biletul zilei cu meciuri din fotbal biletul zilei pariuri biletul zilei de azi
  • 016 Revista Sport în România Nr. 16 (Format Digital)

Eveniment

 

O lume la picioarele Prinţului Deltei

 

Lumea sportului românesc l-a sărbătorit la finele anului trecut pe marele campion Ivan Patzaichin. Cvadruplul laureat olimpic a marcat împlinirea a 65 de ani printr-un spectacol organizat la Teatrul Naţional

 

Alexandru Enciu

”Ivan Patzaichin te face să te simţi mic, pentru că inima lui este atât de mare şi radiază o lumină şi o căldură imense”. Nu există, probabil, o caracterizare mai potrivită pentru marele campion al Deltei. Cvadruplul campion olimpic, unul dintre cei mai de seamă sportivi zămisliţi pe meleagurile româneşti, a fost sărbătorit la începutul lunii decembrie la Teatrul Naţional, cu ocazia împlinirii a 65 de ani, iar vorbele de mai sus au fost rostite de actorul Ioan Gyuri Pascu în cadrul unui montaj video, în care personalităţi din mai multe domenii au făcut o reverenţă în faţa ”Prinţului Deltei”. ”Amiralul canoei româneşti” s-a născut pe data de 26 noiembrie, iar prietenii şi partenerul său din proiectul ”Rowmania”, Doru Frolu, au dorit să-i organizeze o petrecere surpriză cu două zile înainte, pe 24, la Opera Naţională. Deşi totul era aranjat şi invitaţiile trimise, directorul instituţiei i-a anunţat pe organizatori, cu numai câteva zile înainte de data evenimentului, că s-au schimbat datele financiare pentru chiria sălii. Din această cauză, sărbătoarea a fost amânată două săptămâni, însă nu a perturbat bunul mers al evenimentului.

 

Artă şi sport pentru un mare campion

Îmbrăcat atipic pentru el, în costum negru cu papion, Ivan Patzaichin a avut alături, la acest eveniment, aproape 300 de prieteni. Printre cei prezenţi s-au aflat fostul preşedinte al României, Ion Iliescu, care a ocupat în anii ’80 funcţia de preşedinte al Federaţiei Române de Kaiac-Canoe, dar şi unul dintre rivalii săi celebri, ungurul Tamas Wichmann, de nouă ori campion mondial însă niciodată olimpic. ”Am avut ghinionul să concurez în aceeaşi perioadă cu Ivan”, obişnuieşte să spună Wichmann, ajuns între timp un foarte bun prieten cu Patzaichin.

 

Pe scena Sălii Studio a Teatrului Naţional, foşti colegi, actori, cântăreţi şi amici i-au adus ”Prinţului Deltei” un omagiu pentru întreaga activitate. Actorul Andi Vasluianu, cântăreţii Mircea Baniciu, Julie Mayaya, Paula Seling, Trupa Urma şi Pasărea Rock (legendarii componenţi ai Phoenix) au făcut o reverenţă în faţa celui care a considerat mereu că există o legătură puternică între lumea sportului şi cea a artei. Evenimentul s-a desfăşurat ca o incursiune subiectivă şi emoţionantă în viaţa sa profesională şi personală, sub forma unui spectacol-concept, trecând de la performanţele istorice până la cele mai recente provocări ale mereu neobositului performer Ivan Patzaichin.

 

Fiori de emoţie s-au revărsat în Sala Studio

Mari campioni au venit să fie alături de ”Amiral”: Toma Simionov, Petre Capusta, Vasile Dâba, Antrop Varabiev, Agafia Constantin, Maria Nichiforov, Afanasie Sciotnic, Leon Rotman, Florin Popescu, Mitică Pricop, Liviu Dumitrescu, Victor Mihalachi (kaiac-canoe), Elisabeta Lipă (canotaj/CS Dinamo), Carmen Bunaciu (nataţie), Gabriela Szabo (atletism/MTS), Laura Badea (scrimă/COSR).

De lângă soţia sa, Georgiana, Ivan Patzaichin a urmărit imaginile de arhivă cu ochii umezi. La final, a urcat pe scenă şi le-a mulţumit celor prezenţi.

 

Mesaje de la prieteni

Prin intermediul unor montaje video proiectate pe un ecran imens, prietenii care nu au putut ajunge la eveniment i-au transmis lui Ivan Patzaichin gândurile lor:

Ion Ţiriac (tenisman, fost preşedinte COSR): „Ivan nu este numai un sportiv, este un stindard, este cineva care s-a identificat decade şi decade, nu numai cu sportul românesc, dar şi cu naţiunea română. Este un om care întodeauna când ai strigat AICI, a venit. A venit, a ajutat, a făcut absolut totul. Probabil că în toată istoria sportului mondial nu va mai exista altul ca el”.

Nicu Vlad (campion olimpic, haltere): ”Nu trăieşte cu capul în nori, nu are nasul pe sus, cum sunt alţi sportivi, nu a uitat de unde a plecat”.

Florin Chilian (cântăreţ): ”Extrem de hâtru, un umor mai negru, apanajul oamenilor extrem de inteligenţi şi cu un suflet foarte mare. Nu are să-mi dea bani, nu cred că Ivan a rămas cuiva dator”.

Afanasie Sciotnic (medaliat olimpic, canoe): ”Tatăl lui a fost cel mai bun pescar posibil. Mama lui a fost croitoreasă. El fiind unicul copil la părinţi, era puţin mai retras, faţă de alţii. Că nu se ducea la bufet sau la altele”

Maria Olaru (campioană olimpică, gimnastică): ”Numele lui Ivan este un superlativ în sine şi cred că îi dau un plus de valoare modestia şi generozitatea a ceea ce este el astăzi”.

Geo Raeţchi (jurnalist sportiv): ”Un suflet extraordinar, mare iubitor de animale. Îmi povesteau prietenii din copilărie că se antrena cu pisica în barcă, atât de mult dorea să o ocrotească”.

Ioan Gyuri Pascu (actor): ”Când mă întâlnesc cu el mă simt ca vulpiţa care i-a mâncat din palmă. Adică mă simt uneori atât de mic, pentru că inima lui este atât de mare şi radiază o lumină şi o căldură atât de mari. Are acest magnet extraordinar pentru că este un om mare şi nemânjit în interior. Dacă Dalai Lama l-ar cunoaşte, atunci când ar face incantaţii s-ar gândi la Ivan Patzaichin”.

Ilie Năstase (tenisman): ”Un băiat la locul lui, foarte liniştit. Dacă nu îl întrebi ceva, nu te întreabă. Trebuie să intri tu în vorbă cu el”

Doina Melinte (campioană olimpică, atletism): ”Iubeşte moda, iubeşte ceea ce este frumos. Iubeşte ţara şi neamul românesc.

Octavian Bellu (antrenor gimnastică): ”Un prieten foarte bun, un om extrem de sociabil, cu pasiuni de om normal, îi place muzica, îi place să se distreze”.

Ovidiu Lipan Ţăndărică (cântăreţ): ”Sunt onorat să fiu prieten cu tine, Ivan, şi să cunosc un om atât de extraordinar. Pe mine m-ai fascinat de când am văzut toate evenimentele tale, cum trăieşti şi cum te comporţi în societate”.

Nadia Comăneci (campioană olimpică, gimnastică): „Ivan a fost un simbol pentru generaţii întregi de sportivi, a marcat istoria sportului, a fost un exemplu pentru noi toţi. Ivan, îţi mulţumesc pentru tot ceea ce ai făcut şi faci pentru România!”

Florin Piersic (actor): “Tu eşti o medalie pentru mine şi pentru poporul român. Am să-ţi port medalia, aici, la inimă”.

