biletul zilei cu meciuri din fotbal biletul zilei pariuri biletul zilei de azi
  • 014 Revista Sport în România Nr. 14 (Format Digital)

Kaiac canoe

 

Gondola Dâmboviţei

 

Romeo Chiriac

Deşi este un simbol al Deltei, lotca a fost prezentată şi pe Dâmboviţa, în zona Bibliotecii Naţionale din Bucureşti. Este vorba de prototipul de lotcă solară, creat  în dorinţa de a se adapta tendinţelor pieţei. Această iniţiativă a avut loc şi din dorinţa de a promova un mod foarte interesant de petrecere a timpului în aer liber, chiar în inima Capitalei. Iar un alt scop este căutarea de ucenici pasionaţi care să menţină viu unul din simbolurile Deltei: barca din lemn.

 

Lotca solară funcţionează şi când e înnorat

Asociaţia Ivan Patzaichin-Mila 23, alături de Teodor Frolu şi Paul Vasiliu au lansat pe Dâmboviţa lotca cu propulsie solară cu intenţia de a o folosi şi în locurile urbane, nu doar în Deltă. ”E un proiect început acum 3 ani, foarte amplu, în care noi credem mult şi care începe să prindă contur. Barca este o lotcă tradiţională din Deltă, la care s-a adaptat un motor electric cu încărcare cu panou solar, o barcă ecologică, pe care o propunem atât pentru Deltă, cât şi pentru oraş. Motorul ei nu se aude şi e nepoluant", a spus Teodor Frolu. Paul Vasiliu, arhitectul bărcii, spune că a petrecut o lună muncind la această lotcă şi că între el şi Ivan Patzaichin s-a conturat de 4 ani o frumoasă colaborare. “Tot ce visează Ivan, îmi spune, iar eu îi dau contur.”

 

Un simbol al Deltei

Prototipul lotcii cu propulsie solară a fost realizat cu sprijinul Apa Nova Bucureşti, în atelierele marangozilor de la Tulcea şi utilizează un motor Torqeedo, de fabricaţie germană, care se încarcă de la panourile amplasate pe copertină sau de la reţeaua de oraş. Lotca a fost proiectată să poată transporta 10 persoane, iar motorul de 5 cai putere poate asigura o autonomie de circa 6 ore, la o viteză de 8 km/h, chiar dacă cerul este înnorat. Ambarcaţiunea poate fi, deci, ideală pentru plimbări de agrement pe lacurile din parcurile urbane, în Deltă sau pe alte ape interioare liniştite. ”Este un simbol al Deltei, o ambarcaţiune tradiţională, iar noi încercăm să o îmbunătăţim, ca să devină ceva cu care să ne mândrim. Ideea acestui prototip a apărut din cauza faptului că lotca tradiţională, considerată un simbol al Deltei, nu se mai construieşte în ultimii ani. Noi ne dorim ca această ambarcaţiune să devină un fel de gondolă de Veneţia, pentru că acolo oricine merge şi nu se plimbă cu gondola înseamnă că a fost degeaba. Acelaşi lucru îl încercăm şi noi cu lotca acum", a declarat Ivan Patzaichin.

 

Farmecul apei

”Lotcile au formă şi alură destul de frumoasă şi pot fi folosite pentru mai multe scopuri utilitare. Au fost o binecuvântare pentru localnicii din Deltă, pentru că au putut să-şi susţină toată viaţa: şi-au transportat materialele, şi-au transportat lemnele, şi-au transportat peştele, au pescuit cu ele, s-au deplasat şi cred că în unele zone şi-au transportat până şi morţii. A fost un mijloc indispensabil vieţii celor din Deltă", a explicat constructorul bărcii, Paul Vasiliu. Iar în atelierele-şcoală se încearcă atragerea tinerilor să înveţe această meserie. ”Povestea atelierului din Tulcea este simplă pentru că, în ultimii zece ani, acest model de ambarcaţiune, de lotcă tradiţională, nu s-a mai construit. Delta a fost invadată de plastice, bărci cu motor, iar ceea ce era tradiţional, barca pescărească de lemn, s-a cam uitat", a explicat "amiralul" Patzaichin.

Atelierul din Tulcea funcţionează din 1999 şi a fost deschis iniţial doar pentru construcţia de lotci pescăreşti specifice Deltei Dunării. ”Pe parcursul anilor am început să îmbunătăţesc tehnologia, am ridicat nivelul de calitate. Astfel am trecut la construcţia mai multor tipuri de ambarcaţiuni, în afară de lotcile pescăreşti. La ora actuală se observă că în Deltă aceste lotci nu mai sunt căutate, nu se mai comandă, nu se cumpără. Eu am revenit acum la construcţia de bărci din lemn, pentru că am rămas pe aceeaşi poziţie, chiar dacă am construit cu tehnologii moderne", a mai spus Paul Vasiliu, unul dintre ultimii meşteri în acest domeniu.

 

”Viitorul îl construim noi”

"La ora actuală mi-e greu să găsesc oameni care să lucreze în domeniul ăsta. Mi-e greu să găsesc tineri pe care-i şcolarizez şi să-i învăţat această meserie pentru că nu au acea calitate de a fi pasionaţi şi de a-şi pune toată dăruirea în ceea ce lucrează. Această meserie a noastră înseamnă multă dăruire. Pentru mine a fost un efort foarte mare, am învăţat toată viaţa ca să pot să realizez ceea ce fac acum, dar la ora actuală mi-e greu să găsesc pe cineva căruia să-i transmit cunoştinţele acumulate în atâţia ani şi să pot să i le ofer mult mai simplu, să-l învăţat într-un an, doi ceea ce am învăţat eu în decenii", a spus constructorul de ambarcaţiuni. În prezent mai lucrează cu doar doi oameni în atelierul său, dar speră că atelierul-şcoală va reuşi să atragă totuşi tineri dornici să păstreze farmecul Deltei. "Cred că în momentul în care va dispărea de tot această abarcaţiune din lemn, o parte din farmecul Deltei va dispărea. Noi ne străduim ca lucrul acesta să nu se întâmple. Viitorul îl construim noi", a mai spus Vasiliu.

