biletul zilei cu meciuri din fotbal biletul zilei pariuri biletul zilei de azi
  • 012 Revista Sport în România Nr. 12 (Format Digital)

S-a dus la ruşi după aur şi s-a întors cu argint

 

Andreea Chiţu a egalat cea mai bună performanţă a judo-ului românesc la un Campionat Mondial, urcând pe cea de-a doua treaptă a podiumului la turneul de la Celiabinsk

 

Ionuţ Barbu

Judo-ul românesc are o nouă ”certitudine”, după numeroase ”promisiuni”, Andreea Chiţu devenind una dintre sportivele de top ale lumii la categoria 52 kg. Din 1981, de la Maastricht, unde Constantin Nicolae urca pe cea dea două treaptă a podiumului mondial, România nu mai avusese reprezentant în finala unui turneu de acest nivel. Andreea a reuşit să egaleze această performanţă, întorcându-se cu argintul de la CM de la Celiabinsk, însă pentru judoka din Bucureşti, această reuşită i-a lăsat şi un gust amar, pentru că ea plecase în Rusia cu gândul la ”tezaur”.

 

”M-am antrenat pentru primul loc”

”Sunt foarte bucuroasă că am obţinut această medalie de argint la Campionatul Mondial, dar sper să nu mă opresc aici. Am căpătat un plus de încredere şi mă bucur să ştiu că sunt una dintre sportivele importante ale lumii. E un sentiment minunat mai ales că eu şi colegele mele, împreună cu antrenorii muncim foarte mult pentru această recunoaştere. Eu m-am antrenat pentru aur, chiar şi antrenorul ne spune mereu că în fiecare clipă a unui antrenament trebuie să visăm la aur. Până la urmă a fost o finală, nu a fost aur. Dar eu spun că am câştigat un argint, nu am pierdut o medalie.

 

”Am avut şansa mea”

În drumul spre marea finală, Andreea Chiţu s-a calificat în semifinalele competiţiei, dintr-o grupă destul de dificilă, din care făcea parte şi nemţoaica Mareen Kraeh, numărul trei mondial al categoriei. Românca a învins-o însă clar şi pe aceasta, după ce mai trecuse de Christianne Legentin (Mauritius) şi Odette Giuffrida (Italia). În penultimul act, adversară pentru sportiva noastră a fost câştigătoarea grupei C, Erika Miranda, din Brazilia, care se afla pe locul 2 în clasamentul mondial  şi a acces în marea finală unde a întâlnit-o pe cea mai titrată judoka la această categorie,  Maglinda Kelmendi din Kosovo, nimeni alta decât deţinătoarea titlului suprem şi la CM din 2013. ”Finala a fost destul de dificilă, dar am avut şansa mea, păcat că am ratat-o. Eu ştiind că sportiva din Kosovo e foarte puternică am încercat să duc o luptă tactică, să mă deplasez mai mult ca ea. Însă tocmai pe deplasarea mea ea a reuşit să mă puncteze”, a spus Andreea, care a fost învinsă printr-un Waza-ri şi un yuko.

   
Cifră

 

639

de sportivi din 110 ţări au participat la CM de la Celiabinsk. Din delegaţia României au mai făcut parte, pe lângă Andreea Chiţu: Larisa Florian (52 kg),  Monica Ungureanu (48 kg), Loredana Ohâi şi Corina Căprioriu (cat. 57 kilograme), respectiv Cristian Bodîrlău (cat. 81 kilograme), Vlăduţ Simionescu şi Daniel Natea (plus 100 kilograme).

 

Sportivii ”punctează”, ministrul ”dublează”

Pentru medalia de argint obţinută de Andreea Chiţu la Campionatele Mondiale din Rusia, sportiva noastră urma să primească un premiu din partea MTS în valoare de 18.500 de lei. Ministrul Tineretului şi Sportului, Gabriela Szabo, a felicitat echipa României de judo şi a anunţat că va dubla premiile pentru sportiva Andreea Chiţu şi antrenorii ei, confirmând că în  mandatul pe care îl are va depune toate eforturile pentru susţinerea pregătirii pentru marea performanţă.

 

”De mică în plăcea să mă bat cu copiii”

Andreea Chiţu, în vârstă de 26 de ani, mai are în palmares, pe lângă această medalie de argint obţinută la ”mondialele” din Rusia, un titlu european, câştigat în 2012, o medalie de argint la CE din 2013 şi o medalie de bronz la CM 2011. În acest an, Andreea a mai câştigat o medalie de bronz la Campionatul European. Pentru judoka noastră, gimnastica a fost prima pasiune sportivă, însă s-a orientat destul de repede spre judo, sportul care i se potriveşte de minune. ”Am ales acest sport, care presupune contact fizic, pentru că am fost mai băieţoasă când eram mică şi îmi plăcea să mă bat cu copiii. Am avut şi norocul de la lucra cu domnul antrenor Florescu Constantin, care avea mare priză la copii, pentru că era era tot timpul zâmbitor, bine dispus şi avea un mod extrem de atractiv de a ne învăţa”, a mărturisit Andreea Chiţu, care îl are ca model din sportul mondial pe marele campion de judo italian, Giorgii Zantaraia.

Alin Petrache, preşedintele Comitetului Olimpic şi Sportiv Român

„SPORTUL A FOST, TIMP DE MULŢI ANI, ADEVĂRATUL NOSTRU BRAND DE ŢARĂ!”