 

Povestea merge mai departe

La final, Ivan a urcat pe scenă. A făcut-o cu emoţii în glas. ”Nu sunt un bun orator, am deja palmele ude. A fost o seară foarte emoţionantă şi le multumesc celor care mi-au fost alături, precum şi celor care au facut-o posibilă. N-aş fi crezut că am prieteni cât să umplu o sală de teatru. Am avut din nou prilejul să-mi dau seama cât de norocos am fost să întâlnesc la timp oameni autentici care m-au ajutat să mă formez în viaţă şi pe care mi i-am făcut prieteni adevăraţi. M-ar bucura ca ecourile acestei întâlniri de suflet să se transforme în energie pozitivă pentru oamenii şi proiectele Deltei, care este locul cel mai frumos din lume şi pe care îl iubesc necondiţionat”, a spus Ivan Patzaichin.

 

Cel mai titrat sportiv al Secolului XX la canoe şi-a amintit apoi de prieteni vechi şi a explicat legătura sa cu lumea artei. ”Nu pot să nu-i amintesc pe Stavru Todorov, pe Aurel Vernescu, pe Serghei Covaliov. De la Covaliov am învăţat primele lucruri importante pentru a deveni campion, cu Petre Capusta am continuat şi cu Toma Simionov am terminat. Toţi mă întreabă de unde legătura aceasta cu muzica. Simplu. Pentru că mi-a plăcut. În anii ’60-’70, vizavi de Dinamo era un teatru de estradă, Ion Vasilescu, iar şeful orchestrei era Edmond Deda, cu care mă împrietenisem şi care mi-a provocat dragostea faţă de muzică şi faţă de artă. Iar sportul şi muzica au fost mereu împreună. M-am dus mereu la teatru, au fost piese pe care le-am văzut de 20 de ori, şi de aceea mi-e dor oamenii pe care i-am pierdut. Dinică, Ştefan Iordache, Amza, Dem Rădulescu. Foarte mulţi pe care îi regretăm că nu mai sunt printre noi”.

 

La final, Ivan le-a mulţumit celor care i-au fost alături în ultimii cinci ani, începând cu Primăria oraşului Tulcea şi Consiliul Judeţean Tulcea. ”Eu nu am avut fraţi, dar Dumnezeu mi-a dat în ultimii 5 ani un frate adevărat, iar acela este Doru Frolu. L-am cunoscut în urmă cu cinci ani, printr-o întâmplare. Eram invitaţii lui Liviu Mihaiu la un festival de gastronomie, în Deltă. Din poveştile noastre comune a ieşit o poveste pe care cred că o ducem în continuare împreună”. 

Aniversare

 

Hagi 50 - poate face Liviu un efect pe titlu, sa il lasam mai simplu

 

Cel mai iubit fotbalist al României va ajunge la începutul lunii viitoare la jumătate de secol de viaţă. Aproape incredibil, pentru cei care încă "văd" cu ochii minţii golul fabulos contra Columbiei sau bucuria dezlănţuită de la finala Cupei UEFA, câştigată cu Galatasaray

 

Cristian Vlad

Cel mai iubit, mai respectat, dar şi mai valoros fotbalist din istoria României  împlineşte 50 de ani pe data de 5 februarie, însă apropierea acestei "borne istorice" din viaţa unui om nu îi dă fiori lui Gheorghe Hagi. Ba, mai degrabă, nici nu se gândeşte la acest eveniment, fiind preocupat de Viitorul, echipa pe care o finanţează şi antrenează, dar şi de soarta Academiei de Fotbal care îi poartă numele. Fanii îl aşteaptă să scoată pe poarta şcolii - denumită chiar de el "un proiect unic, cu un rezultat unic" - un nou Hagi, care să ducă iarăşi echipa naţională între primele zece ale lumii.

 

intertitlu - A mâncat fotbal pe pâine

"Încă de mic am avut plăcerea fotbalului, de aceea am ajuns şi la succesele de mai târziu. Dacă nu îţi place ceea ce faci, mai bine nu te apuci de un lucru", a povestit Hagi, care a primit prima sa minge de fotbal la vârsta de 5 ani, de la părinţi. Iar din acel moment a fost nedespărţit de ea, devenind, peste ani, fotbalistul român al secolului... Pentru fani, rămân memorabile golul contra Columbiei sau cel din Supercupa Europei, cu Dinamo Kiev, putându-se spune că, timp de aproape două decenii, istoria fotbalului nostru este "încărcată" cu numele Hagi. Ne-a adus mândria de a avea un jucător la Real Madrid sau Barcelona,  ne-a bucurat prin golurile de la Mondiale sau Europene şi ne-a făcut să îi ţinem pumnii chiar şi atunci când a cucerit trofee cu Galatasaray, clubul care i-a rămas la suflet la fel de mult ca Farul, Sportul Studenţesc sau Steaua.

 

intertitlu - De la Ceauşescu, la Ramon Mendoza

Chiar dacă a stat permanent în atenţia suporterilor, Gheorghe Hagi are şi câteva "poveşti" inedite care i-au pigmentat cariera. Primul moment de cumpănă a venit în 1986, atunci când era deja vedetă la Sportul Studenţesc, dar nu reuşea să câştige trofee. A decis să plece la Steaua, dar a trebuit să îl convingă în primul rând pe Nicu Ceauşescu - fiul dictatorului refuza să îi dea drumul la clubul protejat de fratele său, Valentin.  Până la urmă, a contat ambiţia fotbalistului, iar acest lucru i-a adus şi primul trofeu, Supercupa Europei. Practic, în acel moment, Steaua evolua cam la fel ca Barcelona zilelor noastre - pasa mingea, după modelul tiki-taka, iar Hagi juca rolul de "magician", deţinut acum la catalani de Messi. Şi cum au crescut şi prestaţiile sale la naţională, după Revoluţie a venit şi transferul în străinătate. A fost vorba despre Real Madrid, club care l-a convins să semneze contractul doar după ce însuşi preşedintele Ramon Mendoza a venit în România pentru negocieri!

 

intertitlu - Profesori şi prieteni

De-a lungul carierei, Hagi a avut doi antrenori cu care a colaborat perfect, Mircea Lucescu şi Anghel Iordănescu. Primul a fost cel care l-a "ochit" de tânăr, luându-l devreme la echipa naţională, la turneul final al Campionatului European din 1984, dar şi responsabilizându-l prin înmânarea banderolei de căpitan la o vârstă fragedă. Chiar şi ghete pe măsură îi oferea tehnicianul, chiar dacă echipele lor erau rivale – “Il Luce” antrena Dinamo, în timp ce Hagi evolua pentru Steaua. Şi tot Lucescu i-a relansat cariera, atunci când a avut probleme la Real Madrid: l-a adus la Brescia, acolo unde şi-a intrat "în mână" pentru Mondialul din 1994, unde l-a avut pe bancă pe celălalt mentor al său, Anghel Iordănescu. Alături de acesta a trăit momente memorabile la echipa naţională, fie că a fost vorba despre succesele din Statele Unite, despre dezamăgirea de la CE din Anglia, peste alţi doi ani, sau despre victoriile din 1998, în Franţa, cu Anglia şi Columbia - un pariu a făcut ca, atunci, tricolorii să se vopsească toţi blonzi, iar Generalul să se radă în cap!

 

raster

Carte de vizită

Gheorghe Hagi

Data naşterii             5 februarie 1965

Locul naşterii           Săcele, Constanţa, România

Înălţime                     1,74 m

Post în teren Mijlocaş stânga / Mijlocaş ofensiv

 

80.000 de suporteri veniţi din toate colţurile ţării au participat la retragerea lui Hagi din echipa naţională, în aprilie 2001. A fost o nouă dovadă a dragostei pe care i-o poartă microbiştii români!