 

Farul Urban, advertorialul Deltei

De asemenea, a fost ridicat pe Dâmboviţa şi Farul Urban, o creaţie a arhitecţilor Bogdan Ciocodeică şi Diana Roşu, proiectul câştigător al competiţiei de design Eco-arhipelag, desfăşurată de Asociaţia Ivan Patzaichin – Mila 23 pentru promovarea ecoturismului. Farul Urban Sulina este un «advertorial» al Deltei Dunării şi o formă inedită de a orienta privirea bucureştenilor asupra Dâmboviţei. Funcţionează ca un «reflector», un semnal luminos şi simbolic care readuce în atenţie râul uitat al Capitalei. Este vizibil dinspre axele principale de circulaţie din centrul oraşului, devenind un reper pentru locuitorii şi turiştii aflaţi în căutarea unui colţ de relaxare conectat la natură. Farul a fost construit cu sprijinul Lafarge, partener Eco-ahipelag. Asociaţia Ivan Patzaichin – Mila 23 continuă astfel să dezvolte proiecte care pun în valoare patrimoniul hidrografic al României şi atrag atenţia asupra potenţialului de dezvoltare pe care îl are ecoturismul.

Mass-media

 

FABRICA DE FOTBAL

 

Dumitru Graur

            V-aţi întrebat vreodată cum ajung imaginile de la un meci de fotbal în casele dumneavoastră? Şi cine este cel care le produce, adică efectuează transmisia în direct, ca să folosim limbajul de specialitate al televiziunii? Dacă n-aţi avut până acum această curiozitate, este momentul să faceţi cunoştinţă cu domnul Dumitru (Ticu pentru apropiaţi) Alexe şi firma sa: Studio Video Art. Domnul Alexe conduce cu alte cuvinte firma care produce astăzi TOATE cele nouă transmisii directe ale unei etape de fotbal ale Ligii 1, plus transmisiuni internaţionale (Champions League, Europa League, meciuri de calificare FIFA şi UEFA) şi emisiuni conexe fenomenului fotbalistic. Un mamut, veţi zice şi mulţi ar putea să vă şi dea dreptate, mai cu seamă dacă vom face inventarul actual al tuturor mijloacelor tehnice aparţinând Studio Video Art. Ele sunt, socotite bob cu bob, luaţi aminte!, mai numeroase decât deţin laolată cele mai cunoscute posturi de televiziune din ţară, de la TVR şi ProTv, până la Antena 1, B1, Look TV şi altele asemenea! Să enumerăm:

- 7 care de televiziune, complet echipate pentru transmisii în direct

- 3 care sunt de calitate HD, cu 8,10 şi 18 camere

- sunet Dolby 5.1 pentru două dintre aceste care TV

- 2 camere super-slow motion (pentru reluări TV)

- 1 cameră ultra motion (ultima generaţie de reluări)

- 10 teleobiective box-lens (ultraperformante, necesare pentru prim-planuri)

- 6 fly-ere (antene de satelit pentru upload).

Ei bine, la toate acestea se adaugă curând ceea ce se va putea numi “perla coroanei”: un car HD extensibil, având o suprafaţa interioară de 62 de metri pătraţi, cu 16 camere, dar şi posibilităţi de extensie de până la 24 de camere/meci şi două regii de transmisie directă. Domnul Alexe s-a gândit ca noul car să poarte şi un număr semnificativ: 007! Evident că toate asemenea dotări, ca şi numărul impresionant de transmisiuni directe necesită o infrastructură tehnică, personal numeros, experienţă, un mod de organizare performant care s-ar potrivi mai curând unei companii multinaţionale de televiziune, nu unui … SRL pur românesc, aşa cum este în fapt Studio Video Art!

            Dar cum de a fost posibilă o asemenea creştere? “Am fost nebun, ne spune zâmbind Ticu Alexe, n-am avut jucării când am fost mic”. Şi şi-a luat care de transmisie, am tras noi concluzia! Dar lucrurile nu stau chiar aşa. Pentru a înţelege cum s-a dezvoltat Studio Video Art va trebui să ne întoarcem tocmai la anul 1992, deci înaintea înfiinţării ProTv-ului sau Antenelor, la momentul în care fostul absolvent al IATC, secţia Operatorie Film-TV simţea instinctiv mirosul afacerilor din potenţialul incipient al televiziunilor româneşti. “Abia se înfiinţase Tele 7 abc şi Tatulici avea nevoie de producerea ştirilor. Eu aveam o cameră şi l-am serivit imediat. Ca să mă plătească, aveam nevoie de o firmă şi aşa am înfiinţat Alegro, mai târziu Studio Video Art”. După câţiva ani, suntem în martie 1995, un Airbus al companiei TAROM cade la Baloteşti şi Alexe aleargă să filmeze catastrofa. Pe câmpul de la Baloteşti este văzut de reporterii de la Reuters, care-l întreabă: “Cine eşti dumneata?” Alexe tocmai achiziţionase din Franţa o cameră tip “broadcast”, foarte rară în ţară la acea vreme. “Nimeni, sunt un particular”, le răspunde. “Şi nu vrei să lucrezi pentru noi? Îţi dăm 4.000 de lire pe lună, chiar dacă ne dai numai un minut de imagine!”. Cum o asemenea ofertă nu se putea refuza, Ticu Alexe devine corespondent pentru Reuters, mai târziu şi pentru BBC sau CNN. În 1996 filmează intens pentru Campania electorală a preşedintelui Emil Constantinescu şi după succesul electoral i se propune să facă parte din staff-ul preşedintelui ţării. Dar refuză, lucra deja pentru ProTv-ul lui Adrian Sîrbu şi nu vrea să creeze un conflict de interese. Va rămâne însă în apropierea preşedintelui şi între cei doi se stabileşte o relaţie de prietenie adevărată, menţinută până în ziua de azi.

            “La Sîrbu începusem să fac cam tot ce se producea în ProTv în acea vreme: <<Chestiunea zilei>>, a lui Călinescu, <<Procesul etapei>>, al lui Ioaniţoaia, <<Abracadabra>>, <<Audienţa Naţională>>, a lui Tatulici, plus patru camere în fiecare zi, pentru Ştiri, zice Alexe. Şi Sîrbu mi-a dat 1.000 de dolari pe zi, timp de doi ani! Iar angajaţi în firmă nu eram decât cinci”… Evident, cu 30.000 de dolari pe lună, SRL-ul lui Ticu începe să crească. Dar Alexe nu cheltuieşte, îşi cumpără alte “scule”. A se citi camere noi de filmare, grupuri de montaj, pupitru de sunet şi în cele din urmă compune un  prim car profesional, cu care va ajunge să producă “Duminica în familie” a Mihaelei Rădulescu, la Antena 1. “Întotdeauna mi-a plăcut să cumpăr cele mai bune <<scule>>, chiar dacă erau second-hand. Mai bine să cumperi Rolls Royce second-hand, decât Mercedes nou, aşa m-a învăţat şi pe mine un mare prieten, George Iliescu, azi dispărut. Şi am cumpărat camere HD de cea mai nouă generaţie, Ikegami, calitate broadcast. Şi aşa i-am bătut pe toţi la imagine”.

