S-a dus la ruşi după aur şi s-a întors cu argint
Andreea Chiţu a egalat cea mai bună performanţă a
judo-ului românesc la un Campionat Mondial, urcând pe cea de-a doua treaptă a
podiumului la turneul de la Celiabinsk
Ionuţ Barbu
Judo-ul românesc are o nouă ”certitudine”, după
numeroase ”promisiuni”, Andreea Chiţu devenind una dintre sportivele de top ale
lumii la categoria 52 kg. Din 1981, de la Maastricht, unde Constantin Nicolae
urca pe cea dea două treaptă a podiumului mondial, România nu mai avusese
reprezentant în finala unui turneu de acest nivel. Andreea a reuşit să egaleze
această performanţă, întorcându-se cu argintul de la CM de la Celiabinsk, însă
pentru judoka din Bucureşti, această reuşită i-a lăsat şi un gust amar, pentru
că ea plecase în Rusia cu gândul la ”tezaur”.
”M-am antrenat pentru primul loc”
”Sunt
foarte bucuroasă că am obţinut această medalie de argint la Campionatul
Mondial, dar sper să nu mă opresc aici. Am căpătat un plus de încredere şi mă
bucur să ştiu că sunt una dintre sportivele importante ale lumii. E un
sentiment minunat mai ales că eu şi colegele mele, împreună cu antrenorii
muncim foarte mult pentru această recunoaştere. Eu m-am antrenat pentru aur,
chiar şi antrenorul ne spune mereu că în fiecare clipă a unui antrenament
trebuie să visăm la aur. Până la urmă a fost o finală, nu a fost aur. Dar eu
spun că am câştigat un argint, nu am pierdut o medalie.
”Am avut şansa mea”
În drumul spre marea finală, Andreea Chiţu s-a calificat în semifinalele competiţiei, dintr-o grupă destul de dificilă, din care făcea parte şi nemţoaica Mareen Kraeh, numărul trei mondial al categoriei. Românca a învins-o însă clar şi pe aceasta, după ce mai trecuse de Christianne Legentin (Mauritius) şi Odette Giuffrida (Italia). În penultimul act, adversară pentru sportiva noastră a fost câştigătoarea grupei C, Erika Miranda, din Brazilia, care se afla pe locul 2 în clasamentul mondial şi a acces în marea finală unde a întâlnit-o pe cea mai titrată judoka la această categorie, Maglinda Kelmendi din Kosovo, nimeni alta decât deţinătoarea titlului suprem şi la CM din 2013. ”Finala a fost destul de dificilă, dar am avut şansa mea, păcat că am ratat-o. Eu ştiind că sportiva din Kosovo e foarte puternică am încercat să duc o luptă tactică, să mă deplasez mai mult ca ea. Însă tocmai pe deplasarea mea ea a reuşit să mă puncteze”, a spus Andreea, care a fost învinsă printr-un Waza-ri şi un yuko.
Cifră
639
de
sportivi din 110 ţări au participat la CM de la Celiabinsk. Din delegaţia
României au mai făcut parte, pe lângă Andreea Chiţu: Larisa Florian (52 kg), Monica
Ungureanu (48 kg), Loredana Ohâi şi Corina Căprioriu (cat. 57 kilograme), respectiv Cristian
Bodîrlău (cat. 81 kilograme), Vlăduţ Simionescu şi Daniel Natea (plus 100
kilograme).
Sportivii ”punctează”, ministrul ”dublează”
Pentru medalia de argint obţinută de Andreea Chiţu
la Campionatele Mondiale din Rusia, sportiva noastră urma să primească un
premiu din partea MTS în valoare de 18.500 de lei. Ministrul Tineretului şi
Sportului, Gabriela Szabo, a felicitat echipa României de judo şi a anunţat că
va dubla premiile pentru sportiva Andreea Chiţu şi antrenorii ei, confirmând că
în mandatul pe care îl are va depune
toate eforturile pentru susţinerea pregătirii pentru marea performanţă.
”De mică în plăcea să mă bat cu copiii”
Andreea Chiţu, în vârstă de 26 de ani, mai are în
palmares, pe lângă această medalie de argint obţinută la ”mondialele” din Rusia,
un titlu european, câştigat în 2012, o medalie de argint la CE din 2013 şi o medalie
de bronz la CM 2011. În acest an, Andreea a mai câştigat o medalie de bronz la
Campionatul European. Pentru judoka noastră, gimnastica a fost prima pasiune
sportivă, însă s-a orientat destul de repede spre judo, sportul care i se
potriveşte de minune. ”Am ales acest sport, care presupune contact fizic,
pentru că am fost mai băieţoasă când eram mică şi îmi plăcea să mă bat cu
copiii. Am avut şi norocul de la lucra cu domnul antrenor Florescu Constantin,
care avea mare priză la copii, pentru că era era tot timpul zâmbitor, bine
dispus şi avea un mod extrem de atractiv de a ne învăţa”, a mărturisit Andreea
Chiţu, care îl are ca model din sportul mondial pe marele campion de judo
italian, Giorgii Zantaraia.
Alin Petrache, preşedintele Comitetului Olimpic şi
Sportiv Român
„SPORTUL A FOST, TIMP DE MULŢI ANI, ADEVĂRATUL NOSTRU
BRAND DE ŢARĂ!”
Dumitru Graur: Stimate domnule Preşedinte, au trecut trei
luni de la alegerea dvs. în fruntea Comitetului Olimpic şi Sportiv Român. Cât
de mult s-a schimbat acum munca dvs. de zi cu zi?