6 turnee finale majore a bifat Hagi: trei ediţii ale EURO (1984, 1996 şi 2000), precum şi trei ediţii ale Cupei Mondiale (1990, 1994 şi 1998). După World Cup 1994, Hagi a ieşit pe locul 4 în ancheta anuală a revistei France Football, cea care acordă Balonul de Aur.

 

titlu de pagina - Bucuriile unei cariere inegalabile...

subtitlu - Victoriile cu Argentina şi cu Columbia, de acum două decenii, au rămas în memoria tuturor românilor. Pentru Hagi, la fel de dragi sunt şi succesele de la final de carieră, când a făcut adevărate minuni la Istanbul, cu Galatasaray

Hagi nu se sfieşte să recunoască faptul că a fost fericit încă din copilărie, iar apoi a devenit un fotbalist împlinit din toate punctele de vedere. Între toate realizările sale, câteva i-au rămas extrem de "apropiate". Şi chiar dacă par "mărunte", privind întreaga carieră plină de performanţe, bucuriile copilăriei îl fac şi acum să se emoţioneze. Printre cele mai dragi amintiri, se numără cea legată de tatăl său, care i-a susţinut permanent viaţa sportivă, chiar dacă a încercat să fie un personaj discret. "Nu se băga în viaţa mea, nu mă potopea cu sfaturi despre fotbal, deoarece avea încredere că tot ceea fac, fac aşa cum trebuie. Dar ştia să îmi fie alături, să mă supravegheze, ca nu cumva să greşesc.  L-am simţit mereu alături de mine, iar acest lucru este extrem de important pentru un copil", a povestit Hagi. Şi tot în copilărie, a avut şi o surpriză extrem de plăcută: a fost remarcat pentru prima dată la o competiţie destinată juniorilor, iar acest lucru i-a adus prima apariţie într-un ziar, când nu avea încă 12 ani!

intertitlu - Monte Carlo, Danemarca, Argentina...

Cele mai mari performanţe ale lui Hagi au debutat chiar de la venirea la Steaua: a semnat unicul gol al Supercupei Europei de la Monte Carlo, în faţa lui Dinamo Kiev, în februarie 1987. La 22 de ani, puştiul constănţean era deja "stăpânul" Europei! Continuarea a venit rapid, chiar dacă a mai trecut mult timp până când a izbutit să cucerească un nou trofeu major, pe plan internaţional: a devenit motorul unei echipe naţionale care, în toamna lui 1989, obţinea biletele pentru Campionatul Mondial. A fost o nouă bucurie imensă pentru Gică Hagi, chiar dacă în meciul decisiv, cu Danemarca, a fost eliminat de arbitrul italian Tullio Lanese. Colegii săi au menţinut însă rezultatul, 3-1 şi România a ajuns la Mondiale, acolo unde a urmat o nouă realizare: "Maradona din Carpaţi" l-a întâlnit pe gazon pe adevăratul Maradona, într-o confruntare încheiată la egalitate, România - Argentina 1-1. Cele două vedete au făcut schimb de tricouri, iar presa vremii nu a reuşit să dea verdictul, dacă între Hagi şi căpitanul "pumelor" există vreo cât de mică diferenţă, din punct de vedere al talentului.

 

intertitlu - Spaima Americii de Sud

Momentele de vis ale carierei lui Hagi s-au consemnat în 1994, la Campionatul Mondial, acolo unde România a ajuns in extremis, după victoria de la Cardiff. Nimeni nu se aştepta ca tricolorii să treacă de Columbia (anunţată de celebrul Pele drept principala candidată la trofeul suprem), însă decarul naţionalei a marcat un gol fabulos şi sud-americanii au părăsit terenul învinşi. Până la meciul cu România, columbienii erau invincibili de doi ani, şi făcuseră scor cu naţionale puternice, precum Olanda şi Argentina, cărora le marcaseră câte cinci goluri. După turneul final, golul lui Hagi în poarta lui Oscar Cordoba a fost desemnat cel mai frumos al competiţiei... A urmat victoria cu Argentina, iar dacă tricolorii ar fi ajuns măcar în semifinale, foarte probabil că decarul naţionalei ar fi fost desemnat MVP-ul Mondialului.

 

intertitlu - Istanbul, a doua casă

Chiar dacă au venit spre final de carieră, succesele cu Galatasaray îi sunt extrem de dragi lui Hagi. După doi ani la FC Barcelona, căpitanul naţionalei a acceptat oferta turcilor şi nu avea să regrete nici măcar o secundă. Fanii l-au adoptat imediat, iar "Regele" le-a oferit patru titluri la rând în campionat, plus câştigarea Cupei UEFA, după finala din 2000 cu Arsenal. Şi pentru ca retragerea să fie în glorie, Hagi le-a adus turcilor şi Supercupa Europei, câştigată în faţa legendarei Real Madrid, fosta sa echipă!

 

2001

este anul în care Hagi s-a retras oficial din activitatea de fotbalist. Galatasaray a fost ultimul său club, iar suporterii turci îl respectăşi acum, iar cântecul "I love you, Hagi" se face auzit ori de câte ori fostul decar merge în vizită la Istanbul.

 

titlu pe pag de dreapta

..şi inevitabilele regrete

subtitlu - Cu înţelepciunea celor aproape 50 de ani, Hagi recunoaşte că a comis şi greşeli, de la "tripla " semnătură din tinereţe cu trei cluburi, până la faptul că a acceptat să antreneze naţionala, pierzând barajul cu Slovenia

 

Dacă rezultatele de excepţie ale lui Hagi pot fi contabilizate cu greutate, fiind foarte numeroase, actualul patron de la Viitorul a avut puterea să îşi şi recunoască erorile, de-a lungul timpului. Prima dintre acestea putea să îi distrugă cariera la o vârstă fragedă, însă a fost salvat de valoarea sa incontestabilă. La 18 ani, atunci când a decis să plece de la Constanţa, s-a lăsat păcălit de conducătorii acelor vremuri şi a semnat contracte cu toate echipele care îl doreau, Sportul Studenţesc, Steaua şi Craiova! Au urmat adevărate şedinţe "de partid", dar şi la federaţie, întrucât era interesul echipei naţionale la mijloc, iar puştiul-minune a scăpat de sancţiuni, fiind lăsat să joace pentru formaţia din Regie. Culmea, singura echipă importantă care nu l-a căutat atunci a fost Dinamo, toţi membrii familiei sale fiind fani ai "roş-albilor"!

 

intertitlu - Dezastrul din faţa "Diavolului"

Unul dintre meciurile de coşmar ale carierei lui Hagi s-a consemnat înainte de Revoluţie, în finala Cupei Campionilor din 1989, pierdută de Steaua, 0-4 cu AC Milan. Cu mulţi jucători obosiţi după un sezon încărcat, dar şi cu unii acuzând probleme medicale, "roş-albaştrii" au fost spulberaţi de Ruud Gullit, Marco van Basten şi colegii lor. "Nu ne venea să credem ce se petrece, mai ales că făcuserăm egal cu ei într-un amical, în urmă cu doar câteva luni", a povestit Hagi, care a explicat că a fost, probabil, cea mai mare ruşine a carierei sale. După doi ani, a venit şi momentul primei dezamăgiri la echipa naţională. România avea nevoie de victorie în Bulgaria, la ultimul meci din preliminarii, pentru a ajunge la EURO 1992. S-a terminat însă 1-1, după ce Hagi a ratat un penalty care ne putea trimite la turneul final.

