biletul zilei cu meciuri din fotbal biletul zilei pariuri biletul zilei de azi
  • 017 Revista Sport în România Nr. 17 (Format Digital)

Interviu cu dl. Alexandru Dedu – Preşedintele Federaţiei Române de Handbal

„Handbalul în România este într-o dragoste latentă în sufletul românilor datorită predecesorilor noştri”

 

Dumitru Graur: Domnule Dedu, pe 10 februarie se împlineşte un an de când ai câştigat alegerile pentru preşedinţia Federaţiei Române de Handbal. Dar te găsesc aici, la federaţie, cu un picior imobilizat în ghips, întins pe scaunul de lângă tine, după o recentă operaţie, încă una, a treia sau a patra pe care ai suferit-o după accidentul de motocicletă. Chiar, câte au fost de fapt?

Alexandru Dedu: Ca importanţă, e cam a doua. Ca intrare în sala de operaţie, posibil să fi fost pentru a douăsprezecea oară.

- A douăsprezecea? Cum s-au petrecut lucrurile? Mă refer desigur la accident.

- S-a întâmplat de Sfânta Mărie mare, 15 august, care e şi ziua soţiei mele, se numeşte Maria. Era într-o vineri. Fusesem invitat de comunitatea din Roman să particip la un turneu pe care-l aveau, îmi propusesem să stau sâmbătă acolo şi duminică dimineaţa să plec spre Baia Mare, unde eram invitat la un alt turneu. Dimineaţa de vineri am venit la serviciu, cum era normal, iar apoi am plecat spre Roman cu motocicleta.

- De ce cu motocicleta?

- Fiindcă motocicleta este un excelent mijloc de transport şi pentru că iubesc foarte mult mersul pe motocicletă; este modul meu de a mă relaxa. Ăsta e de fapt unicul meu hobby. Dar e totodată şi o modalitate foarte practică de a te descurca în traficul din România...

- Ce motocicletă ai?

- Kawasaki Vulcan 1500. O maşină bună, cu care eu am făcut în jur de 40.000 km fără evenimente. Din păcate, s-a întâmplat necazul în acea zi.

- Totuşi, nu era un drum prea lung ca să mergi de la Bucureşti la Roman şi apoi la Baia Mare?

- Nu era o problemă, am mai fost la Oradea, am făcut Baia Mare de nu ştiu câte ori, am fost în toată ţara pe motocicletă, nu sunt conducător de duminică sau doar pentru plăcere, pentru mine era chiar ca un instrument de muncă... E un „cruzer”, viteza de croazieră este în jur de 100-120 km, nu mă hazardam niciodată.

-  Ce s-a întâmplat?

- (ezită, oftează) Ce să spun? Un domn, pe sosea, bănuiesc eu că a vrut să întoarcă şi mi-a tăiat calea. Este un accident destul de ciudat, fiindcă eu nici n-am apucat să pun frână. Aveam picioarele sprijinite pe suporţii din faţă, care-ţi permit să stai relaxat. Şi n-am apucat să-mi retrag piciorul drept, fiindcă n-am avut timp să reacţionez. În fine, acum e de domeniul trecutului şi nu-mi face deloc plăcere să-mi aduc aminte.

- Accident grav! Şi unde s-a petrecut?

- Între Buzău şi Rm. Sărat. Pe drum drept, uscat, soare afară! Am pierdut foarte mult sânge, fiindcă din trei artere care coboară sub genunchi două le-am avut secţionate – şi aşa le am şi în momentul de faţă! O bucată de os mi-a rămas pe sosea... Am avut însă norocul să fiu luat foarte repede şi dus la spital, cu transfuzii de sânge, mai întâi la Buzău, apoi transportat de urgenţă la Spitalul Floreasca. Unde am intrat sub atenţia domnului profesor universitar Gheorghe Popescu, căruia îi mulţumesc încă o dată foarte mult pentru tot ce a făcut. Am aflat după câteva luni că am fost foarte aproape să-mi pierd piciorul, ba chiar normal ar fi fost să-l pierd, şi-i sunt foarte recunoscător. În momentul de faţă sunt într-un proces de vindecare, mi s-a făcut recent un transplant de ţesut osos şi acum aşteptăm să se întărească. Trebui să se închidă de tot şi plaga pe care am avut-o, care era uriaşă şi în momentul în care radiologic se va vedea că osul e sănătos, o să mi se dea voie să pun piciorul în pământ... Dar de aici şi până la a putea merge pe picioarele mele mai e multă cale, fiindcă tot ce înseamnă musculatură este acum o masă flască.

- Practic, de jumătate de an n-ai mai pus piciorul pe pământ...

- Da, dar două luni şi jumătate am stat numai întins pe spate, nu puteam să mă întorc în pat, după care am început cu cărucior, am trecut la cadru şi acum sunt la nivel de cârje.

- Noroc că ai un organism puternic, fără îndoială!

- Dacă nu făceam sport, e sigur că nu mai aveam piciorul acum...

- Un adevărat sportiv profesionist este obişnuit şi cu durerea...

- Aşa e. De altfel, ultimii mei patru ani de sport nu i-am mai făcut deloc cu plăcere. Când m-am lăsat eram în Spania, la Teuco Pontevedra şi oamenii au vrut să mă mai ţină, pe un contract civilizat, însă eu aveam dureri mari la piciorul stâng, unde suferisem mai multe operaţii şi fiecare zi pentru mine însemna durere. Aşa că în ultimii 4 ani gheaţa a fost prietenul meu cel mai bun!