 

Dumitru Graur: Stimate domnule Preşedinte, au trecut trei luni de la alegerea dvs. în fruntea Comitetului Olimpic şi Sportiv Român. Cât de mult s-a schimbat acum munca dvs. de zi cu zi?

Alin Petrache: Activitatea mea în cadrul Comitetului Olimpic şi Sportiv Român a suportat modificari esentiale, însă nu trebuie uitat faptul că nimic din ceea ce se întâmplă în COSR nu îmi era străin. Am fost vicepreşedinte al instituţiei suficient timp înainte de alegerea mea în noua funcţie pentru a cunoaşte mersul lucrurilor, iniţiativele şi proiectele implementate, dificultăţile întâmpinate şi cam toate aspectele ce ţin de bucătăria internă a unei instituţii. Am acum, într-adevăr, alte responsabilităţi, care însă le înglobează pe cele cu care eram deja familiarizat, le completează practic. Îmi plac noile provocări, mă bucur că am baza de cunoştinţe pentru a le întelege repede în contextul realităţilor olimpismului românesc, astfel încât să le putem răspunde promt şi cât mai bine.

Rugbyul m-a făcut ceea ce sunt!

- Care mai este relaţia dvs. cu federaţia de rugby în momentul de faţă?

- Este o relaţie bună. Nu pot să uit sportul care m-a consacrat şi care m-a adus în poziţia în care sunt acum. Care m-a făcut ceea ce sunt! Este sportul care m-a modelat şi m-a format ca om. Când spun lucrul acesta, mă gândesc şi la faptul că am avut colegi care, săracii, nu ştiau să mănânce cu furculiţa şi cu cuţitul. Iar acest sport i-a învăţat! I-a învăţat cum să se comporte în societate, i-a învăţat să voiajeze, i-a învăţat că munca în echipă valorează enorm, este chiar cheia succesului. Mie îmi place să cred că sporturile de echipă, mai ales ele, sunt fenomene sociale. Un fenomen social în micro, dacă vreţi, dar foarte palpabil. Fiindcă asemenea sporturi te învaţă să îţi ajuţi aproapele, colegul de echipă. Iar colegii de care vorbeam s-au educat în colectivitatea pe care o reprezintă echipa. Nu toţi avem o familie care să se ocupe suficient de educaţia noastră. Sunt părinţi care lucrează de dimineaţa până seara şi de seară până dimineaţă, tocmai pentru ca să poată pune o bucată de pâine copiilor pe masă. Şi nu prea mai au timp pentru educaţia lor. Cred că sportul poate lua puţin din sarcinile părinţilor. Sportivul este luat de acasă, e dus într-un centru în care se educă, în fiecare zi merge la şcoală, se antrenează de două, trei ori pe zi, mănâncă de trei ori pe zi şi astfel are asigurate toate condiţiile să ajungă un om, într-un final. Nu neapărat un mare performer, dar ajunge om. Prin sport!

- Aveţi acolo, la federaţia de rugby, un nou preşedinte, pe Harry Dumitraş...

- Nu pot să spun că este un om nou, fiindcă face parte din echipa mea din 2010. Eu l-am adus din Franţa şi l-am cooptat în echipa federaţiei, tocmai fiindcă am crezut în calităţile lui. A fost un rugbyst foarte bun, un excelent căpitan de echipă, iar mai apoi s-a dovedit un bun manager. A fost director de dezvoltare, antrenor federal şi acum a fost ales preşedinte. Este o federaţie care nu are probleme şi care a intrat într-o normalitate. Există acolo o echipă puternică, pe care mă pot baza. Şi o strategie de dezvoltare care continuă, indiferent de numele preşedintelui.

- Sunteţi de acord că doar calitatea de fost mare sportiv nu este suficientă pentru a conduce o federaţie, sau orice altă structură sportivă?

- Managementul sportiv se învaţă. E foarte bine să ai cunoştinţe despre sport, dar nu e suficient. Ar fi foarte important ca exemplele bune din fenomenul nostru sportiv să fie urmat de toate federaţiile naţionale. Pentru că este foarte bine să ne trimitem antrenorii afară, să ni-i formăm. Să ne trimitem şi specialiştii afară. Un manager de echipă naţională, un antrenor de echipă naţională, un antrenor secund, un  preparator fizic, un psiholog, trebuie trimişi în străinătate. Şi nu trebuie să ne fie ruşine să învăţăm de la cei mai buni! Sau să aducem specialişti străini ca să ne înveţe. Noi avem o problemă: nu ne place să ni se spună tot timpul ce avem de făcut! Dar cred că este cazul, la anumite echipe naţionale, în anumite puncte cheie, să putem şi să înţelegem că avem nevoie de ajutor şi că trebuie să fim ajutaţi.

- Eu sunt pe deplin de acord, dar de unde bani?

- Aici intervine, sau ar trebui să intervină managementul preşedintelui acelei federaţii. Fiindcă, având o relaţie cât mai bună cu federaţia internaţională de specialitate, indiferent de sport, trebuie să soliciţi ajutor. Şi nu cred niciodată că un strigăt de ajutor a rămas neascultat... Federaţiile internaţionale au programe de genul acesta. Dar, încă o dată, trebuie să le cerem ajutorul. Dacă stăm într-un birou şi aşteptăm să ne sune ei, e complet greşit.

 

Nimeni nu mai crede în pompierul de serviciu

 - Priviţi prezenţa dvs. în fruntea mişcării noastre olimpice pe termen scurt, fiind ales pentru doar doi ani, până la viitoarele alegeri statutare, sau îndrăzniţi să gândiţi în perspectivă?

