de Polo, s-a stins din viaţă la vârsta de 74 de ani. Moştenirea sa este impresionantă: sportiv de excepţie, antrenor dedicat, preşedinte înţelept şi echidistant

 

Alexandru Enciu

Vara anului 1968 a fost extrem de fierbinte pentru componenţii naţionalei de polo pe apă a României. Calificaţi la Jocurile Olimpice de la Ciudad de Mexico, tricolorii au tras ca la galere pentru a sparge ghinionul celor două locuri cinci de la ediţiile 1960 şi 1964. Firoiu, Zahan, Grinţescu, Kroner sau Mărculescu au strâns din dinţi şi au muncit pe rupte, cu un cantonament final la 2.700 de metri altitudine la Belmeka, în Bulgaria. La întoarcerea în ţară, un zvon s-a propagat prin bazin. Conducerea de partid intenţiona să nu mai trimită naţionala de polo până în Mexic, pe motiv că nu avea şanse la podium, iar drumul era costisitor. ”Dacă ne fac bucuria asta, eu mă las de echipa naţională”, a fost promisiunea cu iz de ameninţare a lui Anatolie Grinţescu, centrul titular al primei reprezentative.

Cu o lună înainte de plecarea la Jocurile Olimpice (competiţia a început în octombrie), jucătorii au primit echipamentul oficial al lotului României şi inima le-a mai venit la loc. Liniştea a fost însă de scurtă durată. După numai câteva zile, a venit lovitura: naţionala de polo a rămas acasă, iar Tolea Grinţescu n-a ezitat niciun moment. A renunţat la naţionala de polo, deşi avea numai 29 de ani. „A fost un om extrem de corect, ceea ce spunea respecta cu sfinţenie. Un caracter desăvârşit, exigent şi deopotrivă darnic. A făcut parte dintr-o generaţie de excepţie, el fiind probabil unul dintre cei mai buni centri ai lumii, la momentul respectiv. A strâns 176 de meciuri la naţională, într-o perioadă când nu erau atâtea jocuri internaţionale ca acum, iar regulamentul nu permitea schimbările în timpul jocului. Multe dintre golurile lui Zahan erau pe munca şi intuiţia lui Tolea Grinţescu. Era un tip generos, iar generaţia mea, a lui Dinu Popescu, Nastasiu sau Viorel Rus, dar şi cea a lui Hagiu, îi datorează multe. Ne-a făcut sportivi şi oameni”, spune antrenorul Liviu Răducanu, unul dintre copiii de suflet ai lui Tolea Grinţescu.

 

Prezent la cinci ediţii ale JO, trei ca antrenor

 

În 1968, poloul românesc a pierdut un jucător de valoare, dar a câştigat un antrenor dedicat. Încântat de metodele dure de pregătire ale antrenorului Oprea Vlase, omul care a pus bazele marilor performanţe ale handbalului masculin românesc, Tolea Grinţescu a crescut volumul de antrenamente în polo. Cu el la timonă, prima reprezentativă s-a calificat la trei ediţii consecutive ale Jocurilor Olimpice, 1972, 1976 şi 1980, izbutind vârful olimpic la Montreal, locul 4. La club, ca antrenor la Dinamo, a câştigat două titluri, în 1973 şi 1974.

După 1980, Anatol Grinţescu a trecut la Federaţia Română de Polo. Mai întâi ca antrenor federal, apoi pe funcţie de secretar general din 1990, pentru ca în 2008 să fie ales preşedinte. Timp de şase ani a condus federaţia cu autoritate şi înţelepciune, reuşind să ţină în frâu orgoliile unei lumi mici, dar extrem de pătimaşe. ”Nu ştiu de ce peste tot numele meu este asociat exclusiv cu Dinamo, când de fapt mi-am început cariera de jucător, ca să spun aşa, la Steaua. De fapt, pe vremea aceea era Clubul Sportiv Central al Armatei Steaua. Pe scurt CCA. Practic, din '52 până în '61, am fost legitimat la CCA, iar amintirile de acolo sunt extraordinare, pentru că atmosfera era deosebită. Oricum, prima dragoste nu se uită niciodată”, spunea Tolea Grinţescu într-un interviu acordat ziarului „România Liberă”, în 2011. N-a ţinut însă cont niciodată de apartenenţa de club, iar echidistanţa sa a ţinut un echilibru benefic în lumea sportului cu mingea pe apă de la noi.

 

”Să văd bazinul terminat şi mi-am încheiat misiunea”

 

În 2012, o boală perfidă s-a ascuns în trupul lui. N-a făcut pasul înapoi, ci a rămas să ajute poloul românesc. ”Deşi bolnav, a făcut toate eforturile ca naţionala să beneficieze de cele mai bune condiţii pentru a se califica la Jocurile Olimpice de la Londra. Şi i-a reuşit, încununându-şi eforturile printr-o calificare olimpică şi din postura de preşedinte”, declară Liviu Răducanu.