            Încet, încet afacerea s-a pus pe picioare. Şi fiindcă, vorba lui Ticu, “Televiziune fără car nu există”, toţi nou veniţii în audio-vizualul românesc au înţeles că au nevoie de Studio Video Art ca să poată emite. “Şi-au dat seama că fotbalul este cel mai bun vehicul de imagine şi televiziunile private s-au repezit să-l ia. Primii au fost cei de la Naţional TV, cu fraţii Micula, unde eu făceam cinci meciuri din 9 pentru ei. După ce-au dat banii, au început să le pară rău. Şi mi s-a întâmplat să mai iau şi destule <<ţepe>>: de la Realitatea, de la B1, de la Naşul - sute de mii de euro!” Dar, chiar aşa, cifrele de afaceri ale Studio Video Art au devenit ameţitoare: peste 8 milioane de euro în 2012! Acum lucrează în firmă 50 de oameni şi sunt circa 120 de colaboratori permanenţi. Numai pentru drepturile de autor firma lui Alexe plăteşte în jur de 25.000 de euro lunar! “Când mă uit în urmă, spune Ticu, au fost ani în care eu eram şi secretară, şi paznic şi director. Eu deschideam uşa dimineaţă devreme şi tot eu o închideam seara, târziu. Din 2006 a început însă să mă ajute şi fiul meu, Bogdan Alexandru, care a devenit director executiv. Şi cred că ăsta este cel mai mare câştig al eu: băiatului meu îi place ce face şi ştiu sigur că va duce firma acolo unde poate nici eu n-am îndrăznit să gândesc. Sper să ajung să trăiesc acest moment!”

            Aşa că, dacă veţi urmări astăzi oricare dintre meciurile de fotbal din campionatul românesc transmise de Look TV, sau o mulţime de alte partide din Cupele europene, din preliminariile Europene sau Mondiale, gândul de mulţumire se poate eventual îndrepta şi spre acest frumos “nebun” al televiziunii din România, pe numele său Ticu Alexe! Un nume mai cunoscut de altfel decât firma sa, Studio Video Art. Cum se spune de obicei, omul sfiinţeşte locul. 

Interviu cu colonel George Boroi – Preşedintele Clubului Sportiv al Armatei „Steaua” Bucureşti

 

„Fă-ţi treaba, fă performanţă, ca lumea să aibă nevoie de tine!”

Dumitru Graur: Domnule Preşedinte, aveţi în spate o frumoasă carieră de atlet de performanţă, încheiată la 32 de ani. Care sunt amintirile dvs. din această perioadă a vieţii?

George Boroi: Mă surprindeţi. Dar îmi face plăcere! Păi, atunci să o luăm cu ultima cursă, că aţi vorbit despre încheierea carierei. Şi a fost tocmai cursa de la Atlanta, la Jocurile Olimpice, unde am fost al cincilea în semifinala probei de 110 metri garduri. Am fost la o mustaţă, cum se spune, de calificarea în finala olimpică. Adunat la celelalţi timpi din semifinale, m-am clasat pe locul 12. Ţinând seama că vorbim despre o probă de sprint, unde noi nu prea avem tradiţie, n-a fost o clasare rea. În anul respectiv am şi fost declarat de altfel şi cel mai bun atlet al ţării. Dar, ca o mică povestioară, eu am început să cochetez cu atletismul încercând să ies mai des în oraş din regimul foarte drastic pe care-l aveam, zi de zi, la Liceul militar „Tudor Vladimirescu” din Craiova. Am urmat apoi Şcoala militară de ofiţeri activi „Nicolae Bălcescu”, la Sibiu. Vreau să vă mai spun că, atunci când am ajuns prima oară pe stadionul din Craiova, nici nu ştiam că există proba de garduri! Cel care m-a iniţiat în probă m-a făcut să optez pentru prima variantă care mi s-a propus...

- Sunteţi născut la Berslăveşti, în Vâlcea. Ce fel de familie; cine erau părinţii dumneavoastră?

- Tata era miliţian! Familia mergea după el, unde primea post. Aşa m-am născut eu la Berislăveşti, lângă Călimăneşti, la poalele muntelui Cozia. Acolo am terminat şi şcoala generală şi mă leagă cele mai frumoase amintiri. Râul Coisca, un afluent al Oltului, ca şi casa în care am locuit, un fost conac boieresc naţionalizat sunt amintiri dragi mie. Zona era necolectivizată, asfalt nu aveam, iar curentul electric a apărut ceva mai târziu, pe când eram eu la grădiniţă...

 

Antrenament cu armamentul în spate

- Aşa cum aţi spus, în atletismul nostru nu prea există tradiţie în probele de sprint. Aţi fost o excepţie de la regulă şi încă una foarte reuşită...

- În afara clasării de la Jocurile Olimpice, despre care am vorbit, aş mai putea aminti trei finale mondiale şi un loc doi în concursul de la Campionatele europene de sală de la Paris, în 1994. La ora respectivă, campionul lumii erau un englez, Colin Jackson, aproape imbatabil în orice cursă, un nume de legendă între alegătorii de garduri.

- Care credeţi că sunt cauzele căderii accentuate a valorii atletismului românesc, ramură de sport care cu decenii în urmă era una dintre cele mai mari aducătoare de succese pe plan internaţional?