- Din momentul în care mi-am depus candidatura, cât şi pe tot parcursul campaniei, mai ales prin intermediul programului propus de mine, „Romania olimpică 2014-2024”, am căutat să fac cât mai clară intenţia mea de a pune în practică un plan pe termen mediu sau chiar lung dacă vreţi, depinde cum priveşte fiecare această perioadă de zece ani pe care am luat-o eu în discuţie. Am propus un plan potrivit COSR-ului, pentru ca obictivele Comitetului să fie îndeplinite cu paşi strategici bine definiţi. Mandatul meu, într-adevăr, se referă în primă instanţă la următorii doi ani, însă acest program trebuie continuat, indiferent de oamenii care alcătuiesc COSR-ul, pentru că este un program rezultat dintr-o analiză la rece, pertinentă şi realistă, care propune soluţii care, împreună, alcătuiesc o strategie de gestionare coerentă. Rezultatele bune încununează o muncă susţinută, cel putin despre astfel de rezultate ştiu eu, pe ele le vizez. Dacă ar fi fost după mine, m-aş fi gândit probabil la un proiect pe 20 de ani. Pentru că, iată ce se întâmplă în Spania, iată ce se întâmplă în Germania, în Ungaria şi aşa mai departe! Proiecte pe termen lung. Nimeni nu mai poate crede că dacă vine pompierul de serviciu, gata vom fi salvaţi şi totul va fi frumos de acum înainte... Nu mai putem aştepta toţi, după ureche, să se întâmple ceva. Eu întotdeauna am ştiut şi am avut încredere că sportivul român are nişte calităţi native ieşite din comun.   

- Pe când un adevărat „proiect” al sportului românesc, care să prevadă o reală restructurare, ca şi lărgirea cât mai accentuată a bazei sale de masă?

- Eu am propus, aşa cum v-am spus, o strategie. N-au fost doar vorbe goale, de campanie electorală. Ea poate fi updatată şi pusă la punct. Pe de altă parte, Gabi Szabo vine şi ea, clar, cu o strategie a sportului românesc şi poate împreună o să reuşim să facem ceva. Unul dintre primele lucruri pe care le-am făcut de când sunt preşedinte a fost organizarea de întâlniri dintre COSR şi MTS şi cu reprezentanţi ai federaţiilor. De două ori pe săptămână avem întâlniri în care discutăm despre Legea Sportului, pe capitole, pe secţiuni şi articole. Să o revizualizăm, să aducem updatări şi sper ca în toamnă să o putem duce în Parlament. Nu încercăm să schimbăm Legea Sportului, nu putem face aşa ceva. Dar venim cu amendamente punctuale, ferme şi clare. După ce terminăm noi, o vom da federaţiilor, pentru a-şi spune şi ele cuvântul. Cu siguranţă că vor veni cu completări. Şi, pe făgaşul cunoscut, la comisii şi la Parlament. Chiar în această toamnă. Aşadar, acest proiect există. În ce priveşte lărgirea bazei de masă, ea va rămâne mereu în topul priorităţilor. Gândim toate proiectele în această idee. De fapt, cea mai mare problemă a sportului nostru, indiferent de ramură, intervine atunci când copilul termină liceul. Noi nu avem încă un  proiect pentru echipele de tineret. Fiindcă CNOPJ-urile (Centrele naţionale olimpice pentru juniori – n.r) sau Centrele de excelenţă pe care le au federaţiile, pot fi făcute doar în şcoală şi în liceu. Aici există şi ajutorul Ministerului educaţiei, te ajută şi comunitatea locală, şi federaţia. În momentul în care copilul a terminat liceul, l-ai pierdut! Pentru că nu mai are unde să se ducă. Nu toţi pot trece direct la seniori. Şi până la vârsta de 22-23 de ani, noi pierdem foarte mulţi sportivi. Majoritatea renunţă la sport şi încep o altă viaţă. Devin chelneri, ospătari, body-guardzi şi alte asemenea.

- Şi care ar fi soluţia?

- Soluţia ar fi aceste Centre Naţionale Olimpice de Tineret, pe care noi le-am gândit. Care să selecteze tot ce e mai bun din CNOPJ-uri, transferăm, continuăm educaţia tinerilor, fiindcă poţi să-i duci la o facultate, în Universităţi şi îi prinzi iar într-un nou ciclu de 4 ani de pregătire. Aşa cum se ştie, mulţi se maturizează mai greu, inclusiv în sport. În felul acesta, noi le-am acorda o şansă în plus. Ne bucurăm nespus că nu mai puţin de 79,8 la sută dintre copiii care au fost la Nanjing, la Olimpiada pentru tineret, provin din CNOPJ-uri şi BOPJ-uri (burse olimpice pentru juniori – n.r.).  Ei reprezintă în fapt viitorul. Dar, încă o dată, va trebui să avem grijă de ei.

 

Eu şi Gabi suntem doi foşti sportivi de performanţă. Unul mai mare şi unul mai mic

- În ce fel colaboraţi cu doamna Gabriela Szabo, actualul ministru al Tineretului şi Sportului?