Alin Petrache: Activitatea mea în cadrul Comitetului
Olimpic şi Sportiv Român a suportat modificari esentiale, însă nu trebuie uitat
faptul că nimic din ceea ce se întâmplă în COSR nu îmi era străin. Am fost
vicepreşedinte al instituţiei suficient timp înainte de alegerea mea în noua
funcţie pentru a cunoaşte mersul lucrurilor, iniţiativele şi proiectele
implementate, dificultăţile întâmpinate şi cam toate aspectele ce ţin de bucătăria
internă a unei instituţii. Am acum, într-adevăr, alte responsabilităţi, care însă
le înglobează pe cele cu care eram deja familiarizat, le completează practic. Îmi
plac noile provocări, mă bucur că am baza de cunoştinţe pentru a le întelege
repede în contextul realităţilor olimpismului românesc, astfel încât să le
putem răspunde promt şi cât mai bine.
Rugbyul m-a făcut ceea ce sunt!
- Care mai este relaţia dvs. cu federaţia de rugby în
momentul de faţă?
- Este o relaţie bună. Nu pot să uit sportul care m-a
consacrat şi care m-a adus în poziţia în care sunt acum. Care m-a făcut ceea ce
sunt! Este sportul care m-a modelat şi m-a format ca om. Când spun lucrul
acesta, mă gândesc şi la faptul că am avut colegi care, săracii, nu ştiau să
mănânce cu furculiţa şi cu cuţitul. Iar acest sport i-a învăţat! I-a învăţat
cum să se comporte în societate, i-a învăţat să voiajeze, i-a învăţat că munca
în echipă valorează enorm, este chiar cheia succesului. Mie îmi place să cred
că sporturile de echipă, mai ales ele, sunt fenomene sociale. Un fenomen social
în micro, dacă vreţi, dar foarte
palpabil. Fiindcă asemenea sporturi te învaţă să îţi ajuţi aproapele, colegul
de echipă. Iar colegii de care vorbeam s-au educat în colectivitatea pe care o
reprezintă echipa. Nu toţi avem o familie care să se ocupe suficient de
educaţia noastră. Sunt părinţi care lucrează de dimineaţa până seara şi de
seară până dimineaţă, tocmai pentru ca să poată pune o bucată de pâine copiilor
pe masă. Şi nu prea mai au timp pentru educaţia lor. Cred că sportul poate lua
puţin din sarcinile părinţilor. Sportivul este luat de acasă, e dus într-un
centru în care se educă, în fiecare zi merge la şcoală, se antrenează de două,
trei ori pe zi, mănâncă de trei ori pe zi şi astfel are asigurate toate
condiţiile să ajungă un om, într-un final. Nu neapărat un mare performer, dar
ajunge om. Prin sport!
- Aveţi acolo, la federaţia de rugby, un nou preşedinte,
pe Harry Dumitraş...
- Nu pot să spun că este un om nou, fiindcă face parte
din echipa mea din 2010. Eu l-am adus din Franţa şi l-am cooptat în echipa
federaţiei, tocmai fiindcă am crezut în calităţile lui. A fost un rugbyst
foarte bun, un excelent căpitan de echipă, iar mai apoi s-a dovedit un bun
manager. A fost director de dezvoltare, antrenor federal şi acum a fost ales
preşedinte. Este o federaţie care nu are probleme şi care a intrat într-o
normalitate. Există acolo o echipă puternică, pe care mă pot baza. Şi o
strategie de dezvoltare care continuă, indiferent de numele preşedintelui.
- Sunteţi de acord că doar calitatea de fost mare sportiv
nu este suficientă pentru a conduce o federaţie, sau orice altă structură
sportivă?
- Managementul sportiv se învaţă. E foarte bine să ai
cunoştinţe despre sport, dar nu e suficient. Ar fi foarte important ca exemplele
bune din fenomenul nostru sportiv să fie urmat de toate federaţiile naţionale.
Pentru că este foarte bine să ne trimitem antrenorii afară, să ni-i formăm. Să
ne trimitem şi specialiştii afară. Un manager de echipă naţională, un antrenor
de echipă naţională, un antrenor secund, un
preparator fizic, un psiholog, trebuie trimişi în străinătate. Şi nu
trebuie să ne fie ruşine să învăţăm de la cei mai buni! Sau să aducem
specialişti străini ca să ne înveţe. Noi avem o problemă: nu ne place să ni se
spună tot timpul ce avem de făcut! Dar cred că este cazul, la anumite echipe
naţionale, în anumite puncte cheie, să putem şi să înţelegem că avem nevoie de
ajutor şi că trebuie să fim ajutaţi.
- Eu sunt pe deplin de acord, dar de unde bani?
- Aici intervine, sau ar trebui să intervină managementul
preşedintelui acelei federaţii. Fiindcă, având o relaţie cât mai bună cu
federaţia internaţională de specialitate, indiferent de sport, trebuie să
soliciţi ajutor. Şi nu cred niciodată că un strigăt de ajutor a rămas
neascultat... Federaţiile internaţionale au programe de genul acesta. Dar, încă
o dată, trebuie să le cerem ajutorul. Dacă stăm într-un birou şi aşteptăm să ne
sune ei, e complet greşit.
Nimeni nu mai crede în pompierul de serviciu
- Priviţi prezenţa
dvs. în fruntea mişcării noastre olimpice pe termen scurt, fiind ales pentru
doar doi ani, până la viitoarele alegeri statutare, sau îndrăzniţi să gândiţi
în perspectivă?