Am luat şi multe şuturi în fund la început!

- Alexandru, câte meciuri ai apucat să joci în echipa naţională?

- Ups! Cred că sunt vreo 240, nu pot să spun cu exactitate. Cred că sunt al cincilea, dacă nu mă înşel, ca număr de selecţionări în echipa României.

- Toată viaţa ai jucat pivot. Ai 2,02 metri înălţime. Nu ştiu de ce, dar în capul meu se face o asemănare cu Marian Cosma, care şi el era uriaş.

- El era mai mare ca mine, Marian! Eu cred însă că eram mai greu. Când a murit, era încă tânăr. O pierdere uriaşă pentru handbalul românesc.

- Ce ai prins din vechea generaţie a handbalului nostru, pe cine ai văzut jucând şi de ce ai ajuns la handbal?

- E bine pusă întrebarea. Mai întâi să vă spun că părinţii mei nu au fost sportivi. Dar vibrau foarte mult la realizările sportive din perioada aceea. Era Nadia la gimnastică. Mi-adus aminte că taică-miu se uita la fotbal. Pe mine nu mă interesa. Idea este că eram singurul din casă care mă uitam la handbal. Nici nu ştiu de ce. Eram copil şi-mi plăcea să mă uit la handbal – şi aveam la ce să mă uit! M-am dus la baschet în clasa a patra, dar antrenorii nu mi-au plăcut deloc. Eu mă duceam şi ei nu veneau. Şi atunci, când m-am dus la taică-miu şi m-am plâns, m-a luat de mână şi m-a dus la regretatul Arthur Hofmann. Mare om de sport şi de cultură! El cedase însă generaţia mea şi aşa am ajuns la profesorul Ion Nicolae, în clasa a cincea. La liceul Constantin Dobrogeanu-Gherea, în Ploieşti. Aşa cum se ştie, cei care sunt predispuşi să fie înalţi, nu au o îndemânare fantastică. Şi atunci eu, timp de vreo patru ani de zile, din a cincea până prin a opta, nu prea apucam să joc. Nu eram nici măcar în primii 12! Acum, trecând anii, stau şi mă întreb: băi, dar de ce ai rămas?! Fiindcă plăcerea este să joci, nu să te uiţi la alţii. Şi iarăşi nu ştiu să răspund, probabil că a fost o afinitate. Apoi, am izbucnit în înălţime. Şi astfel, datorită criteriilor legate de talie, am început să joc. Şi într-un an am ajuns în echipa naţională de juniori, apoi după alt an am ajuns la echipa de tineret. Şi de atunci a început cu adevărat ascensiunea mea. Sunt câţiva oameni cărora trebuie să le mulţumesc: în primul rând domnului Ion Nicolae – de la care am mai luat şi bătaie, şi şuturi în fund, dar tot nu m-am lăsat, domnului Costică Jude, regretatul Costică Jude, care mi-a dat şansa să joc în Liga I la mai puţin de 18 ani, urmează domnul Cornel Oţelea, care m-a luat prima oară la echipa naţională, la 19 ani. Şi aşa am făcut parte din lotul lărgit al echipei care a câştigat ultima medalie de bronz, deşi n-am prins deplasarea în Cehoslovacia, în 1990. Iar ăsta e unicul meu regret în carieră. În fine, omul despre care am aflat ulterior că m-a urmărit cam de pe la 20 de ani până s-a hotărât să mă ia la Barcelona, la 26 de ani, Valedro Rivera (actualul antrenor al selecţionatei Qatarului, revelaţia ultimului CM – n.a.), un moment care mi-a schimbat total viaţa, şi nu numai cea sportivă. M-a schimbat ca om, total! Acolo am învăţat că lucrurile bune sunt preţuite, că seriozitatea, sinceritatea, profesionalismul sunt lucruri foarte importante. Şi că doar astea contează, păcălelile ţin puţin. Ca să fac o paralelă cu mine, eu mi-am făcut loc în handbal pentru că eram foarte arţăgos, băteam la propriu în teren. Iar la Barcelona am aflat că poţi să joc handbal şi fiind un gentleman, dur dar gentleman! Că poţi să faci apărare adevărată şi fără să fii un mitocan...  

- Chiar vream să te întreb: ce se întâmplă acolo, pe semicerc?

- Pentru mine este o normalitate, este doar joc. Văzută la televizor s-ar putea să pară o luptă chioară, o luptă surdă. Dar vreau să vă spun un lucru: concepţia vis-a-vis de jocul pivotului s-a schimbat foarte mult în ultimii ani. Cunosc antrenori de vârsta mea, cu care am jucat handbal prin Europa, care mi-au spus că îşi încep echipa cu postul de pivot. Eu am spus-o de foarte multe ori că postul cel mai greu dintr-o echipă este cel de pivot. Dacă pe celelalte posturi o calitate fizică fantastică, ori talentul, te pot ajuta să sari mai înalt, să alergi mai repede, să arunci mai puternic, postul de pivot este un post tactic – iar aici îţi trebuie mai întâi o mare doză de experienţă, un simţ tactic şi multă inteligenţă, ca să poţi sesiza şi specula oportunităţile jocului. Pentru tine, dar cel mai mult pentru coechipierii tăi! Fiindcă prin poziţionarea ta poţi să facilitezi foarte mult reuşitele colegilor. Şi din cauza asta, dacă o să vă uitaţi, cu foarte mici excepţii, pivoţii mari ai lumii sunt cam după 25 de ani.