- Foarte bine. Mergem împreună la diferite ministere, pentru a cere sprijin pentru sport. Cădem de acord înainte amândoi, avem puncte de vedere comune şi, dacă mai sunt divergenţe de opinii, ştim să le armonizăm. Am găsit mereu în doamna Szabo un sprijin, un sfătuitor competent, care înţelege sportul atât ca fost practicant, cât şi ca actual om politic. Sunt multumit de această colaborare, tocmai pentru că de acolo trebuie să pornească schimbarea, iar suportul la acest nivel este hotărâtor. Suntem de aceeaşi vârstă, am fost doi sportivi de performanţă, unul extrem de mare, unul mai mic... Dar, încă o dată, sportul în România trebuie să rămână ceea ce a fost, o istorie frumoasă. Şi o spun mereu: sportul este singurul lucru care a scos lumea de bucurie în stradă. Sportul, în general, cred că a fost, timp de mulţi ani, adevăratul nostru brand de ţară!

- Îmi aduc aminte că înaintaşii noştri proslăveau reuşita olimpică a atleţilor, socotind, citez dintr-un număr al „Gazetei Sporturilor”, anul 1928: „Când stindardul victorios urcă încet fâlfâind în aer, când imnul se ridică în unde pure, toţi asistenţii (...), admiră mai mult decât pe învingător, pe poporul care l-a format”.

- Corect. Toată lumea ştie, când spui Nadia Comăneci, Ilie Năstase şi Gică Hagi, că sunt români. De ce? Pentru că sunt un brand al ţării noastre! Ne mândrim cu ei. Dar vreau să ne mândrim şi cu campionii contemporani. Pentru că sunt exemple de care au nevoie copiii mei, ca şi copiii altora. Eu am trei fete şi sunt foarte bucuros să le arăt exemplele. Am luat-o cu mine acum câteva zile pe cea mijlocie, când am fost să primesc delegaţia olimpică care s-a întors de la Nanjing. Fiindcă ea şi-a dorit foarte mult să vadă copiii pe care noi îi primeam cu flori. E ca o punte. Care se stabileşte direct între tineri. După care, cu timpul, unii devin mai campioni – olimpici, mondiali, europeni, Şi devin, într-un final, cum e Nadia – icoană.

Sunt pentru o limitare a jucătorilor străini în sportul românesc

- Venind din rugby, ca fost sportiv de mare performanţă, cum aţi privit şi cum v-aţi adaptat la cerinţele celorlalte sporturi olimpice?

- Disciplinele sportive, mai bine spus, sportul în general, impune o anumită conduită. Tocmai, istoricul meu de fost sportiv, mai ales venit dintr-un sport care presupune o anumită ţinută morală şi nu numai, a constituit un avantaj. Am o viziune din interior a fenomenului, cel puţin a unei secţiuni din el, deci înţelegerea doleanţelor, nevoilor şi greutăţilor întâmpinate de diverse federaţii îmi este la îndemână. În general, sportul se confruntă cu aceleaşi probleme. Lipsa infrastructurii, a bazelor sportive şi lipsa fondurilor. Copiii nu mai fac sport, iar părinţii încă n-au înţeles cât de important este sportul pentru copii lor. Cât de important este să înveţi să mergi corect pe stradă, să înveţi să alergi corect, fie şi pentru a prinde un tramvai. Cred că societatea românească trebuie să înţeleagă foarte serios că sportul, de fapt, e sănătate. Noi nu ne batem gura degeaba! Din păcate, toată lumea compară sportul cu sportul profesionist. Toţi vor să-şi facă copilul campion! Şi apoi încep gândurile: stai, să vezi, n-am bani să-l fac campion. Dar acel copil nu trebuie să facă tenis la nivelul lui Ilie Năstase! Nu trebuie să facă gimnastică la nivelul Nadiei. Sau scrimă la nivelul lui Covaliu, ori înot la nivelul lui Cami Potec. Dar important este să facă sport. Pentru că lucrul ăsta, încă o dată, ne educă. Ne face oameni pentru societate. Dar uite ce se întâmplă în sporturile de echipă la noi. A intervenit acest mercato şi, să luăm fotbalul de exemplu, avem zeci de brazilieni veniţi din ligiile lor inferioare. Vin aici şi iau locurile din echipă ale jucătorilor români. La rugby, la fel. La handbal, la fel, iată câte jucătoare nordice ai, la volei la fel, din Brazilia. Vorbind de rugby, aici veţi vedea o mulţime de jucători exotici, din Tonga, Samoa, din Noua Zeelandă, din Africa de Sud, ca să numai vorbesc de georgieni. Şi joacă, poate, de două, trei ori mai bine decât jucătorii noştri, iar salarizarea lor este la jumătate sau chiar la o treime din ce câştigă ai noştri! Mă refer la jucătorii de Naţională, dar un insular poate să joace mult mai bine, câştigând mult mai puţin. Asta e o realitate. Un fenomen care trebuie foarte bine girat de federaţiile noastre naţionale. De aceea, sunt pentru o limitare a jucătorilor străini în campionatele noastre, pentru a nu avea probleme de viitor pentru echipele naţionale. Şi a stimula, cum se spune, producţia noastră internă...

- Cum priviţi prezenţa rugbyului pentru prima oară la Jocurile Olimpice, aşa cum se vor petrece lucrurile la Olimpiada de la Rio, în 2016?