- Din momentul în care mi-am depus candidatura, cât şi pe
tot parcursul campaniei, mai ales prin intermediul programului propus de mine, „Romania
olimpică 2014-2024”, am căutat să fac cât mai clară intenţia mea de a pune în
practică un plan pe termen mediu sau chiar lung dacă vreţi, depinde cum priveşte
fiecare această perioadă de zece ani pe care am luat-o eu în discuţie. Am
propus un plan potrivit COSR-ului, pentru ca obictivele Comitetului să fie îndeplinite
cu paşi strategici bine definiţi. Mandatul meu, într-adevăr, se referă în primă
instanţă la următorii doi ani, însă acest program trebuie continuat, indiferent
de oamenii care alcătuiesc COSR-ul, pentru că este un program rezultat dintr-o
analiză la rece, pertinentă şi realistă, care propune soluţii care, împreună,
alcătuiesc o strategie de gestionare coerentă. Rezultatele bune încununează o
muncă susţinută, cel putin despre astfel de rezultate ştiu eu, pe ele le vizez.
Dacă ar fi fost după mine, m-aş fi gândit probabil la un proiect pe 20 de ani.
Pentru că, iată ce se întâmplă în Spania, iată ce se întâmplă în Germania, în
Ungaria şi aşa mai departe! Proiecte pe termen lung. Nimeni nu mai poate crede
că dacă vine pompierul de serviciu, gata vom fi salvaţi şi totul va fi frumos
de acum înainte... Nu mai putem aştepta toţi, după ureche, să se întâmple ceva.
Eu întotdeauna am ştiut şi am avut încredere că sportivul român are nişte
calităţi native ieşite din comun.
- Pe când un adevărat „proiect” al sportului românesc,
care să prevadă o reală restructurare, ca şi lărgirea cât mai accentuată a
bazei sale de masă?
- Eu am propus, aşa cum v-am spus, o strategie. N-au fost
doar vorbe goale, de campanie electorală. Ea poate fi updatată şi pusă la
punct. Pe de altă parte, Gabi Szabo vine şi ea, clar, cu o strategie a
sportului românesc şi poate împreună o să reuşim să facem ceva. Unul dintre
primele lucruri pe care le-am făcut de când sunt preşedinte a fost organizarea
de întâlniri dintre COSR şi MTS şi cu reprezentanţi ai federaţiilor. De două
ori pe săptămână avem întâlniri în care discutăm despre Legea Sportului, pe
capitole, pe secţiuni şi articole. Să o revizualizăm, să aducem updatări şi
sper ca în toamnă să o putem duce în Parlament. Nu încercăm să schimbăm Legea
Sportului, nu putem face aşa ceva. Dar venim cu amendamente punctuale, ferme şi
clare. După ce terminăm noi, o vom da federaţiilor, pentru a-şi spune şi ele
cuvântul. Cu siguranţă că vor veni cu completări. Şi, pe făgaşul cunoscut, la
comisii şi la Parlament. Chiar în această toamnă. Aşadar, acest proiect există.
În ce priveşte lărgirea bazei de masă, ea va rămâne mereu în topul
priorităţilor. Gândim toate proiectele în această idee. De fapt, cea mai mare
problemă a sportului nostru, indiferent de ramură, intervine atunci când
copilul termină liceul. Noi nu avem încă un
proiect pentru echipele de tineret. Fiindcă CNOPJ-urile (Centrele naţionale olimpice pentru juniori –
n.r) sau Centrele de excelenţă pe care le au federaţiile, pot fi făcute
doar în şcoală şi în liceu. Aici există şi ajutorul Ministerului educaţiei, te
ajută şi comunitatea locală, şi federaţia. În momentul în care copilul a
terminat liceul, l-ai pierdut! Pentru că nu mai are unde să se ducă. Nu toţi
pot trece direct la seniori. Şi până la vârsta de 22-23 de ani, noi pierdem
foarte mulţi sportivi. Majoritatea renunţă la sport şi încep o altă viaţă. Devin
chelneri, ospătari, body-guardzi şi alte asemenea.
- Şi care ar fi soluţia?
- Soluţia ar fi aceste Centre Naţionale Olimpice de
Tineret, pe care noi le-am gândit. Care să selecteze tot ce e mai bun din
CNOPJ-uri, transferăm, continuăm educaţia tinerilor, fiindcă poţi să-i duci la o
facultate, în Universităţi şi îi prinzi iar într-un nou ciclu de 4 ani de
pregătire. Aşa cum se ştie, mulţi se maturizează mai greu, inclusiv în sport.
În felul acesta, noi le-am acorda o şansă în plus. Ne bucurăm nespus că nu mai
puţin de 79,8 la sută dintre copiii care au fost la Nanjing, la Olimpiada
pentru tineret, provin din CNOPJ-uri şi BOPJ-uri (burse olimpice pentru juniori – n.r.). Ei reprezintă în fapt viitorul. Dar, încă o
dată, va trebui să avem grijă de ei.
Eu şi Gabi suntem doi foşti sportivi de performanţă. Unul
mai mare şi unul mai mic
- În ce fel colaboraţi cu doamna Gabriela Szabo, actualul
ministru al Tineretului şi Sportului?
- Foarte bine. Mergem împreună la diferite ministere,
pentru a cere sprijin pentru sport. Cădem de acord înainte amândoi, avem puncte
de vedere comune şi, dacă mai sunt divergenţe de opinii, ştim să le armonizăm. Am
găsit mereu în doamna Szabo un sprijin, un sfătuitor competent, care înţelege
sportul atât ca fost practicant, cât şi ca actual om politic. Sunt multumit de
această colaborare, tocmai pentru că de acolo trebuie să pornească schimbarea,
iar suportul la acest nivel este hotărâtor. Suntem de aceeaşi vârstă, am fost
doi sportivi de performanţă, unul extrem de mare, unul mai mic... Dar, încă o
dată, sportul în România trebuie să rămână ceea ce a fost, o istorie frumoasă.