 

intertitlu - Tristeţea cea mare

Categoric, cea mai mare supărare a carierei sale s-a produs tocmai la World Cup 1994, acolo unde România a ajuns pânăîn sferturi de finală. Tricolorii simţeau însă că se pot bate chiar pentru trofeu, iar o calificare în penultimul act le-ar fi adus în cale Brazilia, cea mai titrată formaţie din lume. România nu a mai apucat însă confruntarea cu naţionala cariocas, pentru că a venit eliminarea cu Suedia, în „sferturi“. Nici acum, Hagi nu îşi explică eşecul: "Poate şi ghinion, poate oboseala adunată pe parcursul unui turneu final epuizant. Indiferent de explicaţie, acea înfrângere este cea mai mare dezamăgire din viaţa mea sportivă"!

 

intertitlu - Coşmarul sloven

Abia retras de pe gazon, în 2001 Hagi a avut parte de o provocare inedită: a devenit selecţioner, încercând să califice România la Campionatul Mondial. Tricolorii au practicat, probabil, unul dintre cele mai ofensive stiluri de joc, de-a lungul timpului, în barajul cu Slovenia, însă ghinionul l-a împiedicat pe fostul căpitan să devină, peste noapte, şi un antrenor cu rezultate deosebite. "Am regretat că am dezamăgit publicul, toată lumea avea mari speranţe. Culmea este că nici nu îmi doream să trec direct pe banca naţionalei, dar toată lumea a insistat, aşa că am acceptat. Iar apoi, la greu, am rămas singur...", a mărturisit Hagi.

 

 

 

 

titlu - Şi-a băgat toţi banii în fotbal

subtitlu - Gheorghe Hagi este singurul jucător celebru care a reinvestit în sportul-rege tot ce a câştigat pe gazon: şcoala care îi poartă numele a început să producă jucători pentru echipele naţionale, până la nivelul primei reprezentative!

 

Dacă alţi foşti mari fotbalişti participă la diverse evenimente şi chiar acceptă ca unele şcoli de fotbal să le poate numele, fără să se implice financiar în aceste proiecte, Gheorghe Hagi a avut "nebunia" de a încerca să îşi facă, pe cont propriu, o Academie care să rivalizeze cu celebrele "laboratoare de fotbalişti"  deţinute Barcelona sau Ajax Amsterdam. Şi nu s-a zgârcit deloc, reinvestind cel puţin jumătate din averea strânsă pe teren, pe vremea când evolua la Real Madrid, FC Barcelona sau Galatasaray. Nu mai puţin de zece milioane de euro a cheltuit Hagi pentru a demara proiectul, însă şi răsplata este pe măsură. Are peste 50 de angajaţi care se ocupă de bunul mers al instituţiei, iar sute de copii visează să îi calce pe urme. Pentru asta, trebuie să respecte însă regulile impuse de cel care ştie cel mai bine cum se ajunge în vârf: "Fără disciplină nu faci nimic. Punem accent, înainte de toate, pe caracterul acestor copii, care trebuie să respecte anumite lucruri, să se comporte astfel încât să obţină la rândul lor respect din partea celorlalţi", a explicat patronul Academiei. Şi, într-adevăr, programul puştilor este foarte strict, având inclusiv obligaţia de a lua note mari la şcoală sau de a învăţa limbi străine!

 

intertitlu - Dotări de lux, pretenţii occidentale

Pentru ca tinerii implicaţi în proiectul său să aibă toate condiţiile, Hagi a avut grijă să le pună la dispoziţie un autocar de top, iar terenurile de antrenament sunt la nivel occidental. Tinerii au medici şi chiar un psiholog, iar fiecare dintre antrenori este şi un "părinte" pentru jucători. "Le oferim totul, dar cerem la fel de mult. Însă sunt convins că vom avea jucători foarte buni pe plan european, există deja cereri pentru tot mai mulţi fotbalişti, de la echipe bune din străinătate", a mărturisit Gică Hagi. Atunci când timpul îi permite, fiind ocupat şi cu Viitorul, mai ales de când a trecut din nou pe banca tehnică, fostul lider al naţionalei participă direct la activităţile copiilor de la Academie, discutând cu ei şi încercând să le insufle mentalitatea perfectă pentru un fotbalist: "Mulţi au talent, dar se pot strica pe parcurs.  Doar munca te menţine acolo sus, iar dacă uiţi să munceşti rişti să cazi mai rău decât ai fost înainte. Le explic mereu asta, încerc să îi ajut cu sfaturi, dar nu îi oblig la nimic. Sunt ca şi copiii mei, şi nici pe aceştia nu i-am ţinut prea strâns, vreau să le ofer libertatea de a alege între bine şi rău".

 

intertitlu - Implicare la cel mai înalt nivel

De când şi-a deschis Academia de Fotbal, pentru Hagi a început o muncă de titan, mai ales că nu se mulţumeşte cu propriul proiect. În ultimul timp, a încercat să creeze strategii pentru dezvoltarea întregului sport românesc, încercând colaborări atât cu MTS, cât şi cu Ministerul Educaţiei, pentru reevaluarea orelor de sport din şcoli! Din 2009, de când a demarat proiectul de pe Litoral, fostul fotbalist a ajuns să cunoască extrem de bine toate problemele sportului la cel mai mic nivel. "Pentru a avea buni sportivi, trebuie să atragi copiii către acest domeniu. Numai aşa vom avea de unde să îi alegem pe cei mai buni", a explicat Gheorghe Hagi.

intertitlu - Vrea să domine Europa

La doar cinci ani de la lansarea Academiei, puştii lui Hagi domină fotbalul românesc la nivel de copii şi juniori. Tot mai multe trofee şi medalii sosesc în vitrina clubului, dar patronul nu se mulţumeşte cu puţin: "Şi la 60 de ani, tot aici sper să fiu, dar să pot trage deja linie după rezultate şi mai mari". Echipele sale sunt campioane la categoriile lor de vârstă, iar mulţi dintre jucătorii lui Hagi au primit convocări la loturile naţionale. "I-am învăţat să muncească la antrenamente, iar pe teren să fie agresivi, în sensul bun al cuvântului. Să lupte permanent, dacă vor să fie remarcaţi în continuare", a dezvăluit motivul pentru care copiii de la Academie ajung tot mai des în tricoul naţionalei. Iar Cristian Manea este cel mai bun exemplu, ajungând la prima reprezentativă, deşi încă nu împlinise 17 ani!

 

intertitlu - Ianis, mândria "Regelui"

Chiar dacă spune depre toţii jucătorii de la Academie că sunt aproape copiii săi, Hagi are şi un favorit: este vorba chiar despre fiul său, Ianis, care este căpitanul naţionalei Under 17 a României. "Are plăcerea jocului, iar acest lucru contează imens. E talentat, ambiţios, ascultător", şi-a caracterizat băiatul fostul decar al tricolorilor. Hagi a mărturisit, însă, că Ianis trebuie să se descurce singur, în faţa deciziilor majore. Şi acestea ar putea veni în curând, de fiul său interesându-se echipe importante din străinătate, în frunte cu Bayern Munchen şi Galatasaray. 

 

cifra pe astea doua pagini

2009 este anul în care s-a deschis Academia de Fotbal Gheorghe Hagi, primii ani fiind destinaţi doar investiţiilor. Practic, în fiecare sezon, fostul fotbalist a scos din buzunar câte un milion de euro, în afara investiţiei iniţiale. Primul profit a venit abia în 2013: peste 500.000 de euro, după patru ani de pierderi constante.

declaratii separat, pe cate un raster, nu una langa alta

"Sportul este oglinda societăţii în care trăim. Din păcate, ţara întreagă traversează încă momente de cumpănă, astfel că nici sportul nu poate fi la cel mai înalt nivel. Dar putem să încercăm să trecem împreună de greu, iar atunci şi sportul va creşte"

 

"Am pornit de jos cu această Academie, totul s-a făcut conform proiectului meu. Aşa gândesc eu, aşa cred că se pot obţine performanţe. Nu toţi copiii pot avea talentul pe care l-am avut eu, dar cel puţin pot să muncească la fel de mult ca mine. Şi atunci le garantez că vor reuşi!"