În toamna anului trecut, cu trupul slăbit de tratamente, Tolea Grinţescu găsea totuşi putere să vină să asiste la antrenamentele naţionalei de seniori, la bazinul descoperit Dinamo. De câte ori pleca, privirea i se agăţa de schelele de la bazinul olimpic ce creşte în incinta Complexului Sportiv din Şoseaua Ştefan cel Mare. ”Mai am un singur vis. Să văd şi acest bazin terminat şi mi-am încheiat misiunea”, spunea şeful poloului românesc. Anatolie Grinţescu nu a mai apucat ziua inaugurării noului bazin olimpic de la Dinamo. Pe data de 2 iunie 2014 a încetat din viaţă, fiind înhumat trei zile mai târziu, într-o zi cu ploaie specifică toamnei. O zi în care şi cerul l-a plâns pe patriarhul poloului românesc, unul dintre cei mai valoroşi oameni din sportul nostru. Poate că ar fi bine ca la Dinamo să încolţească idea numelui pe care ar putea să-l primească noul bazin de polo: Tolea Grinţescu!

 

Declaraţie

Tolea Grinţescu avea un respect deosebit pentru marii performeri ai României. Pentru cei care au adus glorie României, aşa cum sunt Elisabeta Lipă, Ivan Patzaichin, Nadia Comăneci sau Cristian Gaţu

Liviu Răducanu, antrenor

 

Info

Anatolie Grinţescu era născut pe data de 1 august 1939, la Chişinău

Interviu cu prof. univ. dr. Viorel Cojocaru – Rectorul Universităţii Naţionale de Educaţie Fizică şi Sport

Lumea nu înţelege că educaţia fizică este una şi sportul alta!

 

Dumitru Graur: UNEFS a aniversat 90 de ani de existenţă. Ce ne puteţi spune despre începuturile învăţământului superior de educaţie fizică de la noi?

Prof. univ. dr. Viorel Cojocaru: Aşa cum aţi spus, s-au împlinit nu demult 90 de ani. În 17 iulie 1923 regele Carol a comunicat prin Monitorul Oficial hotărârea sa de înfiinţare a ONEF – Organizaţia Naţională de Educaţie Fizică, având scopul primordial de pregătire a cadrelor militare. ONEF a fost la vremea respectivă a cincea instituţie de învăţământ de acest gen din Europa şi a zecea din lume! N-au existat pentru început decât 20 de locuri disponibile, absolvenţii urmând să pregătească trupele prin exerciţii fizice speciale. Denumirea s-a modificat de multe ori, a devenit ANEF, ICF, IEFS, din nou ANEF, apoi ANEFS şi în fine acum UNEFS, din 2010 căpătând aşadar rangul de universitate. Avem la ora actuală două facultăţi de sine stătătoare, mai întâi cea de Educaţie Fizică şi Sport (cu programul de “licenţiat în educaţie fizică şi sport” – deci profesor şi programul de “sport şi performanţă motrică” – având calificare de antrenor), iar a doua facultate este cea de Chinetoterapie.

- Deci un profesor de educaţie fizică nu devine automat şi antrenor, cum stăteau lucrurile într-o vreme?

- Nu, nu mai e ca pe vreme noastră, şi aici este chiar şi o părere de rău! Pentru că s-a trecut la “sistemul de la Bologna”, prin care în învăţământul care nu este învăţământ tehnic nu se mai fac decât patru ani, cu excepţia medicinei desigur, unde se fac şase, iar pentru restul, aşa-numitul învăţământ umanist, pedagogic şi altele, numărul anilor de studii s-a redus la trei. Astăzi tinerii se grăbesc, nu mai au răbdare să facă patru ani de studii! Acum sunt 3 ani pentru licenţă, doi pentru masterat şi alţi trei pentru doctorat. 3-2-3. Problema e că pe vremuri titlul de doctor în ştiinţe presupunea experienţă, deci nu te puteai înscrie la doctorat decât după 40 de ani. Acum, un absolvent de studii universitare poate la vârsta de 26 de ani să aibă deja titlul de doctor în ştiinţă, la orice ramură…

- De aia ne merg lucrurile atât de bine, că avem prea mulţi doctori!

- Exact. Noi am încercat să facem 4-1-3, deci să fie totuşi patru ani pentru studiile de licenţă şi unul de masterat, dar sunt probleme. Şi nu din punct de vedere financiar. Avem cum spunem o generaţie grăbită. Dar cam din cauza asta, vreau să spun că şi calitatea…

- Aici am vrut să ajungem. Aşadar, în ciuda faptului că avem tot mai mulţi masteranzi, tot mai mulţi doctori, nivelul de calificare a scăzut!

- Aşa e. Şi eu vă spun că se poate face uşor o comparaţie, văzând că toate succesele româneşti au fost făcute pe când la cârma unor echipe de club sau loturi reprezentative au fost absolvenţi de la noi. După ’90 lucrurile se cam diluează. Şi constatăm că antrenorii nu mai sunt dintre cei formaţi la noi, sunt cu calificare primită prin alte sisteme. Şi observăm că, având nivel scăzut în şcoală, copii nu mai fac educaţie fizică şi sport. Iar absolvenţii de liceu care vin să dea admiterea la noi nu mai sunt atât de prieteni cu sportul cum erau înainte. Pe vremuri institutul avea echipe de handbal, baschet, volei foarte performante, care se băteau la titlu. Cu sportivi foarte buni, toţi studenţi. Pentru că era problema înainte de ’90 – ce faci? Păi, mă duc ori la Steaua, ori la Dinamo, sau mă fac profesor. Şi veneau la noi. Şi aveam un club puternic, din care se selectau antrenori pentru viitor. Azi, ca să vă dau un exemplu, eu am un post vacant în schemă, la două discipline foarte importante, baschet şi volei. Şi caut de 10 ani un băiat ca să-l iau la catedră. Şi din absolvenţii pe care i-am avut n-am găsit niciunul!  