Şi o spun mereu: sportul este singurul lucru care a scos lumea de bucurie în
stradă. Sportul, în general, cred că a fost, timp de mulţi ani, adevăratul
nostru brand de ţară!
- Îmi aduc aminte că înaintaşii noştri proslăveau reuşita
olimpică a atleţilor, socotind, citez dintr-un număr al „Gazetei Sporturilor”,
anul 1928: „Când stindardul victorios
urcă încet fâlfâind în aer, când imnul se ridică în unde pure, toţi asistenţii
(...), admiră mai mult decât pe
învingător, pe poporul care l-a format”.
- Corect. Toată lumea ştie, când spui Nadia Comăneci,
Ilie Năstase şi Gică Hagi, că sunt români. De ce? Pentru că sunt un brand al
ţării noastre! Ne mândrim cu ei. Dar vreau să ne mândrim şi cu campionii
contemporani. Pentru că sunt exemple de care au nevoie copiii mei, ca şi copiii
altora. Eu am trei fete şi sunt foarte bucuros să le arăt exemplele. Am luat-o
cu mine acum câteva zile pe cea mijlocie, când am fost să primesc delegaţia
olimpică care s-a întors de la Nanjing. Fiindcă ea şi-a dorit foarte mult să
vadă copiii pe care noi îi primeam cu flori. E ca o punte. Care se stabileşte
direct între tineri. După care, cu timpul, unii devin mai campioni – olimpici,
mondiali, europeni, Şi devin, într-un final, cum e Nadia – icoană.
Sunt pentru o limitare a jucătorilor străini în sportul
românesc
- Venind din rugby, ca fost sportiv de mare performanţă,
cum aţi privit şi cum v-aţi adaptat la cerinţele celorlalte sporturi olimpice?
- Disciplinele sportive, mai bine spus, sportul în
general, impune o anumită conduită. Tocmai, istoricul meu de fost sportiv, mai
ales venit dintr-un sport care presupune o anumită ţinută morală şi nu numai, a
constituit un avantaj. Am o viziune din interior a fenomenului, cel puţin a
unei secţiuni din el, deci înţelegerea doleanţelor, nevoilor şi greutăţilor
întâmpinate de diverse federaţii îmi este la îndemână. În general, sportul se
confruntă cu aceleaşi probleme. Lipsa infrastructurii, a bazelor sportive şi
lipsa fondurilor. Copiii nu mai fac sport, iar părinţii încă n-au înţeles cât
de important este sportul pentru copii lor. Cât de important este să înveţi să
mergi corect pe stradă, să înveţi să alergi corect, fie şi pentru a prinde un
tramvai. Cred că societatea românească trebuie să înţeleagă foarte serios că
sportul, de fapt, e sănătate. Noi nu ne batem gura degeaba! Din păcate, toată
lumea compară sportul cu sportul profesionist. Toţi vor să-şi facă copilul
campion! Şi apoi încep gândurile: stai, să vezi, n-am bani să-l fac campion.
Dar acel copil nu trebuie să facă tenis la nivelul lui Ilie Năstase! Nu trebuie
să facă gimnastică la nivelul Nadiei. Sau scrimă la nivelul lui Covaliu, ori
înot la nivelul lui Cami Potec. Dar important este să facă sport. Pentru că
lucrul ăsta, încă o dată, ne educă. Ne face oameni pentru societate. Dar uite
ce se întâmplă în sporturile de echipă la noi. A intervenit acest mercato şi, să luăm fotbalul de exemplu,
avem zeci de brazilieni veniţi din ligiile lor inferioare. Vin aici şi iau
locurile din echipă ale jucătorilor români. La rugby, la fel. La handbal, la
fel, iată câte jucătoare nordice ai, la volei la fel, din Brazilia. Vorbind de
rugby, aici veţi vedea o mulţime de jucători exotici, din Tonga, Samoa, din
Noua Zeelandă, din Africa de Sud, ca să numai vorbesc de georgieni. Şi joacă,
poate, de două, trei ori mai bine decât jucătorii noştri, iar salarizarea lor
este la jumătate sau chiar la o treime din ce câştigă ai noştri! Mă refer la
jucătorii de Naţională, dar un insular poate să joace mult mai bine, câştigând
mult mai puţin. Asta e o realitate. Un fenomen care trebuie foarte bine girat
de federaţiile noastre naţionale. De aceea, sunt pentru o limitare a
jucătorilor străini în campionatele noastre, pentru a nu avea probleme de
viitor pentru echipele naţionale. Şi a stimula, cum se spune, producţia noastră
internă...
- Cum priviţi prezenţa rugbyului pentru prima oară la
Jocurile Olimpice, aşa cum se vor petrece lucrurile la Olimpiada de la Rio, în
2016?