 

Pagină pe vârste, cu cifrele de început de rând date cu letrină, eventual...

"Vârstele" lui Hagi

10 ani avea atunci când s-a mutat la Constanţa. Trecerea de la sat la oraş nu a fost un şoc pentru Gheorghe Hagi, care a facut, practic, pasul de la miuţele pe maidan, la fotbalul organizat. "M-am integrat rapid, nu a fost greu să îmi fac prieteni. Fotbalul uneşte, mai ales dacă este vorba despre copii", a explicat chiar cel care avea să devină "Regele" fotbalului românesc. Hagi a intrat atunci pentru prima dată pe poarta unui club de fotbal, Farul, iar  Iosif Bukossi a devenit primul lui antrenor.

20 de ani avea când a fost desemnat pentru prima dată căpitanul echipei naţionale. Pe 16 octombrie 1985, selecţionerul Mircea Lucescu i-a pus lui Hagi banderola de căpitan al tricolorilor, iar meciul, disputat pe stadionul "23 august" împotriva Irlandei de Nord, era decisiv pentru calificarea la Campionatul Mondial de Fotbal din Mexic. Românii au avut însă un ghinion incredibil, iar

Interviu cu Simona Halep, cel mai bun sportiv român al anului 2014

„Domnul Ţiriac mi-a spus: joacă să vezi cât de bună poţi să fii!”

 

Dumitru Graur: Felicitări, dragă Simona, pentru titlul de „Cel mai bun sportiv român al anului 2014”. L-ai meritat pe deplin!

Simona Halep: Mulţumesc mult. Adevărul e că am avut într-adevăr un an foarte bun. Sper să repet performanţele şi în 2015, poate chiar mai mult, adică să obţin măcar un titlu la turneele de Grand Slam. Sper să nu dezamăgesc.

- Toată lumea îţi cunoaşte performanţele de azi. Îţi propun să o luăm însă mai de la început. Cum ai ajuns la tenis?

- Păi, am ajuns pe la vârsta de patru ani jumătate. Fratele meu juca şi m-am dus de câteva ori cu părinţii, ca să-l luăm acasă de la teren. Şi aşa am luat o rachetă şi am dat şi eu în minge pe acolo...

- De ce?!

- Îmi plăcea. Mi-a plăcut de prima dată. Poate e mult spus că mi-a plăcut, dar mi s-a părut ceva interesant la momentul acela.

- Dar de ce nu ţi-a plăcut mingea de fotbal, de exemplu?

- Mi-a plăcut mult şi mingea de fotbal! Am jucat fotbal până pe la zece ani, cu băieţii, pe stradă la noi. Dar toţi băieţii erau mult mai mari ca mine! Jucam cu ei tot timpul, dar jucam şi tenis câteodată. Îmi aduc aminte că o dată am trasat un teren de tenis cu vopsea şi o aţă prinsă între două beţe, pe care-i băgam în pământ. Dar era o mică problemă: când treceau maşinile, trebuia să scoatem unul dintre beţe, ca să poată trece maşina, după care îl înfigeam la loc. Eram la Constanţa, acum 17 ani.

- Tu ai făcut în septembrie 23 de ani. Deci, cum se spune, mergi pe 24 de ani... Constanţa ... Marea Neagră ... eşti îndrăgostită de mare?

- Nu pot să spun că sunt chiar îndrăgostită de mare. Cred că n-am mai ajuns să fac plajă la Constanţa de 7-8 ani. Eu nici nu prea stau la soare, nu-mi place. Mai mult îmi place muntele. După cum poate ştiţi, celor care sunt născuţi la mare le place muntele. Şi invers! Dar Constanţa rămâne totuşi oraşul meu de suflet. Când am o fereastră cât de mică, merg imediat la Constanţa.

-  Sunt convins că ştii să înoţi.

- Ştiu să înot. Am făcut şi înot, de altfel, când eram mică, vreo doi ani, dar nu mă pot lăuda că aş fi vreo performeră.

- Cum te-ai descurcat la şcoală, Simona?

- Până în clasa a opta am mers foarte bine, fiindcă nu aveam aşa multe turnee şi aveam timp pentru a merge la şcoală. Apoi am fost la a doua şcoală din Constanţa, „Gheorghe Ţiţeica” se numeşte, o şcoală foarte bună, unde făcuse şi fratele meu, însă când am ajuns la liceu a fost mult mai greu. Începând din  clasa a X-a m-am mutat la Bucureşti. Acum mă duceam foarte rar la şcoală; dar mă duceam să dau teste la Constanţa, aşa cum trebuia, pentru încheierea mediilor. Mă antrenam cu Tomai Firicel, aici la federaţie (Centrul Naţional de Tenis – n.n.) şi începusem un stagiu de pregătire ca pentru o jucătoare adevărată.

- Şi când au început să se vadă primele rezultate?

- Depinde. Rezultate eu am avut şi la juniori, chiar foarte multe. La 16 ani am câştigat cam tot ce se putea câştiga la juniori. Am făcut semifinală la Australian Open şi după aceea am câştigat vreo cinci-şase turnee, multe dintre ele de gradul A. În iunie, la 16 ani şi opt luni am câştigat Roland Garros-ul.

Prima mea finală am câştigat-o cu 6-0, 6-0

- Am mers niţel cam repede. Spuneai că nu prea mai aveai timp de şcoală pentru că începuseră turneele. Ce însemna asta; câte turnee făceai la acea vârstă?  

- Era un program destul de încărcat. Făceam în jur de 15 turnee pe an. Toate „afară”, fiindcă aici în ţară deja de la 15-16 ani nu mai aveam adversare.

- Câţi ani aveai când ai mers la primul tău turneu în străinătate?

- Cred că 12. Şi l-am câştigat. De fapt, am jucat trei turnee. Unul în Italia, la Firenze şi două în Franţa, unul dintre ele la Bressuire, unde am câştigat în finală cu 6-0, 6-0; ţin  minte. A fost fără îndoială cel mai frumos turneu pe care l-am avut la vârsta aceea. Eram cu tata, care a fost foarte mândru.

- Atunci a fost declicul, că poţi să fii o mare campioană?

- Eu la 14 ani am zis că încep şi pot să ajung. Eu atunci am crezut, dar tata de la cinci ani (râde), de când m-am apucat de tenis, credea că voi fi la Roland Garros! Tot timpul îmi spunea asta, iar eu îl linişteam: hai, lasă, că mai e timp...

- Ştii că eu am făcut şi cu dl. Stere Halep un interviu. Am încercat să aflu care a fost mecanismul de creare a unui campion, aşa cum eşti tu, dar n-am prea aflat. Poate îmi spui tu!

- Eu cred că totul a fost ceva natural şi lăsat de la sine. Ei nu m-au forţat niciodată, cum au făcut mulţi părinţi cu alţi copii. Ei mă certau doar pentru că aveam emoţii, când eram mică. Aveam emoţii mari înainte de a intra pe teren. Plângeam. Mi-era şi foarte, foarte ruşine de cei din jur. Mă încălzeam undeva în spatele terenului, să nu mă vadă nimeni. Aveam, nu ştiu cum să zic, o timiditate ieşită din comun! Şi ei nu m-au forţat să mă antrenez foarte mult. Nu făceam decât o oră, maximum două ore pe zi. Puţin. A fost o perioadă de la 10 la 14 ani când am făcut cu Daniel Dragu, la Constanţa, el venind din Germania, unde se stabilise. Atunci începusem să mă antrenez mai mult, două-trei ore pe zi, nu m-am abătut de la program, pur şi simplu eram serioasă şi începusem să înţeleg că prioritatea mea în viaţă era tenisul.