- Ca să vă răspund şi să fac o legătură ce m-aţi întrebat mai devreme, pot să-l citez pe unul dintre antrenorii care pe mine m-au influenţat cel mai mult, Cincă este numele lui. Prin mâna lui au trecut atleţi ca Adrian Preoteasa, Costică Militaru, Popescu şi el ne spunea tuturor: „Supune-te efortului. Fii disciplinat şi organizat!” Fără o viaţa organizată, fără disciplina muncii, e puţin probabil că mai poţi avea azi performanţe deosebite. În ce mă priveşte, eu am avut avantajul că am venit dintr-o lume organizată spre sportul de performanţă, şi le mulţumesc părinţilor că au avut inspiraţia de a mă forţa spre o şcoală serioasă şi respectată la vremea respectivă. Gândiţi-vă că deşteptarea era la 5.30, antrenamentele erau foarte dure în fiecare zi şi, mai mult decât atât, eu transformam marşurile în antrenamente! Poate nu credeţi, dar chiar e adevărat, fiindcă aveam acolo posibilitatea să fac călcâie la şezut, genunchii-sus şi alte asemenea exerciţii specifice probei mele, poate spre mirarea colegilor de marş. Dar s-au obişnuit până la urmă cu ciudăţeniile mele. Plus că mai mergeam şi cu armamentul în spate, cu îngreunare ca să zic aşa... Şi chiar au fost perioade când am completat antrenamentul cu marşurile, la Sibiu, care însemnau Poplaca – 12 km, sau Valea Săpunului – la 3 km distanţă. Şi asta am făcut până la 21 de ani! Dar să mă întorc la întrebarea dvs. Cred sincer că una dintre cauzele căderii atletismului nostru este legată de lipsa de implicare, de modul în care atleţii tineri înţeleg să lucreze pentru sportul pe care l-au ales. Pe de altă parte, trebuie să mă refer la antrenori. N-aş putea să spun că noi n-am avut specialişti în această ramură, însă unii s-au retras şi alţii au cam renunţat la meserie, preferând să facă alte activităţi. Mai puţin la Steaua şi Dinamo, unde noi am reuşit să le dăm mai multe satisfacţii financiare, ţinând seama şi de gradele ce se pot acorda. În alte cazuri, am avut şi neplăcuta ocazie să văd antrenori destul de valoroşi care făceau schimbul doi ca paznic la un magazin şi alte asemenea! Aici, ceva nu este în regulă. Iar dacă vrem să avem sportivi, trebuie să încercăm să-i plătim pe antrenori mai bine. În toate ramurile de activitate. Nu mai vorbesc de cercetarea în domeniul sportului, nu mai vorbesc de medicină, şi toate aceste lucruri se leagă de adevărata performanţă. Usain Bolt este şi el tot un om, la urma urmei, desigur având calităţi deosebite de semenii lui, însă în jurul lui se află o mulţime de oameni, o echipă adevărată, care-i sprijină şi-i valorifică performanţa. Iar la noi, ne conducem câteodată după metode de antrenament de acum 20 de ani! Eu nu sunt de acord în plus cu continuitatea în antrenament cu acelaşi antrenor. Fiindcă, cu excepţia cuplului Gabi Szabo-Zsolt Gyongyossi, care este un exemplu fericit de continuitate, putem constata că în România există foarte puţine cazuri asemănătoare. Şi de aceea, după părerea mea, foarte mulţi juniori talentaţi se pierd odată cu intrarea lor în seniorat. În ce mă priveşte, am avut şansa ca între antrenorii mei să îl am pe Ioan Soeter, soţul Iolandei Balaş. Şi am câştigat cu el şase zecimi la timpul de alergare, ceea ce este enorm! Profesorul din curtea şcolii, care vede un elev şi-l selecţionează, are rolul lui important, dar când copilul bate la poarta înaltei performanţe trebuie să vină un alt antrenor, un specialist al înălţimilor, care să-l ducă spre vârf. Şi nu numai el, trebuie să vină şi toată echipa despre care vorbeam mai devreme. Când mi-am exprimat părerea în Comitetul executiv, mulţi nu m-au înţeles şi s-au supărat. Dar este un fapt verificat ce am susţinut eu.

Cei care s-au grăbit să desfiinţeze cluburile militare, au greşit!

- Ce reprezintă astăzi Clubul Sportiv al Armatei „Steaua” Bucureşti în sportul românesc?

- (Ferm) Vă răspund punctual: reprezintă un pilon de bază. Şi astăzi! Dacă facem un arc peste timp, e departe poate de Los Angeles, unde s-a înregistrat performanţa majoră a sportului nostru. Poate nu mai avem acelaşi potenţial la toate sporturile, dar există ramuri sportive, individuale şi jocuri, care încă au rămas la nivelul cerut. Steaua nu trebuie să se bată numai în campionate internaţionale şi naţionale, Steaua trebuie să rămână în continuare clubul care, alături de Dinamo şi alte mari cluburi, trebuie să fie principalul furnizor de sportivi în loturile naţionale şi olimpice.

 

- Din cunoştinţa noastră, nu există în nicio altă ţară din lume un club sportiv de performanţă, accentuez pe acest aspect, subvenţionat de Ministerul Armatei din ţara respectivă. Pe vremuri organizări similare au existat în RDG (Vorwards), Polonia sau Cehia (Dukla), însă ele s-au desfiinţat. La noi, „Steaua” a rezistat şi rămâne, cum aţi spus, un pilon important al sportului românesc. Aceleaşi lucru se poate spune despre clubul „Dinamo”. Cum se întâmplă asta? 

- Există cluburi în toate armatele, dovadă că sub egida CISM – Consiliul Internaţional al Sportului Militar – evoluează peste 130 de ţări. Se întâlnesc anual pe ramuri de sport în diferite competiţii, iar o dată la patru ani se desfăşoară Jocurile Mondiale Militare. Întotdeauna în anul preolimpic. Iată dovada că există în lume foarte multe cluburi militare. Poate nu la acelaşi nivel cu Steaua, dar mai sunt nume importante care au evoluat sub culorile militare: Tomba, care evolua pentru carabinierii italieni, scrimera Vezari, campioană olimpică şi mondială la floretă, Jelesny, aruncătorul de suliţă pentru cehi, olandezii de la judo, şi ei campioni olimpici şi încă alţii, toţi au participat si la Jocurile Militare... Dar aş putea să vă răspund şi altfel. Din păcate, societatea românească n-a fost deloc pregătită în 1990 să preia un club ca Steaua. Dacă se desfiinţa, cine avea de câştigat? Unde s-ar fi putut duce toţi sportivii şi antrenorii? Ce s-ar fi ales de bazele pe care le avem?! Deci, Steaua există şi are rolul ei, iar toţi ceilalţi care s-au grăbit şi au desfiinţat cluburile militare nu cred că au făcut un lucru bun, fiindcă s-a văzut în evoluţia sportului din ţările respective. Şi Statele Unite au echipe de hochei, de baseball cu tradiţie, poate nu la nivelul la care noi aşteptăm în continuare Steaua... Şi mai de făcut o singură remarcă: suntem subordonaţi Ministerului Apărării Naţionale, dar bugetul nostru nu este subvenţionat din bugetul de Apărare! Bugetul CS Steaua este format dintr-o subvenţie anexă la bugetul de stat şi din venituri proprii. Clubul Steaua îşi valorifică bazele, şi încearcă printr-un management şi un marketing profesionist să se menţină acolo unde îi este locul. Sperăm ca anul acesta să aducem clubului circa 1 milion de euro din venituri proprii. Nu putem fi doar cei care aşteptăm să ne dea alţii, fiindcă nici n-am putea rezista astfel.