- Este desigur un lucru inedit şi binevenit. Jocurile Olimpice de la Rio sunt o oportunitate incredibilă pentru toate disciplinele, însă „debutanţii” au şansa de a demonstra că şi-au găsit locul, că îl merită. Este o misiune dificilă, însă şi frumoasă. Rugbyului i se oferă şansa de a vorbi despre sistemul său de valori, de a-şi demonstra frumuseţea, în cel mai select cadru la care poate aspira un sportiv. Sperăm să putem valorifica aşa cum se cuvine această oportunitate.  Vreau de asemenea să punctez că prima noastră medalie olimpică a fost la rugby, în 1924, la Paris. Fie ea de bronz, fie că au participat doar 3 echipe, important este cum au ajuns acei oameni acolo, fiindcă este o întreagă istorie, s-a făcut o chetă, au ajuns greu, după multe zile petrecute pe drum. Dar a fost o bucurie să participe, exact cum spunea Pierre de Coubertin.  Acum, la Rio, se va juca numai rugby în 7, cu 12 echipe participante. În doar două zile, se termină! Sper ca pe viitor să fie mai multe echipe participante şi atunci şi turneul va fi ceva mai mare.

Îl avem pe Morariu în CIO încă 30-35 de ani de acum înainte

- Cum e să ajungi în funcţia de preşedinte COSR după oameni ca Ion Ţiriac sau Octavian Morariu?

- Nu obişnuiesc să fac comparaţii. Au fost nişte oameni destoinici care şi-au lăsat amprenta aici şi dacă suntem unde suntem, cu siguranţă se datorează şi lor. Ne bucurăm de asemenea că domnul Morariu a ajuns unde a ajuns, şi cred că asta înseamnă pentru noi, în afară de un motiv de mândrie, şi un motiv de linişte, ştiind că pe o perioadă lungă, probabil pe următorii 30-35 de ani, vom avea în CIO o voce cu care să discutăm. Evident că predecesorii mei au impus nişte standarde înalte, au avut contribuţii esenţiale la ceea ce înseamnă olimpismul astăzi, prin urmare mă simt onorat şi obligat să fac la rândul meu ca lucrurile să progreseze. Pentru mine este o obligaţie şi o onoare. S-a ridicat stacheta foarte sus!

- Acum, când aţi luat deja contact direct cu „realităţile” sportului românesc, cu ce speranţe credeţi că ne îndreptăm spre Rio de Janeiro?

- Consider că aceste realităţi menţionate de dumneavoastră au atât părţile lor bune, cât şi părţile lor mai puţin bune. Mai exact, ştiu clar acum şi fără tăgadă, că avem sportivi talentaţi, ambiţioşi, muncitori, care au alături de ei profesionişti care-i pregătesc la cel mai înalt nivel. Avem dificultăţi, avem limitări, însă ele trebuie considerate ca o sursă de motivare, ca un imbold de a pune lucrurile în mişcare, de a demonstra ce şi cât putem. Jocurile Olimpice de la Rio de Janeiro sunt evenimentul pentru care muncim zi de zi şi ceas de ceas, sunt fundalul tuturor acţiunilor pe care le întreprindem, sunt un reper al unui plan mai mare, care reclamă consecvenţă şi indivizi orientaţi pe rezultate, în vocabularul cărora înfrângerea nu există. Cred că trebuie să facem în momentul de faţă un audit clar al sportivilor noştri care au şanse reale pentru Rio, iar acei sportivi, ca şi antrenorii lor, să primească absolut tot ce au nevoie. Numai aşa mai putem să sperăm să creăm performanţa supremă, obţinerea de medalii olimpice, acordând la timp tot ce este nevoie.

- Fostul preşedinte, dl. Octavian Morariu, a susţinut, ca şi Ion Ţiriac, ideea trecerii întregului sport de performanţă la COSR. Dumnevoastră continuaţi această direcţie, menţineţi obiectivul preluării întregii mişcări olimpice din ţara noastră, ca şi unele baze sportive necesare pregătirii sportivilor de performanţă?

- Consider că o abordare unitară a mişcării olimpice românesti este cheia succesului. Aceasta pentru că strategia propusă de mine, deşi cu propuneri specializate pentru fiecare disciplină, se revendică de la aceeaşi linie directoare. Lucrurile ar fi în acest caz mai simple, procesele de comunicare, cele decizionale, activităţile care alcătuiesc ansamblul implementării scurtate, comasate, totul pentru o eficientizare generală a muncii noastre. Această idee poate fi o soluţie. Nu spun că ar fi o soluţie actuală. Dar cred că pe viitor poate fi decisă. Pentru că, dacă socotim, ce face COSR? Se ocupă de vârf. Ce face MTS? Are federaţiile. Mai mult sau mai puţin, se cam calcă pe picioare! Când sunt doi conducători cum suntem noi acum, nu există nicio problemă. Pe Gabi înţeleg să o ajut, şi ea să mă sprijine, de câte ori avem nevoie. Dar au fost de multe ori şi cazuri contrare, care au dus tocmai la acest fenomen: dorinţa de a rămâne ori MTS, ori COSR. Nu cred că e cazul. Cred că acum trebuie să sprijinim acea strategie pe care Gabi a pregătit-o şi ea trebuie armonizată cu strategia noastră.

- Ce se mai aude cu dorinţa obţinerii a măcar 10 la sută din cifra uriaşă a pariurilor online pentru activitatea sportivă. O asemenea sumă, dacă ar fi obţinută, ar aduce sportului circa 100-120 de milioane de euro anual!!