- De când ai simţit că tenisul poate fi o prioritate?

- De la patru ani jumate.

- Nu se poate! Cum să ai aşa ceva ca prioritate la patru ani şi jumătate? La patru ani şi jumătate trebuie să ai ca prioritate păpuşile...

- Nu am avut niciodată păpuşi! Nu mi-au plăcut, nu mă atrăgeau deloc. Pe mine mă atrăgeau mingea de fotbal, rachetele, Adidaşii... Eu preferam să îmi cumpere părinţii Adidaşi, decât să-mi cumpere jucării. Nu-mi plăceau chestiile de fete.

- Ai fost o „băieţoaică”?

- Am fost. Jucam fotbal cu băieţii, mă jucam numai cu ei.

- Te mai şi băteai cu ei?!

- Cu frati-miu! (râde cu poftă)

- Bun, să ne întoarcem la emoţii. Puteai să fii certată de părinţi pentru emoţiile dinaintea unui meci, dar nu forţată să câştigi cu orice preţ, eventual ameninţată cu pedepsele dacă nu câştigai.

- Nu, nu mi-au spus niciodată aşa ceva. Iar pentru firea mea lucrul acesta a fost cel mai important. Eram sensibilă – şi sunt încă – şi nu-mi place să mi se pună presiune.

- Prea multă presiune pe umerii unui copil, poate să-l copleşească!

- Sigur, poate să-l facă să se inhibe, să nu mai poată să joace.

- Deci, la 14 ani, ce s-a întâmplat când ai simţit că poţi să faci performanţă?

- A fost doar un moment când am simţit că pot face performanţă şi cred că o să pot să ajung undeva sus. Şi am decis ca acesta să fie drumul meu în viaţă. Dar nu am un moment anume, undeva pe la 14-15 ani am simţit asta.

- Au fost şi insuccese pe acest drum?

- Multe. Vreo doi-trei ani nu mai câştigam un meci...

- La ce vârstă se întâmpla asta?

- Păi, când am făcut cu Tomai Firicel, mi-a schimbat lovitura de dreapta. Priza pentru ea. Şi un an de zile, un an jumătate nu am putut să mă regăsesc pe teren cu lovitura respectivă.

- A făcut bine, sau a făcut rău?

- Foarte bine. Acum mă ajută dreapta. Şi a fost un moment bun să schimb priza, cred eu. Dar la început a fost foarte greu să mă onişnuiesc, Pentru că joci şapte ani într-un stil şi deodată să schimbi, şi să joci şi meciuri, e greu. Pierdeam toate meciurile de la turnee, de regulă chiar în primul tur...

- Dar nu ţi-ai pierdut încrederea în tine?

- Ba da. Eu îmi pierd foarte uşor încrederea în mine. Acum, de doi ani, nu mi-o mai pierd aşa uşor, dar înainte mi-o pierdeam; cam până la 18 ani. Însă nu mă lăsam niciodată bătută. Credeam mereu că o să-mi revin şi că o să fie bine.

- Ce înseamnă că „îţi pierdeai uşor încrederea”, dacă de fapt nu te lăsai bătută?!

- Păi, eu munceam şi făceam la antrenament, jucam, exersam chiar dacă greşeam, dar nu credeam că în meci o să reuşesc să fac bine. Adică, chiar dacă dădeam bine, nu credeam că e bine! Cam aşa ceva. Când nu crezi, parcă nici nu vezi că-ţi merge bine. Iar atunci când zici, „joc bine”, chiar dacă nu-ţi merge bine, îţi iese bine! Am destulă experienţă în lucrul ăsta.

- Când se termină un meci de tenis?!   

- Când dai mâna cu adversarul! Eu am păţit-o: să revin de la minge de meci, să şi pierd de la minge de meci... Şi când dai mâna şi zice arbitrul „game, set, match”, atunci pot să fii liniştit.

- E dat naibii, sportul ăsta, tenisul!

- Da. E foarte complicat, foarte complex. Foarte greu pentru că e şi joc mental, mai ales în zilele noastre, plus viteza cu care se joacă, foarte mare. Şi trebuie să faci pregătire fizică foarte bună, aici este unul dintre principalii factori prin care poţi să ajungi acolo sus. Şi jocul se poate întoarce şi de la 6-0,5-0 şi 40-0!

În tenis, dacă nu gândeşti pozitiv, eşti pierdută!

- Ai avut o ascensiune formidabilă în numai 17 luni, adică aproximativ un an şi jumătate, de pe locul 64 pe locul 2 în lume, la un moment dat. Cum s-a întâmplat asta?

- Nu ştiu cum s-a întâmplat asta. Adică, nu există un secret sau un moment anume care să ştiu că de atunci a început. Mi s-a mai pus întrebarea asta: care e cheia succesului tău? E greu de zis, dar eu cred că încrederea şi felul în care am început să gândesc. Toate lucrurile le gândesc pozitiv şi atunci automat eşti deja un pas în faţa adversarei. Când joci contra unei adversare bune şi tu eşti, minge de minge, pozitiv, trebuie să vină un moment slab pentru ea, la oricine.

- Cum adică „pozitiv”?

- Adică, chiar dacă greşeam nu mă speriam, nu mă supăram şi-mi ziceam că următoarea mingea o să fac bine. Sau analizam ce-am greşit, ca să pot face bine la următorul punct. Şi am şi muncit! Adică, am făcut zi de zi, m-am gândit numai la ceea ce am de făcut, nu m-am abătut... Toate la un loc, cred, că s-adună. Au fost doi ani grei.

- Ce gândeşte un jucător de tenis între două mingi, în cele câteva secunde de pauză?

- Sunt 20 acum, că au micşorat de la 25, de când se termină punctul până trebuie să serveşti. Păi, depinde: dac-ai pierdut punctul te gândeşti la ce ai greşit, ce poţi să faci, cum să joci următorul şi, dacă-l câştigi, zici să duci la fel. Cred că fiecare sportiv gândeşte diferit. Fiindcă noi suntem diferiţi. Eu, în perioada asta în care totul mi-a mers foarte bine şi am câştigat atâtea meciuri, tot timpul îmi ziceam că-i bine. Adică, e bine – am jucat bine, trebuie să merg în continuare tot aşa... ceva de genul ăsta. Îmi repetam tot timpul.

- Lucrul ăsta îţi dădea încredere!

- Da, credeam în asta. Aşa ar fi pozitivul meu.

- 2014 a însemnat „sferturi” la Melbourne, finală la Madrid şi Roland Garros, semifinală Wimbledon, semifinală Indian Wells, victorii la Doha şi Bucureşti, semifinală la Turneul campioanelor, la Singapore... Nu e rău?

- (zâmbeşte) Deloc nu e rău. Am început bine anul, deşi am fost o perioadă singură, n-am avut antrenor pentru tenis, nu i-am avut cu mine decît pe preparatorul fizic, Teo Cercel şi un sparring cu care nă antrenam destul de intens în fiecare zi, pentru că voiam un pic să văd ce pot face singură pe teren.

- De ce?!

- Pentru că, ştiţi, dacă vine la un moment dat cineva şi îţi spune ce ai de făcut, îţi leneveşte mintea. Aşa era idea mea. La tenis, tu eşti cel care trebuie să gândească pe teren. Pentru că în timpul punctului nu ai antrenor care să-ţi zică: du-te şi dă dreapta cross! Tu iei decizia.