- Este desigur un lucru inedit şi binevenit. Jocurile
Olimpice de la Rio sunt o oportunitate incredibilă pentru toate disciplinele, însă
„debutanţii” au şansa de a demonstra că şi-au găsit locul, că îl merită. Este o
misiune dificilă, însă şi frumoasă. Rugbyului i se oferă şansa de a vorbi
despre sistemul său de valori, de a-şi demonstra frumuseţea, în cel mai select
cadru la care poate aspira un sportiv. Sperăm să putem valorifica aşa cum se
cuvine această oportunitate. Vreau de
asemenea să punctez că prima noastră medalie olimpică a fost la rugby, în 1924,
la Paris. Fie ea de bronz, fie că au participat doar 3 echipe, important este
cum au ajuns acei oameni acolo, fiindcă este o întreagă istorie, s-a făcut o
chetă, au ajuns greu, după multe zile petrecute pe drum. Dar a fost o bucurie
să participe, exact cum spunea Pierre de Coubertin. Acum, la Rio, se va juca numai rugby în 7, cu
12 echipe participante. În doar două zile, se termină! Sper ca pe viitor să fie
mai multe echipe participante şi atunci şi turneul va fi ceva mai mare.
Îl avem pe Morariu în CIO încă 30-35 de ani de acum
înainte
- Cum e să ajungi în funcţia de preşedinte COSR după oameni
ca Ion Ţiriac sau Octavian Morariu?
- Nu obişnuiesc să fac comparaţii. Au fost nişte oameni
destoinici care şi-au lăsat amprenta aici şi dacă suntem unde suntem, cu
siguranţă se datorează şi lor. Ne bucurăm de asemenea că domnul Morariu a ajuns
unde a ajuns, şi cred că asta înseamnă pentru noi, în afară de un motiv de
mândrie, şi un motiv de linişte, ştiind că pe o perioadă lungă, probabil pe
următorii 30-35 de ani, vom avea în CIO o voce cu care să discutăm. Evident că
predecesorii mei au impus nişte standarde înalte, au avut contribuţii esenţiale
la ceea ce înseamnă olimpismul astăzi, prin urmare mă simt onorat şi obligat să
fac la rândul meu ca lucrurile să progreseze. Pentru mine este o obligaţie şi o
onoare. S-a ridicat stacheta foarte sus!
- Acum, când aţi luat deja contact direct cu
„realităţile” sportului românesc, cu ce speranţe credeţi că ne îndreptăm spre
Rio de Janeiro?
- Consider că aceste realităţi menţionate de dumneavoastră
au atât părţile lor bune, cât şi părţile lor mai puţin bune. Mai exact, ştiu
clar acum şi fără tăgadă, că avem sportivi talentaţi, ambiţioşi, muncitori,
care au alături de ei profesionişti care-i pregătesc la cel mai înalt nivel.
Avem dificultăţi, avem limitări, însă ele trebuie considerate ca o sursă de
motivare, ca un imbold de a pune lucrurile în mişcare, de a demonstra ce şi cât
putem. Jocurile Olimpice de la Rio de Janeiro sunt evenimentul pentru care
muncim zi de zi şi ceas de ceas, sunt fundalul tuturor acţiunilor pe care le întreprindem,
sunt un reper al unui plan mai mare, care reclamă consecvenţă şi indivizi
orientaţi pe rezultate, în vocabularul cărora înfrângerea nu există. Cred că
trebuie să facem în momentul de faţă un audit clar al sportivilor noştri care
au şanse reale pentru Rio, iar acei sportivi, ca şi antrenorii lor, să
primească absolut tot ce au nevoie. Numai aşa mai putem să sperăm să creăm
performanţa supremă, obţinerea de medalii olimpice, acordând la timp tot ce
este nevoie.
- Fostul preşedinte, dl. Octavian Morariu, a susţinut, ca
şi Ion Ţiriac, ideea trecerii întregului sport de performanţă la COSR.
Dumnevoastră continuaţi această direcţie, menţineţi obiectivul preluării
întregii mişcări olimpice din ţara noastră, ca şi unele baze sportive necesare
pregătirii sportivilor de performanţă?
- Consider că o abordare unitară a mişcării olimpice românesti
este cheia succesului. Aceasta pentru că strategia propusă de mine, deşi cu
propuneri specializate pentru fiecare disciplină, se revendică de la aceeaşi
linie directoare. Lucrurile ar fi în acest caz mai simple, procesele de
comunicare, cele decizionale, activităţile care alcătuiesc ansamblul implementării
scurtate, comasate, totul pentru o eficientizare generală a muncii noastre.
Această idee poate fi o soluţie. Nu spun că ar fi o soluţie actuală. Dar cred
că pe viitor poate fi decisă. Pentru că, dacă socotim, ce face COSR? Se ocupă
de vârf. Ce face MTS? Are federaţiile. Mai mult sau mai puţin, se cam calcă pe
picioare! Când sunt doi conducători cum suntem noi acum, nu există nicio
problemă. Pe Gabi înţeleg să o ajut, şi ea să mă sprijine, de câte ori avem
nevoie. Dar au fost de multe ori şi cazuri contrare, care au dus tocmai la
acest fenomen: dorinţa de a rămâne ori MTS, ori COSR. Nu cred că e cazul. Cred
că acum trebuie să sprijinim acea strategie pe care Gabi a pregătit-o şi ea
trebuie armonizată cu strategia noastră.
- Ce se mai aude cu dorinţa obţinerii a măcar 10 la sută
din cifra uriaşă a pariurilor online pentru activitatea sportivă. O asemenea
sumă, dacă ar fi obţinută, ar aduce sportului circa 100-120 de milioane de euro
anual!!