Un proiect superb, care nu s-a mai realizat niciodată

- Cu scuzele de rigoare, cred că mergem prea repede! N-aş vrea să epuizăm încă istoria academiei. Aici, în sediul de azi al UNEFS erau pe vremuri grajdurile regale! Alături funcţiona de altfel o bază excelentă de hipism. Cum a ajuns aici universitatea?

- După cum ştiţi, Universitatea îşi avea sediul sus în Dealul Spirii, pe strada Maior Ene numărul 6, la Stadionul Republicii, fost ANEF. Şi în jurul stadionului avea o serie de terenuri şi săli, exclusiv pentru studenţi. Când Ceauşescu a început să construiască Casa Poporului, ne-a dărâmat şi ne-au mutut aici, spunându-ne că ne mută provizoriu. Bine, atunci s-a dărâmat un deal întreg şi tot cartierul care se afla acolo, nu numai noi. Nouă ni s-a spus că vom primi Stadionul Tineretului şi că  vom prelua toată baza. Apoi, toate s-au schimbat. În 1990 a apărut totuşi un proiect, prin care noi trebuia să primim un teren pe lângă Lacul Morii, am avut şi macheta completă, cu tot ce era necesar. Aşa era proiectul. Noi la fotbal băgasem şi teren sintetic, îţi dai seama, în ’90 ce însemna asta?, saună, bazine şi aşa mai departe. Nu ştiu nici azi cauzele pentru care acest proiect nu s-a mai realizat, a trebuit să ne trezim din acel vis şi am rămas aici. Acum n-aş putea să spun că ne pare rău că am rămas aici. Avem o sală de jocuri mare, transformată din vechiul manej regal, dar mai avem şi două baze didactice minunate, proprietatea noastră, una la Parâng, pentru sporturi de iarnă şi una la Eforie, pe care trebuie însă să o mai reparăm. Atletismul se face la stadionul Iolanda Balaş, unde Federaţia de atletism ne permite, iar pentru fotbal avem stadionul Rocar, fost Autobuzul. Să nu uit de Facultatea de Chinetoterapie, a doua facultate a Universităţii, al cărei sediu se afla la Piaţa Progresul, în fosta cantină a Rocarului.  

- Înainte de ’90, această bază sportivă a Institutului era mai mare?

- Da, aş putea să spun că era mai mare. Şi mult mai grupată, funcţională. Nu pot să neg asta.

- O întrebare generică: ce înseamnă azi UNEFS? Unde a ajuns şi ce rol are?

- Din punct de vedere al învăţământului şi a ceea ce se cere pe piaţa muncii în lume, eu afirm că încă suntem în topul celor trei universităţi care erau şi înainte de ‘90, adică Universitatea de la Kiev, Universitatea de la Leipzig, care era socotită cea mai bună şi eram şi noi, pe locul al treilea! Înclin să cred că, cu toate aceste aspect negative legate de calitatea materiei prime care vine din liceu, din punct de vedere instituţional suntem o universitate cu grad de încredere ridicat. Ne aflăm totodată sub Înaltul Patronaj al Majestăţii Sale Regelui, care ne-a acordat înalta distincţie “Nihil Sine Deo”. Avem acum două facultăţi, şapte linii de master, avem studii de doctorat…

- Oficial vă merge bine! Dar din cel al calităţii profesionale a absolvenţilor?

- Din punct de vedere al calităţii absolvenţilor satisfacţiile se leagă mai mult de faptul că ei sunt printre primii care obţin posturi la concursurile din învăţământ şi că absolvenţi de-ai noştri din chinetoterapie sunt primiţi să lucreze oriunde în străinătate. De altfel, cei mai mulţi dintre ei exact asta îşi doresc, să lucreze în străinătate. Pe de altă parte, este trist că foarte mulţi absolvenţi de-ai noştri nu profesează! Se duc în alte profesii.

- Din ce motive? Asta e foarte important!

- Salariul. Din punct de vedere salarial, decât să mă duc profesor, să iau 800, 900 de lei, când la un magazin iau 2.000 de lei, sau 1.500… Este o generaţie care urmăreşte în primul rând interesul material.

Există prea multe facultăţi de educaţie fizică în ţară!

- Domnul Remus Pricopie, ministrul Educaţiei Naţionale, mi-a spus într-un interviu că pentru mărirea numărului de ore de educaţie fizică în şcoală ar mai fi necesar un număr de 16.000 de profesori de specialitate! Cum comentaţi lucrul acesta?

- Este normal ca domul ministru să aibă toate datele. În acelaşi timp eu cred că şi profesorii noştri pot acoperi o parte dintre aceste cereri, prin plata cu ora. Poate   sunt şi posturi vacante în învăţământ, dar profesori actuali cred că vor agrea ca să facă 30 de ore pe săptămână în loc de 18-20, dacă vor fi plătiţi. În acelaşi timp, e bine să ştiţi că noi am făcut deja un ghid al predării educaţiei fizice la grădiniţe, pentru ca şi educatorii vor putea face lucrul acesta. Ba chiar şi învăţătorii de la clasele primare, care-şi pot completa astfel normele. Totul e să se vrea. Noi am putea desigur să mărim numărul de absolvenţi, fiindcă avem capacitatea instituţională pentru aşa ceva. Mai sunt apoi şi atâtea facultăţi de educaţie fizică prin ţară, fără rang de universitatea, vreo 16 sau 17 cred, care la rândul lor scot absolveţi pe bandă rulantă. De fapt, aici avem o problemă: există la noi un număr tot mai mic de absolvenţi de liceu care vor să dea examen de admitere la Universitatea din Bucureşti. Fiindcă au o facultate chiar în judeţul de baştină, mult mai facilă, mai uşor de absolvit. Pe vremuri erau 15-20 de candidaţi pentru un loc la admitere în Bucureşti. În 1989, când a dat soţia, au fost 32 pe un loc! Azi am ajuns la doar 1,2 pe un loc la educaţie fizică şi 4-5 la chinetoterapie.