- Ăsta e şi motivul pentru care chiar şi la turneele unde este posibil ca antrenorul să vină lângă tine pe bancă, aşa cum se întâmpla cu adversarele tale, tu nu l-ai chemat niciodată pe Wim Fissette?

- Da. Asta a fost decizia mea. Am zis nu, pentru că vreau să văd ce pot să fac singură şi oricum, am timp destul la antrenamente să primesc indicaţii. Şi la meci să fac cum trebuie.

- Bun, dar n-ar fi putut fi la un anumit moment indicaţiile antrenorului: dă un pic mai jos, dă un pic mai la dreapta...foarte necesare?

- Posibil. Poate ar fi fost important momentul în care el ar fi venit din tribună ca să-mi spună, dar n-am vrut. Eu sunt mai încăpăţânată, aşa îmi spune toată lumea!

- Şi eşti încăpăţânată?!

- Sunt. Dar cred că mă ajută. E drumul meu şi felul meu de a fi, şi nu vreau să schimb, pentru că aşa am ajuns aici! Bine, nu sunt chiar foarte, foarte încăpăţânată, trebuie să mai accept şi sunt convinsă că mai am multe de învăţat în tenis, accept să primesc sfaturi, dar trebuie să cred în persoana respectivă ca să pot să le pun şi în practică.

- N-ai mai crezut în Wim Fissette?

- Nu neapărat. A fost o perioadă în care am avut un contract, până la Roland Garros, şi după aceea am continuat şi am spus „până după Singapore”. După aceea, vom vedea ce vom face. S-a terminat contractul, mi-am respectat tot ce era în contract, dar n-am mai vrut să continuu.

- De ce?

- Pentru că vreau să schimb. În principal pentru că am vut să-mi fac echipă românească sută la sută. Pentru că mă simt mult mai bine cu românii şi eu consider că sunt sută la sută produs românesc, pentru că eu n-am avut decât antrenori români şi m-am antrenat numai în ţară. Nu m-am antrenat niciodată în altă parte. Şi mă simt bine acasă. Ăsta e singurul motiv.

- Şi vrei acum să duci o mică bucăţică de „acasă” şi pe unde umbli prin lume?

- Exact. De asta îmi iau şi părinţii, acum mult mai des, pentru că am posibilitate. Aşa mă simt eu bine, şi nu numai în afara terenului. Chiar şi în tribune îi văd câteodată, dar nu mă uit des. Doar ştiu că sunt acolo (zâmbeşte).

- Când reuşeşti un punct mai spectaculos, te mai uiţi la ei...

- Da (zâmbet), dar nu la tata. Fiindcă tata se bucură extrem de mult! Şi nu e bine pentru mine. Trebuie să rămân concentrată şi să joc în continuare.

- Wim Fissette te costa prea mult?

- Depinde. Dar nu-i ăsta motivul. Am vrut o echipă românească. Între timp a intervenit însă şi un antrenor străin, e sudez. Fostul antrenor al Şarapovei. Victor Ioniţă va fi însă antrenorul meu permanent, va fi cu mine peste tot, dar pentru prima lună din an, în Australia, va veni Thomas Hogstedt, un suedez în vârstă de vreo 50 de ani, care va fi consultant. El a fost trei ani cu Şarapova, inclusiv când a câştigat Roland Garros-ul în 2010. Am făcut un pas important, cred eu şi vreau să iau din experienţa dânsului, să văd ce poate să mă înveţe.

- Şarapova e o tenismană bună?

- (sigură) Da. O adevărată jucătoare de tenis, părerea mea. Şi apelează la tot felul de chestii ca să câştige. Am simţit-o pe pielea mea!

- Am să-ţi spun ceva: spre diferenţă de tine, ea este o adevărată mană cerească pentru marketing...

- Da, este. În primul rând arată foarte bine şi e frumoasă. A avut posibilitatea de a fi în America de la 11 ani, iar acolo e totul, după mine. Depinde foarte mult de unde vii...

Acum nu mai joc neapărat pentru bani

- Per total, în 2014: 43 de victorii, 15 înfrângeri...

- Niciodată nu mă uit la aşa ceva! Nici puncte în clasament, nimic nu ştiu. Fiindcă nu mă atrag, nu lupt pentru puncte sau pentru clasament.

- Dar pentru ce joci tu, Simona?!

- Să câştig cât mai multe meciuri şi titluri, dacă pot. Că e foarte greu să câştigi un turneu.

- Şi pentru bani?

- Pentru bani, acum nu mai joc. Pentru că mi-am găsit liniştea financiară, am tot ce-mi trebuie, nu mă mai gândesc acum la bani.

- Dar a fost o perioadă în care jucai şi pentru a avea un sprijin financiar?

- Sigur. Părinţii mei m-au ajutat foarte mult. Enorm. Dar, la un moment dat pentru tata a fost foarte greu. Am avut şi noi perioade grele şi mi-am dat seama că stăm greu finaciar. Şi atunci, automat, inconştient poate, îmi doream să câştig ca să facem bani. Să le uşurez lor efortul financiar, dar şi pentru mine, ca să pot să-mi iau tot ce trebuie în turnee. Oricum, întotdeauna am avut tot ce e mai bun: şi antrenor, şi echipament, şi tot...

- Când l-am întrebat pe domnul Stere cât a cheltuit, mi-a răspuns: habar n- am, fiindcă era pentru fata mea, iar pentru ea nu ţineam socoteala.

- Nici eu nu ştiu cât s-a cheltuit. Mult de tot, oricum. Gândiţi-vă că un antrenor este destul de scump, plăteam şi terenul, mingi, absolut tot. Rachete am avut noroc, că am avut contract de la 13 ani cu Wilson.

- Tot anul trecut: 16 turnee jucate, peste 61.000 km parcurşi prin lume. Eşti o persoană care aparţii acestei lumi. Nu mai eşti doar Simona de la Constanţa...

- Dar nu-mi place, sinceră să fiu! Foarte greu plec de acasă. Foarte greu călătoresc cu avionul...

- La ce clasă?

- Drumurile lungi le fac la Business. Ca să pot să dorm. Câteodată trec de 20 de ore în avion. Şi am avut şi probleme cu spatele. Iar acum, dacă pot să-mi permit, îmi iau. Dar până acum doi ani nu zburam decât la Economic. Şi acum merg tot la Economic, dar pe distanţe mai scurte.

- Dar, insist, eşti o persoană a lumii, eşti cunoscută în întreaga lume. Asta nu te sperie un pic?

- Nu, la început am avut un sentiment ciudat, simţeam că toată lumea se uită la mine, dar acum m-am obişnuit şi pur şi simplu o iau ca pe ceva normal, aşa trebuia să se întâmple la succesul pe care l-am avut. Nu pot să opresc chestia asta, trebuie să o accept. Şi în ţară când vin, nu mai pot să mă duc nicăieri! Adică, pot, dar este  obositor...

- Deci, accepţi, dar nu-ţi face mare plăcere!

- Nu-mi place să fiu în centrul atenţiei. Niciodată nu mi-a plăcut.

- Hm!

- Dar, vedeţi, viaţa îţi oferă ceea ce nu-ţi place, uneori. Dar e bine că-mi place partea cealaltă, adică tenisul şi ceea ce am făcut până acum.

- Vezi că toate se leagă între ele: dacă n-ai avea succes la tenis, n-ai mai fi în centrul atenţiei. Oricum, eşti socotită de specialişti viitorul număr 1...

- Nu m-am gândit până acum. Cât timp joacă Serena, e foarte greu să ajungi numărul 1 în tenis.

- Dar ai bătut-o de ai rupt-o la Singapore!