- Da, o victorie pe acest palier ar fi mană cerească. Însă
cadrul legal şi nu numai impune anumiţi paşi. Momentan, aceasta este o initiaţivă
păstrată în stand by până la clarificarea unor aspecte referitoare la punerea
sa în practică. În altă ordine de idei, am discutat chiar azi cu noul ministu
al Bugetului, Darius Vâlcov, fiindcă MTS-ul şi COSR-ul primesc câte o cotă
parte, unu la sută, din taxa pe acciză la tutun şi alcool. 0,75 la sută se duce
la MTS, 0,25 se duce la COSR. Dar noi n-am ştiut niciodată cât este valoarea
reală a acestor taxe, fiindcă eu nu ştiu cât fumează sau beau românii! Am
primit nişte bani, sunt bineveniţi. Numai că până în 2005 aceşti bani au fost
consideraţi drept „venituri proprii” şi puteau fi cheltuiţi fără nicio condiţie
restrictivă. Din februarie 2005 a fost
schimbat capitolul şi aceşti bani sunt acum „bani publici”. Nu te poţi atinge
de ei fără o serie de proceduri standard, care îngreunează teribil folosirea lor.
Şi avem probleme foarte mari, fiindcă fiecare sport are specificitatea lui.
Sunt sigur că Federaţia română de schi şi-ar dori foarte mult să-şi comande
echipament de la Salomon sau de la Rossignol, dar ele nu pot concura la preţ cu
ce oferă la licitaţie o firmă de garaj, spre exemplu. Cred că cei de la canotaj
şi cei de la kaiac şi-ar dori cele mai bune bărci, şi sunt două sau trei astfel
de firme, care fac cele mai bune bărci. Ca şi firmele mari de echipament, care
deja sunt pe picior de plecare din România, unele au şi plecat. Fiindcă Adidas,
Nike şi alte asemenea nu pot concura cu o firmă de apartament din România, care
trebuie aleasă în urma licitaţiei, dat fiind preţul scăzut. Şi asta am discutat
cu dl. ministru Vâlcov, pentru că putem să ne întoarcem la ce a fost şi aceşti
bani, câţi sunt, să fie consideraţi tot „venituri proprii” şi în felul acesta
federaţiile vor putea face mult mai multe lucruri cu ei. Inclusiv să-şi
plătească mai bine antrenorii, să asigure condiţii superioare de masă sportivilor,
să poată acorda prime superioare şi aşa mai departe. Cred că ăsta e cel mai
intersant lucru pe care putem să-l facem pentru sportul românesc. Deblocarea
acestor fonduri. Iar domnul ministru a fost foarte cooperant şi ne-a spus că va
găsi soluţii!
Bucureştiul va arăta foarte special
- Vorbiţi-ne despre aniversarea centenarului olimpismului
românesc. Cum se va desfăşura şi care vor fi cele mai importante personalităţi
invitate?
- Aniversarea centenarului olimpismului românesc este un
proiect foarte drag mie. Mă bucur atât de mult că am ocazia să trăiesc astfel
de clipe împreună cu cei care alcătuiesc mişcarea olimpică a ţării noastre, cu
oameni merituoşi, care ne-au făcut mândri, care au reprezentat România la cel
mai înalt nivel. Poate nici nu ne dăm seama în acest moment ce importantă
sărbătoare vom avea şi cât de importanţi suntem azi, în lumea sportului
mondial. Este de fapt o istorie a fiecărui sportiv care a participat la
Olimpiadă, nu numai a celor care au luat medalii. Participarea la întrecerea
olimpică este o experienţă unică. Sărbătorirea acestei aniversări se cere a fi
direct proporţională atât cu semnificaţia evenimentului în sine, cât şi
participanţii care-i conferă valoare şi greutate. Evenimentul care se apropie mi-l
doresc să fie o surpriză frumoasă pentru bucureşteni, deşi o răsplată mică
pentru tot cei care reprezintă olimpismul în ţara noastră. Încercăm ca întreg
Bucureştiul să simtă această aniversare. Bulevardele apropiate Casei Olimpice,
cel de la Casa Presei Libere la Arcul de Triumf şi de la Arcul de Triumf la
Piaţa Victoriei vor fi tapetate cu mash-uri şi steaguri în care avem imagini
ale tuturor sportivilor care ne-au reprezentat cu mândrie şi care au luat
medalii la JO. Întreg Arcul de Triumf va fi învelit într-o pânză de sărbătoare,
simbolizând înălţimea evenimentului, cu poze şi poveşti simbolizând 100 de ani
de olimpism. Apoi, să nu uit despre cele 58 de staţii de metrou, care vor
căpăta pentru o lună de zile numele marilor noştri campioni olimpici. Fiecare
staţie va lua numele unui campion olimpic. Sper ca în felul acesta, fiecare
bucureştean, iubitor de sport sau nu, fiecare român în fapt, să conştientizeze
ce mare sărbătoare avem. Vă spun cu siguranţă, Bucureştiu va arăta foarte
special în aceste zile. În fine, în seara zilei de 12 septembrie, la Ateneul
Român se va desfăşura momentul jubiliar suprem, la care vor fi împreună sute de
campioni olimpici, medaliaţi, participanţi la Jocuri Olimpice, oameni care au
antrenat sportivi de mare valoare şi, tocmai ca o mărturie a importanţei
evenimentului, reprezentanţi de seamă ai forurilor internaţionale, preşedintele
Comitetului Olimpic Internaţional, cel al Comitetului Olimpic European, preşedintele
Sport Accord, preşedinţi de Comitete Olimpice din lumea întreagă, ca şi înalte oficialităţi
ale statului român. Pe toţi îi va reuni acolo un secol de victorii olimpice,
dar dincolo de acestea, dragostea şi pasiunea pentru sport în general şi pentru
cel de înaltă performanţă în special. Va fi frumos!