- Chiar asta era întrebarea următoare: mai este azi interesantă profesia de profesor de educaţie fizică?

- Şi nu numai de profesor de educaţie fizică, de profesor în general. Eu discut cu ceilalţi colegi de breaslă şi am văzut că între absolveţii de liceu prea puţini îşi mai doresc să devină profesori de orice fel, de matematică, de geografie, de orice. Pe vremuri îmi aduc aminte că în orice şcoală profesorul de educaţie fizică era cel mai iubit. El mergea cu copiii în tabere, el îi ducea la competiţii, era ca un frate mai mare pentru copii. Acum trebuie să recunoaştem că nu prea mai e aşa, dar nici calitatea predării nu mai e chiar foarte bună. Aş putea zice că e doar bună…

- Domnul rector, eu zic că exageraţi!

- Ei, acum trebui şi eu să-mi apăr colegii!

La modă este azi sportul de fiţe

- Atunci o să vă întreb ce părere aveţi despre sportul românesc în general?

- Sportul românesc este după părerea mea într-o cădere lentă, dar sigură. De ce? Lumea noastră politică nu realizează că atâta timp cât baza nu o ai rezolvată, nu poţi să ajungi la structură. Şi mai e ceva de care trebuie să ţinem seama. Într-o discuţie cu câţiva profesori străini, am susţinut că atunci când o ţară are medalii la marile competiţii internaţionale, ea îşi dovedeşte superioritatea. Şi unul mi-a zis: ei, nu-i chiar aşa. Suedia, spre exemplu, nu are atâtea medalii – dar sportul de masă este extraordinar de dezvoltat. Este viaţă deja. Până la urmă i-am dat dreptate colegului: nu numai medalia reprezintă performanţa sportivă a unei ţări, ci ce se întâmplă la nivelul maselor. Şi am văzut cu toţii că există locuri în care toată lumea se mişcă. La noi acum a ajuns moda asta cu fitness, cu aerobic - la sală. Hai să fim serioşi! Asta e o chestie mai mult de can-can. O naţie care doreşte să facă sport, face sport în şcoală – iar după aceea, în timpul liber, face sport sâmbăta, duminica, atunci când are timp liber, dar face serios. Îşi duce şi copii, şi nu doar o oră pe săptămână, mai mult de fiţe, la fitness! Totodată, nu putem vorbi despre sport de performanţă dacă sportul de masă nu este dezvoltat. Culmea ştii care e? Că tehnicienii ştiu treaba asta! Dar încă nu au aflat cum se face treaba asta. În anul 2001, când lucram la un club de înaltă performanţă, am făcut o selecţie. Era vorba de fotbal. La Dinamo. Anunţată pe ziarele de specialitate, mai peste tot. Şi mi-au venit 17 copii, reţineţi, în 2001, doar 17 copii dintre care doi erau din Alexandria şi doi din Roşiori, pe care i-au adus absolvenţi de-ai mei, care ştiau că au copii buni la fotbal. Nu se poate aşa ceva! Era vorba de Dinamo, dar nici la Steaua nu cred că ar fi mai bine. Uite, facem o selecţie, mâine, şi vă spun că mai mult de 100 de copii nu vin! Vă mai aduc aminte că înainte nu mai pridideam să vedem copii la selecţii, la diferite cluburi – la Progresul, la Metalul şi aşa mai departe. Erau două, trei selecţii pe an, nu una. Mii de copii veneau…

- Cine-i de vină pentru situaţia actuală?

- E clar: părinţii. Pentru că în familie, dacă ai un copil de 3 ani şi de ziua lui îi faci cadou tabletă sau telefon mobil, l-ai marcat pe viaţă. E cert că îl treci într-o altă dimensiune. Aşa că eu spun că în primul rând de vină sunt părinţii. În al doilea rând cred că şi profesorii de educaţie fizică au vina lor, că nu atrag...

- Ei, aici doream să vă aduc…

- Dar să nu mă certaţi! (râde) … Ca să atragă copiii pentru a face mişcare, fiindcă ăsta-i rolul lor. În al treilea rând, medicii care dau scutire medicală foarte, foarte uşor şi am ajuns ca jumătate din copiii României să fie scutiţi medical de la orele de educaţie fizică. Suntem a treia ţară la obezitate infantilă. Profesorul de sport trebuie să fie pentru elevi un model. Copiii au nevoie de modele. Şi e bine dacă îl au ca model pe profesorul de matematică, de exemplu şi dacă acasă are sprijinul necesar, copilul se va duce acolo, spre matematică. Dacă în ora de educaţie fizică profesorul îl atrage şi-i place ce face şi ce învaţă, când se duce acasă îi spune mamei “mamă, să vezi ce am făcut azi cu profesorul de educaţie fizică!”, apoi începe să se ducă de plăcere, atunci copilul e câştigat pentru sport.

- Înţeleg că lucrul acesta se întâmplă tot mai rar.. De ce?