- Da, şi m-a bătut ea de m-a rupt după trei zile! (râde cu poftă). În primul meci am avut o încredere enormă că pot să o bat. Am intrat pur şi simplu relaxată; în finală am ştiut că o să intre ea mult mai motivată şi o să înveţe din ce nu reuşise în primul meci. Şi am avut emoţii mari. Am greşit mult, coordonarea la picioare n-a mai fost potrivită... „mână grea”, chestii pe care la simţi pe teren...

- „Mână grea”?

- Adică, având emoţii, m-am contractat şi am avut senzaţia că am avut mâna foarte grea, în loc să lovesc uşor... Nici paşii nu mai ieşeau, nimic. Aşa se întâmplă când ai emoţii. Dar am avut emoţii, poate neaşteptat, fiindcă la Roland Garros, tot în finală, n-am avut emoţii. Deci, depinde de zi.

- Să zicem că a fost şi un pic de ghinion la Roland Garros...

- Acolo, da!

La tenis nu merge cu „Hai România!” Mai mult strică...

- Te rog, Simona, două vorbe despre tenisul feminin românesc, Fed Cup, există o generaţie bună, din care şi tu faci parte...

- Da. Cred că ne-am calificat fiindcă ne-am strâns toate. Dacă şi acum 3-4 ani ne strângeam toate, cred că echipa avea şanse şi atunci. Dar acum ne-am şi maturizat, fiecare ştie ce are de făcut. Avem o foarte bună echipă la dublu, Begu cu Niculescu, iar la simplu sunt eu şi Cârstea. Bine, şi Begu sau Niculescu pot să joace la simplu, dar aşa am programat, fiindcă e obositor să joci şi simplu, şi dublu. A fost un moment frumos pentru noi. Pentru mine în special, pentru că întotdeauna mi-a plăcut să joc pentru ţară.

- În februarie veţi juca la Galaţi cu Spania...

- De abia aştept, dar o să fie un meci foarte greu. Navarro şi Muguruza joacă foarte bine. Le-am mai bătut, dar şi ele m-au învins.

- Mă întorc puţin la meciul precedent de Fed Cup, cel de la Bucureşti. Când te-a bătut Ivanovici, pe care ai distrus-o în alte meciuri. Ştiu că ai fost obosită, dar nu cred că a fost numai atât. După părerea mea, publicul bucureştean nu prea mai e public de tenis şi aştepta numai victorii. Era prea multă presiune pe umerii tăi! La tenis nu prea merge cu „România – victorie!”...

- Da, dar Soranei îi plăcea aşa! Eu le-am spus, dar nu poţi să opreşti publicul să scandeze, ar fi lipsă de respect. Ei vin să te susţină. Pentru mine n-a fost însă bine. De aceea, când sunt plecată din ţară, joc mai bine. Pentru că îmi găsesc liniştea. Nimeni nu-ţi spune că trebuie să câştigi, sau ce trebuie să faci. La Bucureşti veneau oameni la mine care-mi spuneau: „Hai, trebuie să câştigi, ca să fie 2-0!”. N-ai cum să joci, te blochezi. Iar când strigau „Simona – victorie”, pur şi simplu mi se tăiau picioarele, nu mai puteam să joc ce ştiam eu. Dar Sorana abia atunci juca bine! Să vedem acum, la Galaţi, ce va fi.

- Ilie Năstase, Ion Ţiriac sunt nume care-ţi spun ceva?!

- (zâmbeşte larg) Da, bineînţeles. Dar nu i-am descoperit decât acum 5-6 ani, fiindcă m-am documentat. Fiindcă, eu trăind la Constanţa, lumea mea era destul de mică. Adică teren, şcoală şi acasă. Dar în rest, nimic, niciodată nu am fost pasionantă să mă pozez cu mari campioni, să iau autografe, să mă interesez ce fac ei, n-am avut această pasiune.

- L-ai văzut vreodată jucând pe Ilie Năstase?

- Pe You Tube. Am stat şi m-am uitat. Am văzut ce făcea pe teren. Dar era cu totul alt tenis. Mai lent, dar şi rachetele erau altele. Şi doamna Ruzici mi-a povestit multe despre domnul Năstase.

- Şi ce impresie ţi-ai făcut?

- Un om foarte relaxat. Şi care urmărea tot timpul să facă spectacol. Aşa am rămas eu cu impresia. El era înaă destul de emotiv, din ce am auzit. Eu n-am prea vorbit cu el, dar cu domnul Ţiriac vorbesc mult mai des. Legătura s-a făcut prin doamna Ruzici, care l-a avut ca manager pe domnul Ţiriac, iar acum ea este managerul meu. Domnul Ţiriac a venit alături de noi doar cu sfaturi. Nu prea mă laudă, dar îmi spune mereu că sunt o jucătoare bună şi că trebuie să continuu...

- Ţiriac a spus despre tine că „fata asta e căzută din cer”...

- Da, adică venind de la Constanţa ... acum doi ani eram locul 70 şi nimeni nu mă ştia, nici domnul Ţiriac. Când am apărut în top, toată lumea a început să mă ştie şi toată lumea mă urmăreşte acum. Eu ştiu bine cum am ajuns aici, dar dânsul nu are cum să ştie, că nu m-a cunoscut decât acum.

- Tu crezi că eşti cu adevărat un produs al tenisului românesc, sau mai curând al ambiţiei tatălui de a face din tine o mare campioană?

- Ambele. Sunt un produs românesc, dar e posibil ca fără ambiţia tatălui să nu fi fost aici.

Presa tabloidă merge mult prea departe!

- Simona, ai mai fost şi criticată, din când în când în presa romanească!

- Non-stop! (râde). Tot timpul găsesc ceva. Am auzit şi faptul că aş fi avut vreo 20 de antrenori. Nu ştiu cine îmi urmăreşte mi

A apărut numărul 16 al revistei “Sport în România”. Suplimentul “Lumea Sportului“ a împlinit un an

Din sumarul numărului 16 al revistei “Sport în România” spicuim un interviu excepțional cu Simona Halep – „Domnul Ţiriac mi-a spus: joacă să vezi cât de bună poţi să fii!“ și editorialul – “2015, anul marilor aşteptări“, ambele semnate de Dumitru Graur. De asemenea, în acest număr al revistei de cultură și educație sportivă puteți citi reportajele despre “Cartea albă a sportului – Dopaj, Rasism, Violenţă, Corupţie! STOP!!! “,“Perspective – Ce aşteptăm de la anul sportiv 2015“,“Aniversare – Hagi 50“,“Gale de premiere – După faptă, şi răsplată“, “O lume la picioarele Prinţului Deltei“,“Studiu – Tinerii, în luptă cu sedentarismul şi lenea“, “Năstase şi Halep, reţeta succesului“, “Bucureştiul sportiv, în ofensivă!“, “Olimpiada Greacă Waldorf din România“, Dosare secrete – “Cursa secolului, refuzată de români“. Sau materiale despre polo – “Steaua, calificare istorică“, volei – “La un pas de miracol“, handbal – “Avem valori, n-avem valoare!“, hochei – “Braşov, capitala hocheiului românesc, box – “JoJo Dan, inimă de războinic“, fotbal – aniversare – “30 de ani de la EURO ’84 “, baschet – “Martor la dezastru“, restituiri – “La Castelul Peleş cu Marele Voevod Mihai“, sănătate – “Înalt, tot mai înalt!“ sau curiozități – „Ţine-ţi mâinile acasă!“ și „Turism armat“. Mai trebuie consemnat faptul că Suplimentul “Lumea Sportului“ a împlinit un an. La revistă vă puteţi abona online, intrând pe site-ul www.sport-inromania.ro.

016 Revista Sport în România Nr. 16 (Format Digital)

  • Cod produs: rev_sir_16
  • Valabilitate: In Stoc
  • 13.96RON

  • Fara TVA: 12.81RON

Tags: revista, sport in romania