- La urma, urmei, aşa cum cred că ştiţi, Ministerul Apărării nu are nicio obligaţie să susţină Clubul Steaua... De ce o face, totuşi?

- O face pentru că Steaua reprezintă un club de tradiţie, a cărei vechime de 67 de ani impune, cu atât mai mult cu cât clubul a reprezentat principala forţă a sportului românesc în toată această perioadă de timp! Astăzi, noi am numit Steaua „clubul de lângă inimă”, pornind o politică de reîntoarcere în sistemul militar, pe care toate cadrele noastre îl reprezintă. Nu ştiu dacă ştiţi, dar a exitat o perioadă în care clubul s-a rupt niţel de partea de Armată, cel puţin cât a fost fotbalul. Tocmai pentru că fotbalul avea forţa de a susţine prin veniturile proprii pe care le obţinea şi celelalte ramuri sportive din club. Cum însă la un moment dat fotbalul a trebuit să plece, formând o altă structură, încet, încet clubul a trebuit să înceapă să se descurce singur şi să se reîntoarcă spre cei care iubeau sportul militar, nu numai fotbalul. Iar pe iubitorii fotbalului să-i facă să înceapă să iubească şi celelalte sporturi din clubul Steaua.

Contractele sportivilor nu sunt plătite din bani publici

- Românii, iubitorii sportului în general, au rămas nostalgici după perioada de vârf a Clubului Sportiv „Steaua” şi critică adeseori performanţele mai slabe înregistrate de sportivii dvs. S-a înţeles oare că este vorba acum de o cu totul altă orientare, că Statul nu-şi mai permite efortul de a susţine, prin Armată, un club sportiv; că este chiar interzis prin lege cheltuirea unor bani publici pentru sportul de performanţă?!

- Veţi vedea că la ramurile individuale, ultimele performanţe notabile la Olimpiadă aparţin cluburilor Steaua şi Dinamo. Ba chiar, la ultimele trei ediţii ale JO veţi observa că 90 la sută din medaliile obţinute „aparţin” Stelei şi lui Dinamo. Diferenţa faţă de celelalte cluburi o fac jocurile sportive, fiindcă aici am fost nevoiţi să cedăm în faţa unor salarii mult mai mari pe care alţii pot să le dea jucătorilor valoroşi. Ministerul ne oferă totuşi un buget de bun-simţ, nu unul nelimitat. Un buget cu care să poţi să te prezinţi, să ai o anumită continuitate, să ai capacitatea să reprezinţi cu cinste la anumite concursuri militare, dar nu neapărat ca să câştigi campionatul naţional. Aici apare încă o dată necesitatea găsirii partenerilor şi sponsorilor, pentru completarea bugetului. Contractele sportivilor nu pot fi plătite, conform legii, decât din resurse atrase. Tocmai de aceea echipa de baschet se numeşte „Steaua CSM EximBank”, tocmai de aceea echipa de handbal se cheamă „Steaua Alexandrion”, echipa de polo s-a numit într-o vreme „Steaua Periş”, deci sunt căutări continue pe care noi le avem pentru a rămâne în elita performanţei sportive şi la jocurile sportive.

- Înţeleg că numele clubului, „Steaua”, încă atrage!

- Foarte mult. Atrage, dar şi obligă foarte mult! Să nu spun chiar exagerat de mult...

- Practic, cum faceţi totuşi ca activitatea sportivă de performanţă să continue la Clubul „Steaua”, graţie căror eforturi şi străduinţe? Şi nu uităm la aveţi nu mai puţin de 24 de secţii sportive!

- Domnul Graur, idea a fost că de-a lungul anilor s-a spus că Steaua lua, fura dacă vreţi, foarte mult din teritoriu! Dar uşor, uşor mi-am dat seama că în teritoriu nu mai găsim prea mulţi sportivi de valoare şi de perspectivă, ca în anii mai vechi. Şi am început să ne dezvoltăm propria pepinieră. Care aduce două câştiguri: în primul rând pentru că de aici vin venituri, fiindcă iniţierea se plăteşte, aşa-i acum, iar în al doilea rând selecţia de la mediu spre marea performanţă este asigurată. Aici, e drept, mai reuşim să aducem şi unele valori „din afară”, să zic aşa, fiindcă la club sunt condiţii care dau stabilitate financiară şi o anume siguranţă a zilei de mâine. Iar sportivii sunt interesaţi de acest aspect. Aceasta este politica clubului Steaua...

- Se ştie că „Steaua”şi „Dinamo” îşi dispută uneori câte un tânăr sportiv de valoare, încercând fiecare să-l atragă spre curtea proprie. Ce „arme” folosiţi de regulă pentru acest lucru, mai ales dacă ţinem seama de puţinătatea talentelor care apar astăzi în sportul românesc?