- E o întrebare la care cu greu aş putea răspunde. Aici ar trebui să ne asumăm şi noi o parte de vină. Cei care pregătim studenţi ca să devină profesori. Dar vedeţi că şi noi, la rândul nostru, suntem puşi în situaţia delicată de a nu putea face o selecţie mai adâncă, dacă pot spune aşa. Până în 2008 la noi erau 190 de locuri şi 195-200 de candidaţi, extrem de puţini, aproape omul şi locul. După 2008 noi am început o campanie de promovare a acestei meserii, ne-am dus şi prin şcoală ca să-i convingem să-şi dorească să devină profesori de educaţie fizică. Dar am întâlnit prea mulţi tineri care nu erau obişnuiţi deloc cu activitatea sportivă, cum să devină ei profesori? Lumea nu înţelege că educaţia fizică este una şi sportul alta. Educaţia fizică are în componenţa ei educaţie morală, intelectuală, artistică, estetică; la sport doar te duci la concursuri… La sport ajungi doar după ce ai primit o educaţie.

- Educaţia fizică este o componentă a educaţiei în general?

-  Absolut!

- Înţelegem noi lucru acesta?!

- Nu, nu înţelegem. Pentru că, exact cum vă spuneam, părintele îi scoate imediat scutire, nu-şi dă seama că copilul trebuie educat intelectual şi prin sport. El dacă nu ştie să meargă pe stradă, dacă nu ştie să se mişte, nu mai poate fi util societăţii. Dacă vă aduceţi aminte, la institut noi am învăţat la un moment dat şi ce fel de exerciţii fizice trebuie făcute pentru diferite meserii, în funcţie de profilul muncii lor. Era gimnastica la locul de muncă.

Au dispărut modele din sportul românesc

- Deci, ca o primă concluzie, putem avansa idea că situaţia sportului în general pleacă şi de la nivelul tot mai scăzut al profesorilor de educaţie fizică?

- Nu numai. Pleacă în primul rând de la educaţia pe care copiii o primeasc în casă. Eram copii şi aduceţi-vă aminte ce bucurie aveam când primeam o minge! Ei, acum nu mai e aşa. Al doilea aspect este legat într-adevăr de şcoală, unde copilul îşi desăvârşeşte personalitatea, iar al treilea element pe care l-aş introduce aici este lipsa de modele. Pentru că în sportul de înaltă performanţă nu prea mai avem modele. Vă aduceţi aminte când apăruse Ilie Năstase, în anii 70, toată lumea în România juca tenis… A apărut Nadia Comăneci, toate fetiţele mergeau la gimnastică. Acum astfel de modele nu mai există.

- Azi modelele le stabilesc televiziunile! E corect?

- Aici intrăm într-o altă discuţie. Pentru că televiziunile nu sunt interesate de promovarea adevăratelor valori. Eu sunt suprins neplăcut că atunci când sunt anunţate ştiri sportive, nu mi se dau ştiri sportive! Doar ce-a făcut X în week-end, ce a făcut Y, cu ce fată s-a mai încurcat şi alte d-astea… Lăsând la o parte ţinuta celor care prezintă aceste ştiri, în general domnişoare foarte bine decoltate. Şi mă întreb: atunci, ce educaţie fac eu? Ca să nu mai vorbesc despre tot felul de scandaluri. E în regulă şi să critici, dar mai arată şi lucruri pozitive, atâtea câte mai sunt. Uite, vă dau un exemplu: avem al 4-lea Congres internaţional de educaţie fizică, sport şi chinetoterapie, acum, în luna iunie, organizat de Universitatea noastră. Noi lansăm pe site, dar n-a venit încă nimeni să ne întrebe ce facem cu adevărat şi despre ce este vorba. Nu interesează. Dar dacă în schimb vine cine ştie cine şi încearcă să mă şantajeze, apare garantat în toată presa…

- Vedeţi, aceste interviu apare într-o altfel de publicaţie. Care mai caută şi mai găseşte adevărate modele sau experienţe de lăudat din aria sportului.

- Nu-mi rămâne decât să vă felicit pentru lucrul acesta!

- Care este relaţia dvs. faţă de sistemul de pregătire şi calificare a antrenorilor de fotbal?

- Anul trecut am hotărât să facem o şcoală post-liceală de antrenori, şi nu numai de fotbal. A durat ceva până am obţinut standardele ocupaţionale pentru meseria de antrenor, dar acum avem autorizarea provizorie. Anul acesta am avut numai fotbal, baschet, judo şi lupte, dar din noul an vom avea absolut toate sporturile. Se numeşte „Şcoala de antrenori Ioan-Kunst Ghermănescu” şi are o activitatea separată de Universitate. În această şcoală pot intra absolvenţi de liceu fără vreun examen, dar cu obligaţia de a fi făcut sport! Este evident că nu poţi deveni antrenor de judo, dacă n-ai practicat niciodată judo. Sunt cursuri de doi ani de zile, pentru sportivii de performanţă care doresc să devină antrenori. Am trimis deja adrese la toate federaţiile, ca să arătăm că formăm antrenori; în acelaşi timp, noi formăm şi preparatori fizici, dar aici e puţin mai complicat, fiindcă preparatorii fizici trebuie să aibă studii superioare! Antrenor poţi deveni aşadar doar cu liceul, dar preparator fizic, nu! Nu poţi da unui absolvent de liceu echipa pe mână să facă pregătire fizică...     

- Nume?