- Ne întoarcem la Barcelona. Câţi ani ai stat la Barcelona?

- Trei ani. Dar au fost un vârf, din toate punctele de vedere. Şi material, dar repet, cea mai importantă a fost schimbarea mentalităţii mele. Schimbarea s-a făcut de la un tip care se credea buricul pământului, plin de importanţă, atent doar la lucrurile care aduceau un beneficiu personal, m-am transformat într-un om de echipă, într-un om conştient de poziţia şi rolul meu. Şi cred că am învăţat că şi valorile pozitive sunt de băgat în seamă, chiar dacă uneori ce trăim zi de zi poate mă contrazice.

- Era cea mai bună echipă din Europa la acel moment...

- De departe, cea mai bună echipă din toate timpurile! Care a câştigat, nu ţin minte exact, de şase ori sau de şapte ori consecutiv Liga campionilor... În muzeul de la CF Barcelona aşa suntem noi numiţi: Dream Team-ul handbalului.

- Spune câteva nume, te rog!

- Ei, sunt multe: Thomas Svensson, David Parufet, Andrei Şepkin, Eric Masip, Ordangarin, Garalta, Gihosa, Ortega, Patrik Chavar – vorbim numai despre Everestul handbalului...

- Ce a urmat după Barcelona?

- După Barcelona am plecat în Bundesliga, pe un contract de 3 ani, dar mi-a fost foarte greu să mă adaptez Wupperthal. Veneam de pe „plajă”, de la soare, fusesem la Istres, în Franţa,a aproape de Coasta de Azur şi apoi la Barcelona, Germania era rece şi friguroasă. Nu-mi aduc aminte să fi fost două zile însorite la rând, ploua tot timpul în acea regiune. Viitoarea mea soţie a fost foarte nefericită acolo, nemţii sunt mai izolaţi, nu te împrieteneşti cu ei. Şi a mai fost şi bariera de limbă. La prima ofertă serioasă care mi-a venit, era de la Porto, m-am dus la şefii de la Wupperthal şi le-am spus că nu sunt fericit acolo şi i-am rugat să mă lase să plec. La Porto am stat apoi patru ani, am avut o casă pe malul oceanului, mult soare, copiii se jucau într-o curte permanent verde, cu palmieri. Vedeţi, ăsta este unul dintre primele lucruri pe care le-am învăţat: ca să poţi să-ţi faci meseria, fie ea şi meserie de handbalist, prima condiţie e să trăieşti, să te acomodezi în ţara respectivă. Nu este niciodată suficient să fii doar un bun jucător, acomodarea este extrem de importantă.

- Câţi ani de profesionism au fost?

- Cred că vorbim despre 15 ani de profesionism, în care am câştigat nouă campionate în trei ţări diferite. Nu ştiu câţi sportivi se pot lăuda cu aşa ceva! 

Meciul cu Rusia, la JO de Moscova, nu poate fi uitat

- Nu mi-ai răspuns încă la întrebarea cu marii jucători de handbal pe care i-ai văzut jucând!

- Scuze, este omisiunea mea. Când am avut şansa să fiu selecţionat în lotul naţional prima oară şi până prin ’96 am avut marea şansă să joc alături de Marian Dumitru, alături de Alexandru Buligan, de Mitică Berbece, de Ion Mocanu... Mi-aş fi dorit foarte mult să joc alături de Vasile Stângă, dar s-a accidentat chiar în acel cantonament, şi apoi s-a retras.

- Dar ce îţi spun nume ca Gaţu, Oţelea, Birtalan şi aşa mai departe?!

- Îmi trezesc amintiri dintre cele mai plăcute. Pe aceşti oameni i-am cunoscut mai târziu în postură de antrenori sau conducători, deci nu-mi sunt sub nicio formă străini, dar foarte probabil ei sunt cei care-mi dădeau acele sentimente plăcute pentru un copil care se uita la handbal. Sunt legaţi de momente glorioase ale handbalului românesc, pe care şi noi acum ne-ar plăcea să le aducem înapoi... Erau acele meciuri pe muchie de cuţit; n-am să uit meciul cu Rusia, de la Olimpiada de la Moscova.

- De ce handbalul este un sport iubit la noi, poate chiar al doilea sport de echipă după fotbal, la noi în ţară?

- Fotbalul este, după capul meu, înaintea handbalului cu vreo 70 de ani! Făcând un paralelism, sunt convins că le va fi foarte greu altor cluburi să se apropie de know-how-ul pe care-l au de acum Barcelona, Real Madrid sau Manchester United, fiindcă ele au peste 100 de ani înainte. Asemenea lucruri contează enorm. În schimb, după părerea mea, fotbalul a devenit azi un automatism, o obişnuinţă de consum, acceptată de toată lumea şi oricând. Handbalul în România este în momentul de faţă într-o dragoste latentă în sufletul românilor, datorită predecesorilor noştri şi datorită faptului că noi am fost tot timpul prezenţi. Cu mai multă sau mai puţină cotă de reuşită, e adevărat. Faţă de celelalte sporturi de echipă, handbalul a cam tot adus medalii...

- Într-o vreme...