- Până la urmă, să fiu foarte sincer, tot banul contează cel mai mult! Copiii pe care-i legitimăm sunt nişte adolescenţi care nu văd pentru moment cariera militară ce o vor urma, în general ei condiţionează rămânerea la Steaua cu gradul pe care-l vor primi, dar venirea în clubul nostru e de regulă legată de o anumită valoare materială şi, nu în ultimul rând, contează antrenorul care-l va pregăti. Tânărul sportiv vine la antrenorul „cutare” pentru că doreşte să urce, să facă un pas către marea performanţă. Iar noi avem oameni buni, avem de asemenea o bază materială care e întreţinută, avem lucruri care contează. Am avut şi avantajul că Steaua are o construcţie militară. Deci, aici nu stăm chiar să ne tragem de şireturi fiecare cu fiecare, ca în viaţa civilă, lucrurile sunt serioase. Şi am să vă dau un exemplu foarte clar, chiar dacă până acum nu l-am spus, decât poate printre rânduri: un antrenor la mine, fiindcă-i ofiţer, ia 10 lei, un antrenor la un clubul civil ia 6 lei, fiecare făcând aproape acelaşi lucru! Ei, pentru banii ăia în plus, ăla trebuie să muncească mai mult, să fie responsabil mai mult şi să răspundă mai mult. Şi aşa sunt şi eu! Ca preşedinte la Steaua, eu nu-mi pot permite să mă comport ca preşedinţii civili, care ies pe la televizor şi vorbesc după cum îi duce capul. Iar interviuri dau extrem de rar, încerc să evit, vă rog să mă credeţi.

Flacăra hocheiului rămâne aprinsă!

- Păi, vorbind despre disciplina militară, v-am văzut adineauri, când aţi raportat la telefon: „Colonelul Boroi părăseşte garnizoana pentru două zile, ducându-se la Miercurea Ciuc şi Cârţa”... Ce faceţi la Cârţa, domnule preşedinte?

- Am dat un raportat telefonic. Mă duc la echipa noastră de hochei, pe care o ţinem în pribegie. Este la Cârţa, în Harghita, fiindcă în Bucureşti nu mai există patinoar. Mă duc să mai stau de vorbă cu băieţii şi avem şi un meci greu, cu Miercurea Ciuc. Poate mă întrebaţi de ce mai ţinem echipa, dacă baza materială nu există la Bucureşti. Şi am să vă spun ceva, un lucru pe care l-am aflat şi eu de la cineva: important este să ţii flacăra aprinsă! Şi o ţinem, chiar dacă acum echipa e la 300 km distanţă. Poate s-ar putea spune că n-a fost un lucru de management corect să ţinem toate secţiile la club. Dar un lucru desfiinţat, greu va mai fi pus pe picioare. Şi eu ţin la toate.

- Domnule preşedinte, în multe dintre oraşele mari ale ţării, Primăriile susţin puternic financiar cluburile locale, fie că este vorba de fotbal, de handbal, rugby sau polo. Nu cu mult în urmă, să fie vreo doi ani, la Bucureşti a apărut Clubul Sportiv Municipal (CSM), cu ambiţii mari şi susţinere financiară pe măsură. Vă deranjează lucrul acesta?

- Avem în momentul de faţă în comun cu Primăria echipa de baschet: Steaua CSM EximBank. Un proiect pe care l-am susţinut şi funcţionează foarte bine de doi ani de zile. E un contract pe patru ani, în care fiecare şi-a asumat diferite responsabilităţi. Revenind la întrebare, nu mă deranjează competiţia. Dar mă deranjează altceva: faptul că un club, proaspăt venit pe piaţă, încearcă să-mi fure oameni din ograda mea. Până anul acesta nu s-a întâmplat, că n-au avut şi ei bani atât de mulţi. Dar acum la ei parcă e o explozie de capital, dac-aş face o mică socoteală cred că bugetul lor este de patru ori mai mare decât al nostru, deşi performanţele încă se lasă aşteptate. Mă rog, nu comentez politica altora, ba chiar mă bucur că iubitorul de sport bucureştean are posibilitatea să vadă o echipă care se bate la campionat. Dar totuşi am spus că aş vrea să ne respectăm între noi. Vedeţi, între mine şi Lipă (comandantul clubului Dinamo – n.n.) există o relaţie de fair play, de mulţi ani. Între Steaua şi Dinamo n-au fost probleme de genul acesta. Există o înţelegere mutuală, tacită, nu vine nimeni să ia din curte de la mine, decât dacă eu cu Lipă ne înţelegem! Adică, pot să mă uit în grădină la tine, poţi să te uiţi în grădină la mine, dar niciun transfer nu se realizează până nu vorbesc eu cu Lipă. (Devine foarte ferm) Păi, acum hai să stabilim o chestie: ce, ne batem pe aceeaşi bani, bani care vin din aceeaşi sursă, ca să vedem care e mai şmecher? Suntem în sistemul de apărare amândoi, atunci ce naiba, suntem nebuni să ne concurăm? Trebuie să fim nişte oameni care să promovăm performanţa, oricare dintre noi o face mai bine. Păi, ce exemplu dăm noi, Steaua şi Dinamo, celorlalte cluburi dacă între noi ar părea un scandal de genul acesta?! Avem obligaţia să ne respectăm, ne obligă siglele alea şi vechimea pe care o avem în spate...  

- V-aţi aprins!

- Scuze, m-am aprins.

- Lumea sportului românesc vă socoteşte un bun administrator. Şi vă laudă totodată că nu aţi pierdut niciodată contactul cu activitatea sportivă curentă. Nu v-aţi mulţumit cu munca de birou, aţi mers permanent în săli şi pe arenele sportive, fiind aproape de toţi sportivii pe care-i aveţi în club, fie că este vorba despre handbal, volei, hochei, rugby sau polo. Mai sunteţi de asemenea vicepreşedinte al federaţiilor de atletism, scrimă şi de rugby, ca şi membru al COSR. Cum reuşiţi să le îmbinaţi pe toate acestea şi cum arată o zi din viaţa dvs.? 