- Da, o victorie pe acest palier ar fi mană cerească. Însă cadrul legal şi nu numai impune anumiţi paşi. Momentan, aceasta este o initiaţivă păstrată în stand by până la clarificarea unor aspecte referitoare la punerea sa în practică. În altă ordine de idei, am discutat chiar azi cu noul ministu al Bugetului, Darius Vâlcov, fiindcă MTS-ul şi COSR-ul primesc câte o cotă parte, unu la sută, din taxa pe acciză la tutun şi alcool. 0,75 la sută se duce la MTS, 0,25 se duce la COSR. Dar noi n-am ştiut niciodată cât este valoarea reală a acestor taxe, fiindcă eu nu ştiu cât fumează sau beau românii! Am primit nişte bani, sunt bineveniţi. Numai că până în 2005 aceşti bani au fost consideraţi drept „venituri proprii” şi puteau fi cheltuiţi fără nicio condiţie restrictivă.  Din februarie 2005 a fost schimbat capitolul şi aceşti bani sunt acum „bani publici”. Nu te poţi atinge de ei fără o serie de proceduri standard, care îngreunează teribil folosirea lor. Şi avem probleme foarte mari, fiindcă fiecare sport are specificitatea lui. Sunt sigur că Federaţia română de schi şi-ar dori foarte mult să-şi comande echipament de la Salomon sau de la Rossignol, dar ele nu pot concura la preţ cu ce oferă la licitaţie o firmă de garaj, spre exemplu. Cred că cei de la canotaj şi cei de la kaiac şi-ar dori cele mai bune bărci, şi sunt două sau trei astfel de firme, care fac cele mai bune bărci. Ca şi firmele mari de echipament, care deja sunt pe picior de plecare din România, unele au şi plecat. Fiindcă Adidas, Nike şi alte asemenea nu pot concura cu o firmă de apartament din România, care trebuie aleasă în urma licitaţiei, dat fiind preţul scăzut. Şi asta am discutat cu dl. ministru Vâlcov, pentru că putem să ne întoarcem la ce a fost şi aceşti bani, câţi sunt, să fie consideraţi tot „venituri proprii” şi în felul acesta federaţiile vor putea face mult mai multe lucruri cu ei. Inclusiv să-şi plătească mai bine antrenorii, să asigure condiţii superioare de masă sportivilor, să poată acorda prime superioare şi aşa mai departe. Cred că ăsta e cel mai intersant lucru pe care putem să-l facem pentru sportul românesc. Deblocarea acestor fonduri. Iar domnul ministru a fost foarte cooperant şi ne-a spus că va găsi soluţii!

Bucureştiul va arăta foarte special

- Vorbiţi-ne despre aniversarea centenarului olimpismului românesc. Cum se va desfăşura şi care vor fi cele mai importante personalităţi invitate?

- Aniversarea centenarului olimpismului românesc este un proiect foarte drag mie. Mă bucur atât de mult că am ocazia să trăiesc astfel de clipe împreună cu cei care alcătuiesc mişcarea olimpică a ţării noastre, cu oameni merituoşi, care ne-au făcut mândri, care au reprezentat România la cel mai înalt nivel. Poate nici nu ne dăm seama în acest moment ce importantă sărbătoare vom avea şi cât de importanţi suntem azi, în lumea sportului mondial. Este de fapt o istorie a fiecărui sportiv care a participat la Olimpiadă, nu numai a celor care au luat medalii. Participarea la întrecerea olimpică este o experienţă unică. Sărbătorirea acestei aniversări se cere a fi direct proporţională atât cu semnificaţia evenimentului în sine, cât şi participanţii care-i conferă valoare şi greutate. Evenimentul care se apropie mi-l doresc să fie o surpriză frumoasă pentru bucureşteni, deşi o răsplată mică pentru tot cei care reprezintă olimpismul în ţara noastră. Încercăm ca întreg Bucureştiul să simtă această aniversare. Bulevardele apropiate Casei Olimpice, cel de la Casa Presei Libere la Arcul de Triumf şi de la Arcul de Triumf la Piaţa Victoriei vor fi tapetate cu mash-uri şi steaguri în care avem imagini ale tuturor sportivilor care ne-au reprezentat cu mândrie şi care au luat medalii la JO. Întreg Arcul de Triumf va fi învelit într-o pânză de sărbătoare, simbolizând înălţimea evenimentului, cu poze şi poveşti simbolizând 100 de ani de olimpism. Apoi, să nu uit despre cele 58 de staţii de metrou, care vor căpăta pentru o lună de zile numele marilor noştri campioni olimpici. Fiecare staţie va lua numele unui campion olimpic. Sper ca în felul acesta, fiecare bucureştean, iubitor de sport sau nu, fiecare român în fapt, să conştientizeze ce mare sărbătoare avem. Vă spun cu siguranţă, Bucureştiu va arăta foarte special în aceste zile. În fine, în seara zilei de 12 septembrie, la Ateneul Român se va desfăşura momentul jubiliar suprem, la care vor fi împreună sute de campioni olimpici, medaliaţi, participanţi la Jocuri Olimpice, oameni care au antrenat sportivi de mare valoare şi, tocmai ca o mărturie a importanţei evenimentului, reprezentanţi de seamă ai forurilor internaţionale, preşedintele Comitetului Olimpic Internaţional, cel al Comitetului Olimpic European, preşedintele Sport Accord, preşedinţi de Comitete Olimpice din lumea întreagă, ca şi înalte oficialităţi ale statului român. Pe toţi îi va reuni acolo un secol de victorii olimpice, dar dincolo de acestea, dragostea şi pasiunea pentru sport în general şi pentru cel de înaltă performanţă în special. Va fi frumos!