- (oftează) Ei, eu n-aş spune doar într-o vreme, în condiţia în care competiţia de handbal la nivel internaţional a crescut exponenţial faţă de momentul în care noi câştigam patru titluri mondiale, datorită faptului că suntem foarte departe ca metodologie şi ca infrastructură de cei cu care intrăm în competiţie, handbalul nostru a mai adus totuşi câte ceva: vorbesc de ultima medalie în 1990, la băieţi, de vicecampioanele mondiale la fete, în 2005, medalie de bronz la Europene în 2010, multiple medalii la tineret şi juniori, chiar campioni mondiali...

- Dar, oricum, nu la nivelul aşteptărilor!

- Bine zis! Ei, aici vreau eu să ajung. La dorinţa noastră de a readuce handbalul în fruntea sporturilor, să-l facem un brand de ţară pentru România. Şi cred că o să vă facem nişte surprize cât de curând, apropos de imaginea handbalului. Vă asigur că se lucrează foarte tare! Dar suntem ajutaţi şi de nişte rezultate recente mult mai bune decât în anii anteriori.

Vreau să fiu preşedintele federaţiei!

- Nu vreau să devansăm întrebările acestui interviu. Deocamdată te întreb cum ţi-a venit idea de a candida la funcţia de preşedinte al federaţiei?! La vremea respectivă conducea Cristian Gaţu, o figură legendară a handbalului românesc...

- E pentru prima oară când spun acest lucru: am terminat cu handbalul (ca jucător – n.a.), următorul punct pe programul pe care mi-l creionasem în cap era să-mi fac o casă, să am nişte bani cu care să-mi întreţin familia – lucru care a durat din 2005 până prin 2011 -, şi mi-aduc aminte că într-o zi am luat decizia să reintru în handbal. Nu mai aveam răbdare, handbalul e sufletul meu. I-am dat atunci un telefon domnului Gaţu şi l-am rugat să mă primească. „Nicio problemă, Sandule, mi-a zis, vino într-o zi la mine”. Nea Cristi, i-am spus, n-aş veni în federaţie! Dacă puteţi să beţi cu mine o cafea... A acceptat, ne-am văzut chiar vis-a-vis de bazin (Floreasca – n.a.), bănuiesc că prin faţa lui mai trecuseră o mulţime de foşti jucători, şi-mi spune: „Ce vrei, mă, să faci? Vrei să devii antrenor?” Nu, nea Cristi, nu vreau să fiu antrenor. „Dar ce vrei?” Nea Cristi, în administrativ aş vrea să fiu. „Ce să fii, spune!” Nea Cristi, eu vreau să fiu preşedintele Federaţiei Române de Handbal!

- Oauu!

- Am continuat: dar dacă dumneavostră îngăduiţi, aş vrea să mă luaţi pe lângă dumneavoastră, să învăţ, ca aşa ar fi bine să fie... „Bine, Sandule, vino” – şi am stat pe lângă dânsul vreo două, trei luni, m-am lămurit, nu era neapărat locul meu acolo. Şi urmarea a fost în 2012, când s-a format Liga profesionistă de handbal şi am fost propus şi acceptat ca preşedinte ale acestui for.

- Aveai siguranţa că eşti pregătit pentru a face faţă funcţiei de preşedinte?

- Nu neapărat pregătit, dar în orice caz capabil să fac ceva pentru handbal!

- De ce?

- Pentru că am o mare încredere în mine şi ştiu cine sunt.

- Ai fost desigur un foarte mare jucător de handbal. Dar asta nu înseamnă că ştiai totodată şi management.

- Corect. Dar asta nu înseamnă că nu putem să avem ţinte!

- Aşadar, ai revenit în 2012...

- În 2012 a fost inţiativa Ligii profesioniste de handbal, un proiect foarte interesant şi membrii fondatori m-au ales preşedinte. Prin septembrie am ţinut să-l informez pe domnul preşedinte Gaţu că, în urma deciziei sale publice de a nu mai candida pentru încă un mandat, doresc să candidez. Şi mi-a spus: „Alecule, dacă este să plec de aici vreau să rămână în urma un tânăr şi tu, Narcisa Lecuşanu, Sorin Toacsen, Robert Licu, dacă candidaţi, vă sprijin!”

- După care s-a răzgândit! A candidat din nou.

- S-a răzgândit, dar eu nu mai puteam să fac pas în spate, fiindcă aveam deja o susţinere, îmi începusem campania, cum se spune.

- Ai câştigat net. Proiectul pe care l-ai susţinut s-a numit “Vreau ca handbalul românesc să devină o forţă în lume” şi ai obţinut 104 din cele 192 de voturi ale delegaţilor, câştigând încă din primul tur.

- Da. A fost un scor în care cred că numai eu am crezut. Fiindcă, după ce am fost în toată ţara,  aveam un cearceaf mare cu toţi membri afiliaţi şi am început să număr: pe cine credeam, pe cine nu credeam (că îl votează – n.a.) ... şi am ajuns la o cifră de 124 de voturi pentru mine. După ce m-am interesat, de la nişte prieteni din politică, care este de regulă rata de duplicitate, am aflat că este undeva la 20 la sută. Am scăzut, am ajuns la 104, după care am spus că din aceşti oameni în mod sigur în jur de 20 la sută nu vor veni şi ajunsesem undeva la 84. Idea este că a fost o prezenţă peste aşteptări şi am avut exact 104 voturi!

- Felicitări! Dar, ce a însemnat responsabilitatea de a veni la cârma federaţiei după Cristi Gaţu, cum ai privit lucrul acesta?