- La fotbal îi avem pe Dănciulescu, pe Bratu, Victoraş Iacob, pe Valentin Badea… Dar să vezi că vin la şcoală, asta-i interesant! Sunt cursuri zilnice, şi nu se plâng, vin la şcoală. Pe cuvânt!

- Mă întorc puţin la educaţia fizică. De ce profesorii nu prea doresc să fie antrenaţi în activităţile cluburilor sportive şcolare?

- Cred că totul pleacă de la bani. Ei se gândesc la următorul lucru: domne, eu am echipa şcolii, muncesc cu ea, şi scot un tânăr de valoare; vine clubul X îl ia, lucrează cu el cât lucrează, îl vinde – şi eu, cu ce mă aleg? Că eu i-am făcut totuşi baza lui. De aici pleacă toată problema. Sunt profesori care lucrează din pasiune, dar sunt şi cluburi care acţionează neelegant. Cluburile ar trebui să facă nişte parteneriate cu nişte şcoli, cu nişte cluburi sportive şcolare sau cu nişte licee cu profil sportive, care încă mai sunt. Şi atunci, pot subvenţiona nişte competiţii sportive, subvenţionează nişte premieri şi toate pot fi în regulă. Dar la noi, şi aici mă refer mai întâi la fotbal, cluburile nu sunt interesate să ia copii de la noi, sunt interesate să ia doar cine ştie de jucător din străinătate, să dea nu ştiu câte sute de mii, dar care n-au valoare. Hai, spuneţi-mi mie, ce jucători de valoare sau antrenori de valoare au venit în fotbalul românesc? Să fim serioşi! Banii însă se învârt, iar dumneavoastră ştiţi asta… La noi cluburile nu mai au bani ca să înfiinţeze şi să ţină un department de scounting. Dar, dacă ar fi interesate, cine le împiedică să aibă parteneriate serioase cu cluburile şcolare şi, de ce nu, să-l intereseze şi pe profesorul de educaţie fizică ca să scoată copii pentru performanţă?

Părinţii poartă prima vină

- Sunteţi de acord că viitorul sportului românesc este legat de şcoală şi de competiţiile şcolare? Cum vedeţi implicarea profesorilor de educaţie fizică?

- Da, da, da. Dar problema e că încă nu prea sunt băgaţi în seamă cei care lucrează foarte jos, la bază. Se iau medalii de aur, şi foarte rar am văzut un antrenor de lot sau de echipă naţională care ţine să-i mulţumească şi profesorului sau antrenorului care l-a descoperit şi i-a îndrumat primii paşi. În general nu prea se ştie că este foarte greu să lucrezi la copii şi junior! Sunt atâtea implicaţii  educaţionale, şi particularităţile de vârstă implică atâtea aspecte… Dar prea puţini apreciează lucrul acesta. Bun, acum toţi am căzut de acord toţi că toate lucrurile pleacă de la bază. Dar cum fac eu ca să stimulez această bază, ce lucrări suplimentare să întreprind pentru ca să cresc această bază? Iar dacă am constatat că la bază se află copilul, este profesorul care lucrează cu el, este familia, cum acţionez asupra lor? Eu, ca instituţie sau ca stat. Cum îl determin pe copil să lase un pic laptoul sau televizorul şi să facă puţină mişcare, chiar dacă e grea şi obositoare la început, dar şi pe părinţi să lase copilul la sport, la mişcare. Eu ştiu cazuri în care copiii erau filmaţi la grădiniţă şi părinţii urmăreau în direct ce făcea educatoarea; cum i-a scos puţin pe copii afară la zăpada, stai, bagă copiii înăuntru, că răcesc! Eu m-am lovit la un moment dat şi am fost obligat să fac o convenţie scrisă între club şi părinţi, o convenţie de comportament la antrenamente şi jocuri. Că nu mă mai înţelegeam cu ei! Şi i-am pus să semneze. Copiii îşi imită imediat părinţii. Iar dacă părinţii înjură sau sar la bătaie la un meci cu Steaua sau Rapid, ce să facă ăia micii? Şi erau chiar copii mici, vă rog să mă credeţi!

- Ajungem până la urmă la întreaga societate românească! Am vorbit de presă, de televiziune, de părinţi, de educatori prost plătiţi. Toate se leagă.

- Corect. Ce să caute copilul la sport, zic unii, la derbedeii ăia de la televizor? Aşa că, dacă e să-mi apăr colegii, nu întotdeauna e vina profesorilor…

- Bine, ca ultimă întrebare: domnule Profesor, ce intenţionaţi să faceţi pentru schimbarea destinului sportului românesc, evident cu mijloacele de care dispune Universitatea dumneavoastră?

- În primul rând umblăm clar la desfăşurarea procesului didactic, ca să îmbunătăţim calitatea profesională a celor care absolvă cursurile noastre. În ce priveşte masa studenţilor care bat la uşa Universităţii, căutăm să ne adaptăm la ceea ce gândesc tinerii de azi, să devenim mai moderni.

- Aţi avea nevoie şi de un sprijin mai mare?!