Subtitlurile aparţin redacţiei

 

Citate

„De fapt, cea mai mare problemă a sportului nostru, indiferent de ramură, intervine atunci când copilul termină liceul. Noi nu avem încă un  proiect pentru echipele de tineret”

 

„La noi, toată lumea compară sportul cu sportul profesionist. Toţi vor să-şi facă copilul campion!”

 

„Dacă ar fi fost după mine, m-aş fi gândit probabil la un proiect pe 20 de ani. Nu mai putem aştepta toţi, după ureche, să se întâmple ceva. Eu întotdeauna am ştiut şi am avut încredere că sportivul român are nişte calităţi native ieşite din comun”

100 de ani olimpici

 

Centenarul excelenţei în sport

 

Comitetul Olimpic şi Sportiv Român aniversează în luna septembrie o sută de ani de la înfiinţare. Un secol marcat de conducători puternici şi charismatici, dar şi de campioni de legendă

 

Alenxandru Enciu

Daniel Ion

 

Totul a început cu două patine de os de animal, datate 800 î.Hr., descoperite în 1959 la Cluj. Două ”lame” simple, roase de vreme, dar cu valoare intrinsecă uriaşă: dovada primordială a mişcării sportive pe plaiurile carpato-dunărene. Apoi, au fost celelalte urme. Gimnaziile din coloniile greceşti Histria, Callatis şi Tomis (600 î.Hr.), cu spectacolele lor atletice şi de pugilat. Însemnările istoricului grec Strabon despre Burebista, care ”i-a înălţat pe daci prin exerciţii”. Prima menţiune a exerciţiului halcala, din secolul XIII d.Hr., cu întreceri de cai, lupte, aruncarea suliţei şi tragerea cu arcul între voinicii de pe Motru şi Jii. Hrisovul lui Alexandru Ipsilanti din 1776, care atestă introducerea gimnasticii în învăţământul din ţara noastră. Primul afiş sportiv tipărit la noi, în anul 1815, care anunţa ”Fuga mare cu prinsoare” pe traseul Podul Mogoşoaiei (Calea Victoriei) până în strada Târgului de Afară (Calea Moşilor).

Apoi, apariţia în 1867, la Bucureşti, a Societăţii centrale române de arme, gimnastică şi dare la semn, primul for al mişcării sportive a vremii. Şi alte zeci, sute, mii de evenimente ştiute sau neştiute, firimituri de poveste pe calea împlinirii idealului olimpic. Comitetul Olimpic şi Sportiv Român aniversează luna aceasta o sută de ani de existenţă, însă rădăcinile mişcării olimpice în România sunt anterioare anului 1914. Evanghelie Zappa, un grec stabilit la noi în 1833, devenit ulterior cetăţean român, a fost primul care a militat pentru renaşterea Jocurilor Olimpice. Competiţia preconizată de el era orientată pe modelul celor din antichitate şi limitate la o participare grecească. Zappa a murit în 1865 fără să-şi fi văzut visul împlinit, dar şi-a lăsat o însemnată parte a averii unei Epitropii din Grecia, cu menţiunea de a milita pentru reînfiinţarea Jocurilor Olimpice.

 

 

George Gh. Bibescu şi George A. Plagino, membri CIO

În 1883, la Bucureşti, se înfiinţează Societatea Olympică Română, un fel de club de gimnastică menit să ofere membrilor săi organizarea unor ”exerciţii olympice”. Într-un moment în care Pierre de Fredy, Baron de Coubertin, făcea un lobby teribil pentru reînfiinţarea Jocurilor, numele ales de societatea de la Bucureşti este sugestiv. Pe teritoriul ţării noastre pătrunsese ideea olimpică încă din a doua jumătate a secolului XIX. Pe finalul veacului au apărut şi primele legături oficiale ale sportului românesc cu mişcarea olimpică modernă. În anul 1899, la trei ani de la prima ediţie a Jocurilor Olimpice moderne, George Gh. Bibescu este ales membru al CIO, România devenind astfel cea de a 16-a naţiune cu un membru în Comitetul Internaţional Olimpic, organism înfiinţat în 1984. Nu se cunosc împrejurările prin care George Gh. Bibescu a venit în contact cu Baronul Pierre de Coubertin sau cu CIO.

A doua prezenţă românească oficială în mişcarea olimpică datează din 1908, când la sesiunea CIO de la Londra este cooptat George A. Plagino ca al 57-lea membru al CIO. Născut în 1878, George A. Plagino a fost primul român care a participat, ca sportiv, la Jocurile Olimpice. Aflat la Paris în 1900, alături de familie (era fiul unui diplomat român), George A. Plagino s-a înscris în concursul olimpic de tir, cu titlu individual. Poate şi din acest motiv, România nu a fost consemnată în rândul celor 22 de ţări menţionate ca participante la cea de a doua ediţie a Jocurilor Olimpice, la Paris. Concursul de tir la talere a avut loc în ziua de 15 iulie 1900, la un poligon improvizat de pe insula Seguin (de pe Sena). Din 51 de concurenţi din 4 ţări, George A. Plagino s-a clasat pe locul 13. El a decedat în 1949, după 41 de ani de activitate în forul olimpic, fiind al cincilea membru al CIO cu cea mai mare vechime din istoria acestui organism.