Subtitlurile aparţin redacţiei
Citate
„De fapt, cea mai
mare problemă a sportului nostru, indiferent de ramură, intervine atunci când
copilul termină liceul. Noi nu avem încă un
proiect pentru echipele de tineret”
„La noi, toată
lumea compară sportul cu sportul profesionist. Toţi vor să-şi facă copilul
campion!”
„Dacă ar fi fost după mine, m-aş fi gândit probabil la un proiect pe 20 de ani. Nu mai putem aştepta toţi, după ureche, să se întâmple ceva. Eu întotdeauna am ştiut şi am avut încredere că sportivul român are nişte calităţi native ieşite din comun”
100 de ani
olimpici
Centenarul excelenţei
în sport
Comitetul Olimpic şi
Sportiv Român aniversează în luna septembrie o sută de ani de la înfiinţare. Un secol
marcat de conducători puternici şi charismatici, dar şi de campioni de legendă
Alenxandru Enciu
Daniel Ion
Totul a început cu
două patine de os de animal, datate 800 î.Hr., descoperite în 1959 la Cluj. Două
”lame” simple, roase de vreme, dar cu valoare intrinsecă uriaşă: dovada
primordială a mişcării sportive pe plaiurile carpato-dunărene. Apoi, au fost celelalte
urme. Gimnaziile din coloniile greceşti Histria, Callatis şi Tomis (600 î.Hr.),
cu spectacolele lor atletice şi de pugilat. Însemnările istoricului grec
Strabon despre Burebista, care ”i-a înălţat pe daci prin exerciţii”. Prima menţiune
a exerciţiului halcala, din secolul XIII d.Hr., cu întreceri de cai, lupte,
aruncarea suliţei şi tragerea cu arcul între voinicii de pe Motru şi Jii. Hrisovul
lui Alexandru Ipsilanti din 1776, care atestă introducerea gimnasticii în învăţământul
din ţara noastră. Primul afiş sportiv tipărit la noi, în anul 1815, care anunţa
”Fuga mare cu prinsoare” pe traseul Podul Mogoşoaiei (Calea Victoriei) până în
strada Târgului de Afară (Calea Moşilor).
Apoi, apariţia în
1867, la Bucureşti, a Societăţii centrale române de arme, gimnastică şi dare la
semn, primul for al mişcării sportive a vremii. Şi alte zeci, sute, mii de
evenimente ştiute sau neştiute, firimituri de poveste pe calea împlinirii
idealului olimpic. Comitetul Olimpic şi Sportiv Român aniversează luna aceasta
o sută de ani de existenţă, însă rădăcinile mişcării olimpice în România sunt
anterioare anului 1914. Evanghelie Zappa, un grec stabilit la noi în 1833,
devenit ulterior cetăţean român, a fost primul care a militat pentru renaşterea
Jocurilor Olimpice. Competiţia preconizată de el era orientată pe modelul celor
din antichitate şi limitate la o participare grecească. Zappa a murit în 1865 fără
să-şi fi văzut visul împlinit, dar şi-a lăsat o însemnată parte a averii unei
Epitropii din Grecia, cu menţiunea de a milita pentru reînfiinţarea Jocurilor
Olimpice.
George Gh. Bibescu şi
George A. Plagino, membri CIO
În 1883, la Bucureşti,
se înfiinţează Societatea Olympică Română, un fel de club de gimnastică menit să
ofere membrilor săi organizarea unor ”exerciţii olympice”. Într-un moment în
care Pierre de Fredy, Baron de Coubertin, făcea un lobby teribil pentru reînfiinţarea
Jocurilor, numele ales de societatea de la Bucureşti este sugestiv. Pe
teritoriul ţării noastre pătrunsese ideea olimpică încă din a doua jumătate a
secolului XIX. Pe finalul veacului au apărut şi primele legături oficiale ale
sportului românesc cu mişcarea olimpică modernă. În anul 1899, la trei ani de
la prima ediţie a Jocurilor Olimpice moderne, George Gh. Bibescu este ales
membru al CIO, România devenind astfel cea de a 16-a naţiune cu un membru în
Comitetul Internaţional Olimpic, organism înfiinţat în 1984. Nu se cunosc împrejurările
prin care George Gh. Bibescu a venit în contact cu Baronul Pierre de Coubertin
sau cu CIO.
A doua prezenţă românească
oficială în mişcarea olimpică datează din 1908, când la sesiunea CIO de la
Londra este cooptat George A. Plagino ca al 57-lea membru al CIO. Născut în
1878, George A. Plagino a fost primul român care a participat, ca sportiv, la
Jocurile Olimpice. Aflat la Paris în 1900, alături de familie (era fiul unui
diplomat român), George A. Plagino s-a înscris în concursul olimpic de tir, cu
titlu individual. Poate şi din acest motiv, România nu a fost consemnată în rândul
celor 22 de ţări menţionate ca participante la cea de a doua ediţie a Jocurilor
Olimpice, la Paris. Concursul de tir la talere a avut loc în ziua de 15 iulie
1900, la un poligon improvizat de pe insula Seguin (de pe Sena). Din 51 de concurenţi
din 4 ţări, George A. Plagino s-a clasat pe locul 13. El a decedat în 1949, după
41 de ani de activitate în forul olimpic, fiind al cincilea membru al CIO cu
cea mai mare vechime din istoria acestui organism.
Prima medalie olimpică:
Ştefan Somodi, dar pentru Ungaria
Până la înfiinţarea
Comitetului Olimpic Român, a mai existat un eveniment ce merită amintit. Oficial,
prima participare românească la Jocurile Olimpice a fost cea din 1924 de la
Paris (la fotbal, rugby, tenis şi tir), cu un bronz cucerit de echipa de rugby.