- (face o pauză) Aş vrea să fiu cât mai exact în ce vă spun acum. Deja când eu mă cam lămurisem cum stau lucrurile, înainte de alegeri, vreo două săptămâni nu dormeam noaptea şi încă eram foarte preocupat de întrebarea: OK, ajung preşedinte şi nu vreau să dezamăgesc, vreau să fiu bun, ce trebuie să fac?! Ce trebuie priorizat? Încercam să-mi fac o strategie în cap. OK, şi am ajuns preşedinte. Şi totuşi, a fost un şoc! Două, trei luni n-am fost tocmai confortabil. Fiindcă este o funcţie cu foarte mare responsabilitate.

- Dar ţi-ai dorit acest lucru!

- Da. Însă mă aşteptam ca lucrurile să fie un pic altfel. Să fie mai uşoare, să intri într-un sistem în care să te integrezi practic. Eu sunt emanaţia acestui sistem, dar jucând foarte mult timp „afară” mă aşteptam ca lucrurile să fie altfel... Nu, nu au fost aşa!

- N-au putut fi comparate lucrurile cu modul de organizare în care erai obişnuit în afara ţării...

- Nu! Nu!

Sunt succesorul domnului Gaţu în fruntea handbalului românesc

- Apoi, din păcate, după câteva luni a venit accidentul tău.

- Accidentul meu m-a blocat funcţional cam două, trei săptămâni. După care durerile au dispărut şi am început să-mi fac treaba. Chiar a fost destul de interesant că aveam şedinţe zilnice pe patul de spital, Spitalul Floreasca fiind destul de aproape, apoi mail, telefon permanent... Ceea ce m-a deranjat şi mă deranjează în continuare este că nu pot fi prezent la evenimentele care se desfăşoară, mobilitatea mea fiind redusă. Şi cei care au urmărit traiectoria mea de când sunt preşedinte ştiu că până să mă accidentez eram prezent oriunde în ţară, la orice eveniment important. Cred sincer că eu sunt un om care trebuie să fie între oameni pentru a transmite nişte gânduri, nu vreau să fiu „conducătorul-tătucă” care-şi asumă tot, vreau să fiu conducătorul care lucrează cu colegii lui, îi deleagă, îi responsabilizează şi munceşte în echipă.

- Unul dintre motivele pentru care am iniţiat acest interviu este că se întâmplă în ultima vreme nişte lucruri extraordinare în handbalul românesc, mai ales la nivelul juvenil. Evident că nu poţi să ţi le asumi pe toate, fiindcă au rădăcini dincolo de mandatul tău, dar fapt este că ele se întâmplă acum!

- Bineînţeles. Sunt câteva lucruri cu plus, mari, frumoase, dar sunt şi nişte lucruri pe care mi le reproşez.

- Hai să rămânem la cele frumoase!

- O generaţie excepţională de fete, echipa de sub 18 ani, care a câştigat Campionatul mondial. După 15 ani este prima medalie de aur care a venit în sporturile de echipă! Doi antrenori de excepţie pe care am avut inspiraţia, eu şi colegii mei, să-i nominalizăm. Majoritatea dintre fete vin de la Centrul naţional de la Rm. Vâlcea, aşa cum şi băieţii de la Centrul de la Sighişoara, din echipa care s-a calificat la CM pentru tineret din Brazilia. Centrele naţionale de excelenţă sunt o prioritate şi pentru mine, chiar dacă le-am moştenit, ca să zic aşa. Fiindcă vrem să creştem acolo numai vârfurile pentru echipele naţionale. Dar aş vrea să mai precizez ceva: noi avem opt echipe naţionale, dar doar şase sunt înscrise în competiţii continentale şi mondiale. Din aceste şase echipe, am fost prezenţi la turneele finale, anul trecut, cu patru echipe. Ceea ce reprezintă o rată de succes ridicată! Avem aur la fete, la Under 18, suntem locul 6 în lume la Under 20 – un rezultat cu care eu nu sunt mulţumit, fiindcă cred că acea generaţie putea să aducă o medalie, aici îmi reproşez nişte decizii! –, am luat locul 16 cu echipa de juniori la Campionatul mondial, de asemenea nu sunt fericit, dar bravo lor că s-au calificat; vorbim de o calificare foarte frumoasă a echipei naţionale feminine la Euro (locul 9 nu mă satisface, dar au fost foarte, foarte aproape de un rezultat mare). Băieţii m-au şi decepţionat (de exemplu au pierdut cu Israelul şi cu Finlanda), dar calificarea selecţionatei de tineret la Campionatul mondial este o realizare uriaşă. Şi mai vreau să spun ceva, ca lumea să înţeleagă despre ce este vorba: Alexandru Dedu este succesorul domnului Gaţu în funcţia de preşedinte! N-am avut niciodată intenţia să-mi asum meritele altora. Este doar o continuare normală, fiindcă noi facem parte dintr-un sistem, din aceeaşi familie. Şi nu vreau să mai am dispute pe această temă.

- Cum rezultatele, în majoritatea lor, s-au înregistrat la nivel juvenil, întrebarea este: are handbalul românesc viitor?