- În primul rând, eu vă mulţumesc foarte mult pentru modul cum aţi prefaţat întrebarea. Trebuie să repet, eu vin dintr-o altă construcţie. Dacă nu eram sportiv, eram ofiţer de carieră, cu un program bine stabilit, foarte serios. (Dacă) Nu ajungeam preşedinte la Steaua, probabil eram general într-o altă unitate militară! În mod sigur. Zilele mele sunt de multe ori foarte asemănătoare: citirea mapei de dimineaţă cu corespondenţa sportivă şi militară, trasarea de sarcini tuturor şefiilor de servicii, mapele la semnat, totul până spre ora 11. Atunci, cum spun eu, dăm drumul la treabă. Uşa mea e deschisă permament pentru cei care au probleme sau ceva de rezolvat urgent. Le-am impus managerilor să preia cât mai multe din problemele antrenorilor şi să mi le comunice, ca să-i feresc pe antrenori de drumuri inutile la club pentru întocmirea documentelor. La noi, atâta timp cât ai un ban bugetar, şi documentele care se fac sunt mult mai complicate, nu ca la cluburile private, de unde iei banul, ai plecat şi ai venit... Apoi plec, dacă am întâlniri, şedinţele pe care le am pe la federaţiile despre care aţi amintit, mă duc în sala cutare să văd ce se întâmplă cu echipa „x”, trec să văd antrenamentul la echipa „y”, sau la fetiţele de la gimnastică... Dar ce cred că am făcut mai mult, şi m-a ajutat să cunosc mai bine realitatea sportului, a fost că în general week-end-urile mi le petrec în majoritate pe bazele sportive. Pe mine nu mă mai păcăleşte de mult unul care îndrugă chestii de genul: „în ciuda rezultatului pe care l-am obţinut, să ştiţi că arbitrajul ne-a fost potrivnic!”... De când merg la toate competiţiile, sunt ani buni, am pretenţia că ştiu regulamentele foarte, foarte bine; poate nu la nivelul unui arbitru, dar pot să vorbesc despre orice ramură de sport, pot să înţeleg şi să comentez pertinent fiecare întâlnire sportivă. Pe vremuri, nu înţelegeam cum vine un offside la hochei şi alte lucruri, dar am învăţat. Fiindcă nu poţi să te duci undeva şi să vorbeşti cu oamenii despre ramura lor de sport, dacă nu ştii în amănunt detaliile sportului respectiv.

Fotbalul ar fi trebuit să rămână la CS Steaua

- Regretaţi că fotbalul a plecat de sub tutela Clubului Sportiv, devenind club privat? Aşa cum ştim cu toţii, s-au petrecut o mulţime de ilegalităţi la momentul desprinderii FC Steaua de clubul „mamă”.

- (Tăcere, timp de gândire) După cum statistica o arată, rezultatele Clubului Sportiv al Armatei au fost mai bune, inclusiv ramurile extrafotbal, atunci când clubul a fost un întreg. La vremea respectivă, informaţiile au fost clare, că nu mai putem să coabităm, deoarece federaţia internaţională cerea ca fotbalul să devină profesionist. Şi atunci a trebuit să plece. Poate, după părerea mea, ar fi trebuit să plece în alte condiţii, să ne despărţim în alte condiţii. Ori poate cuvântul „despărţire” putea fi prea mult. Ar fi trebuit să rămânem împreună, dar găsind soluţii în care fiecare să-şi păstreze statutul juridic propriu, însă nu atât de departe unul de celălalt. Atât am de spus.

- A rămas Clubul Sportiv „Dinamo” principalul dvs. adversar în disputa pentru medalii şi titluri de campion naţional?

- Da, a rămas. Dar vreau să vă spun că mesajul meu este altul, şi nu neapărat că mă bat cu Dinamo. Într-adevăr sportul este o competiţie, dar cred că mesajul actual este: Fă-ţi treaba, fă performanţă, ca lumea să aibă nevoie de tine! Eu le-am spus colegilor mei din Steaua, mai ales în privinţa viitorului clubului: dacă noi vom fi buni şi vom face performanţă, în mod sigur îi vom obliga pe ceilalţi să ne respecte. Şi astfel,  în mod sigur vom avea continuitate. Eu sunt convins că Steaua nu este la hotărârea unei decizii: mergem mai departe, sau nu mergem?, pentru că nu este un consumator de resurse atât de mari, suntem un consumator moderat de resurse bugetare şi care oricând poate să facă dovada că raportul investiţii-performanţă este unul destul de normal. Sunt convins că oamenii au înţeles şi vom putea face performanţă în continuare.

- Vă şi stimulează întrecerea asta permanentă cu Dinamo, nu?

- Nu numai cu Dinamo! Concurenţă avem în orice stadion, în orice sală în care joacă Steaua. În provincie, poate să fie Steaua pe ultimul loc, sala-i plină. Toată lumea vrea să bată Steaua! Toţi se mobilizează, indiferent de locul pe care suntem noi. Probabil că au în inimă şi trăirile anterioare, de cât i-a bătut Steaua înainte. Tocmai de aceea, eu vreau să spun că n-am auzit pe nimeni în ultima perioadă, au fost voci ce-i drept, la început, care să pună la îndoială sau să conteste existenţa clubului Steaua astăzi şi pe mai departe. Uşor, uşor cu toţii şi-au dat seama că este nevoie de Steaua în sportul românesc, cu bune şi cu rele, ca peste tot.

Cine are baze sportive, are viitor!

- Sunteţi mulţumit de bazele sportive aflate la dispoziţia dvs.? În ce măsură a contribuit noul bazin de nataţie la ridicarea echipei de polo a clubului, mândria jocurilor de echipă de la CS „Steaua”?

- Dacă îmi fac „mea culpa” pentru ceva, este că am stadion de atletism proiectat, dar n-am reuşit să-l fac! Este de fapt o investiţie nefinalizată din 1988, iar eu ca fost atlet am această neîmplinire. Există terenul, undeva în spatele stadionului de fotbal din Ghencea, avem proiectul, dar n-am avut bani până acum. Suntem incluşi în planul Companiei Naţionale de Investiţii pentru terenul de atletism şi sper ca într-o bună zi să-l văd realizat. Acum, să mă întorc la bazin: da, avem acum o echipă foarte bună, care se bate la campionat, dar atenţie, acum a apărut şi echipa de polo feminin! E sport olimpic, să nu uitaţi. Iar la băieţi nu cu mult în urmă ne-am calificat în optimile de finală ale Cupei REM. Avem jucători din echipa naţională şi de curând am semnat un contract chiar cu antrenorul echipei naţionale! Dar să reţineţi că acolo avem şi instruire, bazinul aduce bani, iar aceste fonduri contribuie la plata contractelor jucătorilor noştri. Aşa ne susţinem performanţa... Să nu uit însă şi de sala de gimnastică, o investiţie deosebită, probabil că aţi văzut centrul regional pe care l-am făcut în cadrul programului cu Petrom de relansare a gimnasticii româneşti, cu cele 30 de fetiţe selecţionate. Cine are bază materială, are viitor, asta-i părerea mea.

- Unde se află cauza scăderii tot mai accentuate a sportului românesc în ultimii ani? Ce credeţi că ar trebui făcut pentru viitor, astfel încât sportul să devină din nou o preocupare naţională şi un prilej de mândrie în arena internaţională?