- Sigur că da. Suntem însă foarte mulţumiţi că la nivelul Ministerului s-a înţeles că numărul orelor de educaţie fizică trebuie sporit şi că rolul nostru creşte. Este clar că domnul ministru Remus Pricopie a înţeles fenomenul şi eu sunt foarte mulţumit că şi domnia sa, şi domnul Mihnea Costoiu, ministrul delegat pentru cercetare, au înţeles pe deplin ce este cu Universitatea, ce este cu sportul, cu cercetarea în materie. Asta fiindcă până nu de mult, la catalog cum se spune, noi eram ultimii. Acum, am schimbat domeniul, este Ştiinţa sportului şi a educaţiei fizice şi oamenii au înţeles că se poate face cercetare şi aici. Şi trebuie să se facă. Dacă vrem să revenim la nivelul naţiunilor dezvoltate, trebuie să lucrăm şi noi mai mult la cercetare sportului şi în medicina sportivă, pe baza unui plan bine gândit. Acum performaţa sportivă, ca să dau un exemplu, se planifică pe un ciclu de opt ani, nu doar pe patru ani, ca până de curând. Fiindcă şi vârsta performanţei a crescut în lume, a ajuns undeva pe la 26-27 de ani, nu mai e la 16-17 ani, conform studiilor academicianului rus Platonov, pe care noi l-am tradus în premieră. Şi suntem singurii care am început să lucrăm la acest aspect al antrenamentului. Important este că se recunoaşte că există o ştiinţă a sportului şi a educaţiei fizice, iar al doilea aspect e că s-a ajuns în fine la concluzia că trebuie făcut mai mult pentru educaţia fizică a elevilor. Aş încheia prin îndemnul ca şi cluburile sportive să se aplece mai mult asupra sportului şcolar, prin încheierea de parteneriate, fiindcă acolo se află întreaga resursă umană a sportului românesc.

- Vă mulţumesc.

 

CITATE

“Eu am un post vacant în schemă, la două discipline foarte importante, baschet şi volei. Şi caut de 10 ani un băiat ca să-l iau la catedră. Şi din absolvenţii pe care i-am avut n-am găsit niciunul!”

 

“Pe vremuri erau 15-20 de candidaţi pentru un loc la admitere în Bucureşti. În 1989, când a dat soţia, au fost 32 pe un loc! Azi am ajuns la doar 1,2 pe un loc la educaţie fizică şi 4-5 la chinetoterapie”

 

“O naţie care doreşte să facă sport, face sport în şcoală – iar după aceea, în timpul liber, face sport sâmbăta, duminica, atunci când are timp liber, dar face serios. Îşi duce şi copii, şi nu doar o oră pe săptămână, mai mult de fiţe, la fitness!”

Sport regal

 

LUDUS PRO PATRIA

Se întâmpla în 1926. Regele Ferdinand, „întregitorul” de patrie, aşa cum a rămas el în istoria românilor, hotăra înfiinţarea stadionului FSSR, sau „al Federaţiei” cum l-au numit contemporanii. Actul oficial emis la data de 27 iunie, în al doisprezecelea an al domniei Regelui (vezi facsimil), poartă deviza „Ludus pro Patria”, care semnifică „Jocuri (sportive) pentru patrie”. Este un document unic, care atestă sprijinul de care s-a bucurat mereu sportul pentru mase din partea familei regale:  

LUDUS PRO PATRIA

NOI FERDINAND I

REGE AL ROMANIEI,

Dorind a da o nouă dovadă a preţului ce punem pe o sănătoasă dezvoltare a tinerimii din România.

Astăzi XXVII iunie din anul mântuirei MCM XXVI şi a domniei noastre XII împreună cu iubitul nostru fiu Neculae şi de faţă fiind Preşedintele Consiliului de Miniştri veneratul Al. Averescu şi alţi sfetnici ai noştri, prin serviciul divin săvârşit de preoţii parohiei Mavrogheni.

Am pus pe locul dăruit nouă de municipiul Bucureşti, temelia „Stadionului Fundaţiuni Societăţilor de Sport din România” menit să slujească de loc de exerciţii corporale tuturor grupărilor de sport din ţară.

Întru amintire acestui fapt am semnat actul de faţă, din care unul s-a zidit în temelia clădirii, iar alte două se vor păstra în arhivele statului şi în sediul FSSR. 

În fapt, aşa-zisul „teren de la Şosea”, aflat în vecinătatea Arcului de Triumf, fusese cedat sportului încă din anul 1913, sau mai exact Federaţiei Societăţilor Sportive din România (FSSR), de către primarul Bucureştiului, Grigore Cantacuzino, contra unei sume simbolice de 1 leu pe an. Suprafaţa terenului, măsurând nu mai puţin de 25 de hectare, fusese împărţită în două loturi, printr-o alee care duce la Şcoala de Agricultură (actuala Universitate Agricolă). Nu era vorba însă decât de un loc viran, complet neamenjat, aşa cum aflăm din relatarea lui Grigore Caracostea, primul preşedinte al Asociaţiei Presei Sportive: „Dinspre Băneasa veneau căruţele cu cărămizi şi care lăsau urme adânci pe pământ. De multe ori trasam pista pentru atletism, dar urmele „liniilor” făcute de cu seară erau şterse de faitoanele lăptăreselor... Ne-a venit în ajutor FSSR şi am început amenajarea unui gard, apoi a unei barăci, a unei cişmele... De asemenea, mai dădeam şi noi bani pentru marcarea terenului, pentru reparaţii etc. Dar de vestiare şi de duşuri în toată regula nu poate fi vorba. Ne dezbrăcam pe unde apucam. Căte o dată angajam o trăsură ca vestiar, iar altă dată mai venea câte o maşină în care ne puneam hainele...” Astfel încât iniţiativa Regelui Ferdinand a fost extrem de binevenită, Majestatea Sa punând piatra de temelie a noului stadion la 27 iunie 1926.