- Fiţi convins că are! S-a făcut un grup de lucru care lucrează la strategia de joc unitară. Apropos de handbalul masculin, eu le-am propus acestor domni din colectivul tehnico-metodic, în care am foarte mare încredere, să fie cu bătaie undeva prin 2020 (ca rezultate – n.a.), deşi eu sper să apară clar, mai repede. La băieţi suntem foarte deficitari, dar vă garantez că echipa noastră de tineret se va pregăti nu numai bine, ci în mod ştiinţific pentru participarea la CM din Brazilia; am cerut ajutorul medicilor, nutriţioniştilor, absolut tot ce au nevoie se va îndeplini. Nu pot să spun că vom veni de acolo cu medalie, dar vă garantez că o să vedeţi nişte băieţi pregătiţi şi care se vor bate pentru culorile României. Asta garantez! Am în fundul inimii mele o speranţă de un rezultat mare. Cât despre seniori, am foarte multă încredere în antrenorul Ayhan Omer, care din vară va fi doar selecţioner, nu va mai antrena şi la club şi avem în proiect calificarea la Campionatul mondial din 2017. La fete avem un hop imens, meciul de baraj, este o mare provocare pentru mine şi colegii mei să găsim formula cea mai bună pentru staff-ul echipei, fiindcă meciul cu Serbia este teribil de greu, au o superechipă şi cred că în momentul de faţă şansele sunt 50-50 la sută. Sperăm să găsim cea mai bună soluţie şi să ne calificăm din nou la Campionatul mondial.  

- Cluburile?

- Eu sper ca, începând de anul viitor, şi la băieţi, şi la fete să începem să facem figuri bune în Europa. Depinde în mare măsură de noi! Dacă noi, handbalul, începând cu Dedu şi terminând cu ultimul angajat de la club percepem faptul că trebuie să fim profesionişti şi să-i tratăm pe acei jucători străini care vin în ţară cu respectul cuvenit, să ne îndeplinim obligaţiile contractuale pe care le avem, nivelul handbaliştilor care vin în România o să crească. Şi o să avem şi vârfuri, mă refer în primul rând la băieţi, fiindcă la fete au început să vină jucătoare de calitate. Avem nevoie de un feed-back pozitiv în străinătate şi fiţi convins că atunci vor veni şi alţii, tot mai buni. Eu asta îmi doresc, spre asta tindem.

- Cât veţi rămâne la conducerea federaţiei, domnule Dedu?!

- Sunt abia la sfârşitul primului an de mandat şi vreau să-mi duc cu onoare mandatul la capăt. După care, vom vedea.

- Mult succes!  

 

„Dacă nu făceam sport, e sigur că nu mai aveam piciorul acum...”

 

„Cred că postul cel mai greu dintr-o echipă de handbal este cel de pivot”

 

 „Avem dorinţa de a readuce handbalul în fruntea sporturilor, să-l facem un brand de ţară pentru România”

 

„Nu vreau să fiu „conducătorul-tătucă” care-şi asumă tot, vreau să fiu conducătorul care lucrează cu colegii lui, îi deleagă, îi responsabilizează şi munceşte în echipă”

Dosarele Securităţii

 

”Cazul Universiada 1981”

 

Un scandal istoric, muşamalizat în culise

Românii au introdus la Universiada din 1981 gimnaste ”studente” de numai 16 ani. Manevra a fost descoperită la finele anului 1981, când lotul universitar tricolor a fost la un pas de a fi decalificat şi lăsat fără medalii

 

 

Alexandru Enciu

Revista ”Sport în România” îşi continuă incursiunea prin vastul ”Dosar Sport” (cota D 13346), aflat în Arhivele Securităţii, oprindu-se de data aceasta asupra unui eveniment ce se putea lăsa cu măsuri catastofale pentru sportului românesc şi pentru imaginea regimului aflat la putere înainte de 1989. Speţa este legată de Universiada de vară din 1981, organizată în Bucureşti şi încheiată cu o clasare mai mult decât onorantă a României: locul 2 în clasamentul pe naţiuni, cu 67 de medalii (30 de aur – 17 de argint – 20 de bronz). Pe locul întâi s-a situat ”sora cea mare de la răsărit”, Rusia, cu 109 medalii (40 – 36 – 33).

Volumul 34, nota 100/0047157, din 10.12.1981 precizează însă următoarele: ”În perioada 19-24 noiembrie 1981, s-au desfăşurat la Roma lucrările Comitetului Executiv al Federatiei Internationale a Sportului Universitar (FISU). Neoficial, delegaţia română a fost contactată de Roch Campana, secretarul general al FISU şi de Melisanto Santino, secretarul comisiei internaţionale de control a FISU, care au afirmat că gimnastele Emilia Eberle, Dumitriţa Turner şi Rodica Dunca au fost înscrise la Universiada din 1981 cu încălcarea regulamentului FISU, care stabileşte vârsta minimă de concurs la 18 ani. Cei în cauză au precizat că anul 1963, indicat de FRG ca an de naştere al celor trei este fals: primele două sunt născute în 1964, iar a treia în 1965, date transmise chiar de Federaţia Română de Gimnastică Comitetului Olimpic şi Interfederal din Belgia, cu ocazia recentului turneu efectuat de lotul feminin de gimnastică. Campana a comunicat că va sesiza Comitetul Executiv al FISU şi va cere descalificarea lotului universitar român şi ridicarea medaliilor obţinute, cu toate consecinţele de rigoare. În urma intervenţiilor delegaţiei române, Campana a acceptat să nu dea curs ameninţărilor până la clarificarea situaţiei. De menţionat că, din verificările noastre, informaţiile de confirmă. De menţionat că şi în alte împrejurări FRG, cu acordul CNEFS, a schimbat data de naştere a unor gimnaşti, pentru a putea concura la diferite competiţii internaţionale”.