- Mă reîntorc la ce am spus despre atletism, aceleaşi cauze şi la nivel macro. În primul rând, este vorba despre OM, despre calitatea umană. Dacă noi vom reuşi să atragem către ramurile de sport, printr-o politică mai modernă, cât mai mulţi copii – care de fapt să descopere bucuria, să simtă joacă, nu neapărat ca să-l facem campion sau să câştige bani. Ca să-i atragem pe copii, avem nevoie de omul deosebit, care trebuie să fie antrenorul. Cel care-şi doreşte şi vrea să facă acest lucru. Ca să am omul ăsta, ar trebui să-l răsplătesc niţel mai mult, să-i dau un salariu decent. Părerea mea este că interesul a dispărut azi în principal datorită faptului că mare parte din antrenorii cu experienţă s-au retras, iar în locul lor nu prea vine nimeni. Sunt foarte mulţi absolvenţi de Educaţie Fizică şi Sport care efectiv îşi iau această diplomă fără să aibă nicio treabă, nu profesează. După ce îşi iau diploma, fac orice altceva, numai profesor de educaţie fizică nu vor să fie! Dacă nu vom cointeresa aceşti oameni să se îndrepte către performanţă, să aibă răbdare cu sportivii, să nu ţină seama de orarul strict al unui antrenament, ci să găsească şi alte mijloace pentru a-l atrage pe copil să se antreneze şi în continuare, vom tot regresa. Sportul nu este matematică, e o chestie riguroasă, organizată şi cu disciplină, este periodizare, dar îţi lasă şi destulă deschidere spre creativitate. Vă spun, însă, atâta timp cât nu veţi mai găsi „nebuni” după meserie, gen Zaharia, Mărăşescu, Titi Mihail, Serafim şi mulţi alţii ca ei, care au dat sportului tot ce-au avut mai bun, nu o să mai avem nici performanţe. Recunosc că mă includ niţel şi eu între oamenii de sport, care-şi dau sufletul pentru meserie şi pentru performanţă. Poate nu reuşeşti să o faci tot timpul la fel de bine, sau foarte bine, dar transmiţi un mesaj către ceilalţi: se vrea, se doreşte, omul e implicat, iar asta se simte. 

- Care sunt previziunile dvs. în ce priveşte participarea la JO de la Rio, în 2016?

- Steaua va lua patru medalii, cinci! Mai mult de atât nu pot să spun, suntem OK cu pregătirea, ne vom păstra media de medalii pe care am reuşit-o şi la ultimele ediţii ale Jocurilor Olimpice. În plus, pot apărea si alte surprize foarte frumoase; cine se aştepta ca Diţă să câştige maratonul, sau ca Alin Moldoveanu să ia aurul la tir... Există o mulţime de sportivi care se află la limita marii performanţe, niciodată nu se poate ştii de unde sare iepurele. Noi contăm pe Andreea Chiţu la judo, pe Ana Brânză şi echipa de spadă, dar o să vedeţi că avem şi o fată, Alina Rotaru, care se va bate pentru medalie la lungime la Olimpiadă! Mai e şi boxul feminin, cu Steluţa Duţă, există şanse... Eu sunt optimist.

 

Subtitlurile aparţin redacţiei

 

„Dacă nu ajungeam preşedinte la Steaua, eram general într-o altă unitate militară! În mod sigur”

 

„Societatea românească n-a fost deloc pregătită în 1990 să preia un club ca Steaua. Dacă se desfiinţa, cine avea de câştigat? Unde s-ar fi putut duce toţi sportivii şi antrenorii? Ce s-ar fi ales de bazele pe care le avem?!”

 

„Între Steaua şi Dinamo n-au fost probleme. Există o înţelegere mutuală, tacită, nu vine nimeni să ia din curte de la mine, decât dacă eu cu Lipă ne înţelegem!”

 

„Cred că Steaua la lua a JO de la Rio patru-cinci medalii. Eu sunt optimist”

Directorul General, Dumitru Graur, a realizat un interviu cu președintele CS Steaua București, colonelul George Boroi – “Fă-ți treaba, fă performanță, ca lumea să aibă nevoie de tine”.

Din sumarul acestui număr al revistei de educaţie şi cultură sportivă spicuim: editorial “Iconițele lui Tata Puiu”, semnat de Dumitru Graur, reportaj COSR – “Cu cine defilăm la Rio?”, materiale MTS – “Obiectiv Rio: ministerul modernizează țintit bazele sportive” și “Cartea Albă a Sportului”, tenis – “Laboratorul viitoarelor Simona Halep”, canotaj – „Gondola Dâmboviței” , APSR – „Gazetarii aduc noroc naționalei”, Sportul pentru toți – “Experimente reușite la Craiova”, mass-media: “Fabrica de fotbal”, ciclism – “Pe când un velodrom nou în București?”, fotbal – In Memoriam: Amintiri cu “Prințul din Trivale”. De asemenea, în paginile revistei puteți găsi reportaje despre karate – “Campion mondial la 18 ani”, fotbal – preliminarii CE 2016 – “I-am păpat pe nord-irlandezi” și Aniversare “U” Cluj 95 – “Tradiție și performanță în alb și negru”, box – “Aur după 11 ani”, tenis – “Simona Halep – un nou început”, fotbal-tenis: “La sportul ăsta suntem stăpânii lumii”, tir – “Destinul trage în poligon. De la nota 3 la nota 10!”, handbal – “Turnir pe semicerc!”, kaiac-canoe: “Kaiac-polo în programul Pierre de Coubertin”, canotaj – „Gondola Dâmboviței”, polo – “Steaua de Europa”, rugby – “Onor și onoare pe terenul de rugby”, Agrement sportiv – “Competiția de ciclism și off-road din Dobrogea, un real succes”,  judo – “Românii scriu istorie pe tatami” și materiale din serialele “Sport şi sănătate” – “Tânăr vreau mereu să fiu” și“Curiozități” – “Nașul Sporturilor Extreme” și “Arbitrul – judecător, executor și… încasator”.

014 Revista Sport în România Nr. 14 (Format Digital)

  • Cod produs: rev_sir_14
  • Valabilitate: In Stoc
  • 13.96RON

  • Fara TVA: 12.81RON

Tags: revista, sport in romania