Totuşi, istoria reţine numele unui clujean medaliat cu argint la ediţia olimpică
de la Londra, din 1908. În vârstă de 23 de ani la momentul respectiv, Ştefan Somodi
a sărit 1,88 metri, dar performanţa sa a fost contabilizată pentru Ungaria, în
acel moment Transilvania fiind sub ocupaţie Austro-ungară. Ştefan Somodi a trăit
şi a murit la Cluj, în 1963, unde a ajuns la un moment dat procurorul oraşului.
La începutul anilor 1930, el a fost distins de Regele Carol II pentru
activitatea sa pedagogică şi pentru rezultatele elevilor săi.
Fondarea COR, martie
sau aprilie 1914
În 1912 a fost înfiinţată
Federaţiunea Societăţilor Sportive Române (FSSR), primul organ central unic de
conducere şi îndrumare a întregii mişcări sportive din ţara noastră. Câteva
comisii apăreau în statutul iniţial: comisia pentru instalarea terenurilor,
comisia societăţilor de sporturi de iarnă, comisia centrală a sporturilor pe apă,
comisia pentru propagandă şcolară, comisia de football-rugby, comisia de
atletism, comisiile de tenis de câmp, scrimă, oină, ciclism, tir, canotaj, gimnastică.
Preşedinte federaţiei era însuşi Regele Ferdinand – membru fondator, iar
secretar general – principele Carol. Printre membrii fondatori s-au numărat
George Valentin Bibescu şi generalul Constantin Coandă.
Noua federaţie nu acoperea însă dimensiunea olimpică a sportului, din ce în ce mai puternică, iar tot mai multe voci au cerut aderarea sportului românesc la CIO, prin crearea unui Comitet Olimpic Naţional. Nu se cunoaşte exact data reuniunii de constituire a COR. Nici nu se ştie dacă a avut loc o astfel de reuniune sau pur şi simplu conducătorii mişcării sportive din vremea respectivă au pus pe hârtie personalităţile care să facă parte din primul COR. Cert este că fondarea Comitetului Olimpic Român a avut loc în luna martie sau aprilie 1914. Una dintre datele vehiculate este 27 martie 1914, conform unei informaţii prezentate în ”Revista Automobilă”: ”La 27 martie 1914, la cererea dlui G. Plagino, membru în CIO, FSSR desemnează delegaţi la Congresul Olimpic (Paris, iunie). Domnii prof. Univ. Gheorghe Murgoci, ing. N. Iliescu-Brânceni, Carol Davila, Ion Nicolaescu şi Dinu Cesianu au luat astfel - şi adaug pe spesele lor – în numele României sportive primul contact cu cei mai de seamă străini din lumea întreagă, atât doctrinari, cât şi practicanţi ai sporturilor şi atletismului”. Există premisa ca la această şedinţă, FSSR să fi constituit şi COR. Importantă este şi o scrisoare trimisă pe 19 mai 1914 la CIO, direct Baronului Pierre de Coubertin, în care era anunţată constituirea COR, numele celor cinci delegaţi la Congresul de la Paris şi specimenele de semnătură ale acestora. Primul preşedinte al Comitetului Olimpic Român a fost Alteţa Sa Regală Principele Carol, care a condus organizaţia între 1914 şi 1920.
Moment aniversar pentru iubitorii sportului: Revista “Sport în România” a împlinit un an!
Din sumarul numărului 12 al revistei de educaţie şi cultură “Sport în România” spicuim:
Interviu cu Alin Petrache, preşedintele Comitetului Olimpic şi Sportiv
Român: „Sportul a fost timp de mulţi ani adevăratul nostru brand de
ţară”. Interviul este realizat de Directorul General al revistei “Sport
în România”, Dumitru Graur.
Articole despre:
– handbal: CSM Bucureşti a intrat spectaculos în lumea bună a handbalului european;
– baschet 3X3 – Echipa fantastică;
– box – D.A.G – artist şi pugilist;
– judo: S-a dus la ruşi după aur şi s-a întors cu argint;
– fotbal: “Totul e bine când se termină cu bine”
Reportaje despre:
– 100 de ani olimpici – Centenarul excelenţei în sport; Legendele
Olimpismului Românesc;
– JOT – Nanjing – Viitorul olimpic promite: trei medalii de aur şi trei
de argint la Jocurile Olimpice de Tineret; „Perfect nu e suficient”
– Canotca, miracolul naturii; “Descoperă Rowmania/ România
naturală văzută din barcă”
– Proiectul Steaua: apă grea
– Tenis: Victor Hănescu şi bucuria de a dărui
– Alpinism: Alex Găvan: “Un munte se cucereşte, mai întâi, de mii de
ori, în minte”
– Finanţarea Sportului – UBSC – business împletit cu sport
– Festival Ecvestru – Caii putere de la Râşnov
Materiale din serialele:
– “Sport şi sănătate”: Arde grăsimea şi fă muşchi
– “Să învăţăm un sport”: Polo – Cel mai vechi sport de echipă
– “Curiozităţi” – Baia de sânge; Portari de legendă, dar nu în fotbal
– Omnisport: “Mai bun ambasador decât sportul, nu există”
– Arhivă: Un uriaş: Mircea David
012 Revista Sport în România Nr. 12 (Format Digital)
- Cod produs: rev_sir_12
- Valabilitate: In Stoc
-
13.96RON
- Fara TVA: 12.81RON
Tags: revista, sport in romania