 

Rodica Dunca, ”studentă” la 16 ani

Universiada din 1981 a fost cel mai mare eveniment polisportiv organizat de România înainte de 1989. În 1953, la Bucureşti s-a mai desfăşurat Festivalul Mondial al Tineretului şi Studenţilor, însă n-a avut parte de strălucirea, investiţiile şi propaganda Universiadei din 1981. Nicolae Ceauşescu şi-a făcut planurile pentru a primi competiţia încă din 1977, dorind să arate tuturor, după expresiile vremii, „de ce este capabil poporul român şi farul său călăuzitor, Partidul Comunist Român”. Bucureştiul s-a transformat astfel într-un adevărat şantier. S-au modernizat stadioane, bazine şi săli de sport, s-a dat o faţadă ”prietenoasă” oraşului, s-a făcut o propagandă uriaşă, iar 5.000 de studenţi au fost convinşi să devină voluntari. Başca mii de alţi tineri instruiţi din timp, pe stadionul Tineretului, pentru spectacolul de la festivitatea de deschidere. Cea mai interesantă decizie a fost luată vizavi de opozanţii regimului, cele câteva zeci de voci răzleţe care mai aveau curaj să conteste sistemul totalitar. Toţi aceşti dizidenţi au fost ridicaţi de pe străzi, de acasă sau de la serviciu şi internaţi înainte de începerea competiţiei la Spitalul de Psihiatrie nr. 9. ”Satul Universiadei”, adică locul de cazare pentru sportivii şi oficialii prezenţi la startul competiţiei, a fost ales Complexul Studenţesc Regie al Institutului Politehnic Bucureşti.

Totul a fost organizat până la cele mai mici detalii, însă pentru ca succesul României să fie total era nevoie şi de o zestre de medalii corespunzătoare. Iar pentru ca recolta să fie pe măsura ambiţiilor şi directivelor venite de sus, s-au ”vopsit” din greu sportivii. Pentru comunişti, n-a fost nicio problemă în a se obţine o legitimaţie de student pentru orice persoană cu o vârstă acceptabilă, însă a bătut la ochi ceea ce s-a întâmplat la gimnastică. Rodica Dunca abia împlinise 16 ani înainte de startul competiţiei, deci nici vorbă de a putea studentă la una dintre instituţiile de învăţământ superior. La fel şi Emilia Eberle (17 ani) şi Dumitriţa Turner (17 ani). Culmea prostiei a fost că tocmai românii au fost cei care le-au dezvăluit ulterior vârsta reală gimnastelor, înscriindu-le cu anii corecţi la o competiţie desfăşurată în Belgia!

 

Nicolae Vieru recunoaşte: ”Totul este real”

La aproape 34 de ani de la acele evenimente, Nicolae Vieru (82 de ani), cel care era secretarul general al Federaţiei Române de Gimnastică în 1981, recunoaşte cu francheţe că informaţia este reală. ”Da, aşa s-au întâmplat lucrurile. Nu e un motiv de mândrie pentru noi, dar vreau să fiţi convinşi că nu eu, Nicolae Vieru, am fost cu ideea schimbării vârstei sportivelor. Indicaţiile veneau de sus. Au fost însă şi alte ţări care au procedat la fel. Şi nu doar China, care era de mult bănuită de astfel de practici şi care a fost descoperită cu ceva timp în urmă. Mă refer chiar şi la SUA. Vă dau o informaţie în premieră. M-am întâlnit cu tatăl fostei sportive Dominique Moceanu. El mi-a spus că americanii i-au modificat vârsta fetei lui. Este reală şi nota informativă vizavi de scandalul de la FISU. Da, exista pericolul descalificării lotului României şi retragerea tuturor medaliilor, însă lucrurile s-au aplanat”, a fost explicaţia dată de cel care este în acest moment preşedinte de onoare al FR de Gimnastică şi vicepreşedinte de onoare al Federaţiei internaţionale. Întrebat prin ce pârghii s-a rezolvat situaţia şi cu ce preţ, Nicolae Vieru, care era încă de pe atunci un personaj extrem de influent în gimnastica mondială, a replicat: ”Prin pile şi relaţii, cum altfel?”.

 

De Nicolae Vieru şi Universiada din 1981 se leagă o poveste dezvăluităîn urmă cu ceva ani de ”Cotidianul”. La Universiadă, în tribună la gimnastică, a fost prezent şi Nicu Ceauşescu, venit să o urmărească pe Nadia, cu care, se spunea, avea o relaţie la vremea respectivă. La un moment dat, a fost anunţat că va face premierea secretarul general Nicolae Vieru. Se zice că Nicuşor a sărit ca ars, spunând că în România nu este decât un singur secretar general, Nicolae Ceauşescu! Imediat, s-ar fi schimbat titulatura funcţiei, astfel că secretarul general a devenit secretar federal. Nicolae Vieru a zâmbit la auzul poveştii. ”Pot să vă spun doar că Nicu Ceauşescu nu prea mă avea la suflet. Eu ştiu multe lucruri din perioada respectivă”, a mai punctat Vieru, care a participat la 11 ediţii ale Jocurilor Olimpice.

 

La lupte şase titluri din zece, la tenis, 5 din 5!