Au trecut de atunci 88 de ani! Familia regală continuă însă în mod susţinut să fie alături de sport. Anul acesta, în dimineaţa zilei de 10 mai, de Ziua Regalităţii, la Palatul Elisabeta, Alteţa Sa Principele Nicolae a dat startul Maratonului Regal, aflat la cea de-a treia ediţie. De faţă a fost au fost şi domnii Andrew Popper, şeful Casei Regale a MS Regelui, Ion Tucă, director al Casei Regale şi Dumitru Graur, preşedintele APS.  Peste 150 de alergători au participat la această competiţie sportivă de masă, cei mai mulţi dintre aceşti concurenţi, atât cei vârstnici, cât şi cei foarte tineri, fiind atraşi în special de simbolurile monarhice ale evenimentului.

Premierea învingătorilor, pe mai multe categorii de vârstă, a fost efectuată câteva ore mai târziu de Alteţa Sa Principesa moştenitoare Margareta, chiar în faţa istoricului Palat Elisabeta. Într-o atmosferă bucurie, mare respect şi profundă recunoştinţă, fiecare concurent a primit în cele din urmă câte o medalie, spre îndelungată amintire pentru participarea la acest maraton regal. Alteţa Sa Regala Principesa Margareta, însoţită de doamna Gabriela Szabo, ministrul Tineretului şi Sportului şi de dl. Dumitru Graur, preşedintele Asociaţiei Presei Sportive din Romania, au înmânat distincţiile sportivilor premiaţi, ca şi tuturor celorlalţi concurenţi prezenţi la startul Maratonului regal.

Duminică, 11 mai, pe Stadionul naţional de rugby „Arcul de Triumf” s-a desfăşurat cea de-a doua ediţie a Cupei Regelui la oină. Tradiţionalul sport românesc este una dintre activităţile sportive intrate de câtăva vreme sub Înaltul Patronaj al Majestăţii Sale, aşa cum mai sunt scrima, echitaţia sau tirul cu arcul. Pe teren s-au aflat cele mai bun echipe din România, Frontiera Tomis Constanţa, campioana din sezonul trecut şi Straja Bucureşti, câştigătoarea Cupei Federaţiei. Cele două grupări sportive îşi dispută de regulă cele mai importante trofee ale acestui sport strămoşesc . Spre surpriza numeroşilor spectatori prezenţi în tribune, de această dată Straja a câştigat trofeul, învingând cu scorul de 23-19 şi devenind astfel cea mai bună echipă a sezonului de oină. Bucureştenii au fost premiaţi de reprezentanţii Casei Regale a României, domnii Andrew Popper şi Ion Tucă, ei primind tricourile, medaliile de campioni, precum şi un superb trofeu din sticlă, realizat de maestrul Ion Tămâian din Sibiu. Preşedintele F.R. Oină, dl. Nicu Dobre a declarat cu această ocazie: „Mulţumim Casei Regale pentru onoarea de a patrona această competiţie, ajunsă acum la cea de-a doua ediţie a sa. Sportul cu mingea de oină rămâne o tradiţie de excepţională importanţă, pe care trebuie să o apărăm şi o dezvoltăm în rândurile tinerei generaţii. Suntem onoraţi că această manifestare sportivă s-a desfăşurat în cadrul Zilelor Regalităţii.”     

Iubitorii sportului au din nou motive de bucurie – a apărut numărul 9 al revistei de educaţie şi cultură “Sport în România”, pe luna iunie 2014. Din sumarul acestui număr spicuim:

Interviu cu Profesor Universitar Dr. Viorel Cojocaru, rectorul Universităţii Naţionale de Educaţie Fizică şi Sport: „Lumea nu înţelege că educaţia este una şi sportul alta”. Interviul este realizat de Directorul General al Revistei “Sport în România”, Dumitru Graur.

Articole despre:

– scrimă: Simona Gherman şi visul său: Rio 2016;

–  gimnastică: „Europeanul orgoliilor noastre”;

– canotaj: “Barca de aur a sportului românesc”;

– atletism: despre heptatlonista Beatrice Gavril Puiu, mamă a doi copii şi campioană;

Reportaje despre:

– Semimaratonul Bucureşti, „Vin oameni de peste tot ca să alerge la Bucureşti”

– COSR: România olimpică a ales: Alin Petrache – preşedinte!

– tenis: „Made in Romania”. Simona Halep a reuşit după finala jucată la Roland Garros să devină un “brand”;

–  box: „Steluţa noastră de aur”;

– handbal: „A fost odată Minaur. Acum HCM”;

– baschet:”Omul-titlu”;

– paralimpic: “Campionul adevărat”

– fotbal: „Banii vorbesc” şi “Steaua sus răsare? E o taină mare”

– polo: “Şi cerul l-a plâns pe patriarhul poloului;

– Materiale din serialele:

– “Educaţie – Şahul, sportul minţilor tinere;

– “Ştiinţa sportului”: “Un mare specialist american la Bucureşti”          ”;

– “Sport şi sănătate”: Sănătatea se menţine prin sport şi o alimentaţie adecvată;

– “Să învăţăm un sport”: lupte

– “Curiozităţi” – “Frate, frate… până pe gazon” şi “Pasiune extremă” ;

009 Revista Sport în România Nr. 9 (Format Digital)

  • Cod produs: rev_sir_9
  • Valabilitate: In Stoc
  • 13.96RON

  • Fara TVA: 12.81RON