 

Prima medalie olimpică: Ştefan Somodi, dar pentru Ungaria

Până la înfiinţarea Comitetului Olimpic Român, a mai existat un eveniment ce merită amintit. Oficial, prima participare românească la Jocurile Olimpice a fost cea din 1924 de la Paris (la fotbal, rugby, tenis şi tir), cu un bronz cucerit de echipa de rugby. Totuşi, istoria reţine numele unui clujean medaliat cu argint la ediţia olimpică de la Londra, din 1908. În vârstă de 23 de ani la momentul respectiv, Ştefan Somodi a sărit 1,88 metri, dar performanţa sa a fost contabilizată pentru Ungaria, în acel moment Transilvania fiind sub ocupaţie Austro-ungară. Ştefan Somodi a trăit şi a murit la Cluj, în 1963, unde a ajuns la un moment dat procurorul oraşului. La începutul anilor 1930, el a fost distins de Regele Carol II pentru activitatea sa pedagogică şi pentru rezultatele elevilor săi.

Fondarea COR, martie sau aprilie 1914

În 1912 a fost înfiinţată Federaţiunea Societăţilor Sportive Române (FSSR), primul organ central unic de conducere şi îndrumare a întregii mişcări sportive din ţara noastră. Câteva comisii apăreau în statutul iniţial: comisia pentru instalarea terenurilor, comisia societăţilor de sporturi de iarnă, comisia centrală a sporturilor pe apă, comisia pentru propagandă şcolară, comisia de football-rugby, comisia de atletism, comisiile de tenis de câmp, scrimă, oină, ciclism, tir, canotaj, gimnastică. Preşedinte federaţiei era însuşi Regele Ferdinand – membru fondator, iar secretar general – principele Carol. Printre membrii fondatori s-au numărat George Valentin Bibescu şi generalul Constantin Coandă.

Noua federaţie nu acoperea însă dimensiunea olimpică a sportului, din ce în ce mai puternică, iar tot mai multe voci au cerut aderarea sportului românesc la CIO, prin crearea unui Comitet Olimpic Naţional. Nu se cunoaşte exact data reuniunii de constituire a COR. Nici nu se ştie dacă a avut loc o astfel de reuniune sau pur şi simplu conducătorii mişcării sportive din vremea respectivă au pus pe hârtie personalităţile care să facă parte din primul COR. Cert este că fondarea Comitetului Olimpic Român a avut loc în luna martie sau aprilie 1914. Una dintre datele vehiculate este 27 martie 1914, conform unei informaţii prezentate în ”Revista Automobilă”: ”La 27 martie 1914, la cererea dlui G. Plagino, membru în CIO, FSSR desemnează delegaţi la Congresul Olimpic (Paris, iunie). Domnii prof. Univ. Gheorghe Murgoci, ing. N. Iliescu-Brânceni, Carol Davila, Ion Nicolaescu şi Dinu Cesianu au luat astfel - şi adaug pe spesele lor – în numele României sportive primul contact cu cei mai de seamă străini din lumea întreagă, atât doctrinari, cât şi practicanţi ai sporturilor şi atletismului”. Există premisa ca la această şedinţă, FSSR să fi constituit şi COR. Importantă este şi o scrisoare trimisă pe 19 mai 1914 la CIO, direct Baronului Pierre de Coubertin, în care era anunţată constituirea COR, numele celor cinci delegaţi la Congresul de la Paris şi specimenele de semnătură ale acestora. Primul preşedinte al Comitetului Olimpic Român a fost Alteţa Sa Regală Principele Carol, care a condus organizaţia între 1914 şi 1920.

Moment aniversar pentru iubitorii sportului: Revista “Sport în România” a împlinit un an!

Din sumarul numărului 12 al revistei de educaţie şi cultură “Sport în România” spicuim:

Interviu cu Alin Petrache, preşedintele Comitetului Olimpic şi Sportiv

Român: „Sportul a fost timp de mulţi ani adevăratul nostru brand de

ţară”. Interviul este realizat de Directorul General al revistei “Sport

în România”, Dumitru Graur.

Articole despre:

– handbal: CSM Bucureşti a intrat spectaculos în lumea bună a handbalului european;

– baschet 3X3 – Echipa fantastică;

– box – D.A.G – artist şi pugilist;

– judo: S-a dus la ruşi după aur şi s-a întors cu argint;

– fotbal: “Totul e bine când se termină cu bine”

Reportaje despre:

– 100 de ani olimpici – Centenarul excelenţei în sport; Legendele

Olimpismului Românesc;

– JOT – Nanjing – Viitorul olimpic promite: trei medalii de aur şi trei

de argint la Jocurile Olimpice de Tineret; „Perfect nu e suficient”

– Canotca, miracolul naturii; “Descoperă Rowmania/ România

naturală văzută din barcă”

– Proiectul Steaua: apă grea

– Tenis: Victor Hănescu şi bucuria de a dărui

– Alpinism: Alex Găvan: “Un munte se cucereşte, mai întâi, de mii de

ori, în minte”

– Finanţarea Sportului – UBSC – business împletit cu sport

– Festival Ecvestru – Caii putere de la Râşnov

Materiale din serialele:

– “Sport şi sănătate”: Arde grăsimea şi fă muşchi

– “Să învăţăm un sport”: Polo – Cel mai vechi sport de echipă

– “Curiozităţi” – Baia de sânge; Portari de legendă, dar nu în fotbal

– Omnisport: “Mai bun ambasador decât sportul, nu există”

– Arhivă: Un uriaş: Mircea David

012 Revista Sport în România Nr. 12 (Format Digital)

  • Cod produs: rev_sir_12
  • Valabilitate: In Stoc
  • 13.96RON

  • Fara TVA: 12.81RON

Tags: revista, sport in romania