La Universiada din 1981, România a obţinut practic medalii la toate cele zece sporturi cuprinse în programul competiţiei: atletism, baschet, sărituri în apă, scrimă, gimnastică, înot, tenis, volei, polo şi lupte. Cele mai performante discipline au fost luptele greco-romane, cu şase medalii de aur şi patru de argint (din zece categorii!) şi tenisul de câmp, cu toate cele cinci medalii de aur din program cucerite de tricolori. La lupte, componenţa lotului universitar s-a confundat cu cea a lotului olimpic, pe saltele intrând Ştefan Rusu, Ion Draica, Victor Dolipschi, Ilie Matei, Ion Păun sau Vasile Andrei. E greu de crezut că toţi mai erau studenţi la vremea respectivă, ţinând cont că Nicu Gingă şi Constantin Alexandru, ambii medaliaţi cu argint, aveau 29 de ani. La tenis, Virginia Ruzici (simplu, dublu şi dublu mixt), Florin Segărceanu (simplu, dublu şi dublu mixt), Florenţa Mihai (dublu) şi Andrei Dârzu (dublu) nu au lăsat nicio speranţă adversarilor...

 

Nadia, vedeta Universiadei

Vedeta delegaţiei României a fost însă de departe Nadia Comăneci, cea care a fost ultimul purtător al torţei, înainte ca flacăra competiţiei să fie aprinsă pe fostul Stadion 23 August. În vârstă de 20 de ani la startul Universiadei, Nadia a cucerit cinci medalii de aur: individual compus, paralele, sărituri, sol şi cu echipa. Singurul titlu rămas, cel de la bârnă, i-a revenit Emiliei Eberle, medaliată cu aur şi la paralele, dar şi cu echipa. Dumitriţa Turner a luat argint la bârnă şi bronz la individual compus şi la sărituri, iar Rodica Dunca s-a clasat pe locul doi la sol. Ambele „studente” au făcut parte şi din echipa medaliată cu aur în concursul pe echipe.

Alte sportive multi-medaliate au mai fost Carmen Bunaciu (nataţie), cu patru trofee, două medalii de aur la 100 şi 200 m spate, un argint cu ştafeta de 4x100 m mixt a României şi un bronz la 100 m fluture şi Doina Melinte (atletism), cu aur la 800 metri şi argint la 1.500 metri.

După Rusia şi România, pe locul trei în clasamentul general pe naţiuni s-a clasat SUA, cu 56 de medalii (29 – 18 – 9). Superioritatea Estului – şi mai cu seamă a Românei - fuseseră dovedite, iar preţul nu mai conta!

Eveniment

 

Show total la Super Bowl 2015

 

Cântăreaţa pop Katy Perry şi-a făcut apariţia pe un tigru uriaş, iar fanii au asistat la una dintre cele mai dure interceptări din istoria fotbalului american, în timpul meciului dintre The New England Patriots şi Seattle Seahawks

 

Cristian Vlad

Cântăreaţa pop Katy Perry a uimit publicul cu spectacolul creat în cadrul galei Super Bowl 2015, cel mai urmărit eveniment sportiv şi de televiziune din Statele Unite ale Americii. Artista americană, în vârstă de 30 de ani, a fost vedeta din pauza finalei campionatului de fotbal american, care s-a desfăşurat în Glendale, Arizona. Acesta a fost transmis în direct de postul de televiziune NBC, iar Katy Perry şi-a făcut apariţia pe un tigru uriaş. Ea i-a avut alături pe rockerul Lenny Kravitz şi pe cântăreaţa rapp Missy Elliot, concertul de 12 minute fiind îndelung aplaudat de fani. Potrivit jurnaliştilor de la „The Guardian“, rezultatul a fost „un moment notabil atât pentru show-ul ireal, cât şi pentru muzică“. „Chiar dacă nu eşti un fan al muzicii semnate de Katy Perry, nu ai cum să nu fii impresionat de interpretarea ei“, au scris şi jurnaliştii de la „USA Today“. Aproximativ 110 milioane de telespectatori au urmărit Super Bowl 2015!

 

Momentul cheie

Strict sportiv, New England Patriots a câştigat finala, reuşind să se impună în faţa rivalilor de la Seattle Seahawks, scor 28-24. Cu doar 25 de secunde înaintea fluierului de final, telespectatorii au fost martori la una dintre cele mai dure interceptări din istoria fotbalului american. Russell Wilson, una dintre vedetele lui Seattle Seahawks, a pasat oblic în direcţia coechipierului său, Ricardo Lockette, însă acesta din urmă a fost izbit cu putere de jucătorul echipei adverse, Malcolm Butler. Parcă au ieşit scântei! Victoria celor de la The New England Patriots le-a adus acestora cel de-al patrulea trofeu Lombardi din ultimii 15 ani. Seattle obţinuse calificarea în finală după ce a învins formaţia Green Bay Packers, cu scorul 28-22, după prelugiri. De celalaltă parte, Patriots au ajuns în ultimul act al competiţiei după ce s-a impus în faţa celor de la Indianapolis Colts.  

 

 

chenar separat pe bani

319,5 milioane de dolari, numai din reclame!

Ediţia din acest an a Super Bowl a fost una de succes pentru postul de televiziune NBC, care a vândut în întregime spaţiul alocat spoturilor publicitare. Au fost difuzate astfel 71 de reclame pe perioada transmiterii partidei. Potrivit Business Insider, responsabilii NBC au declarat ziua meciului ca fiind "cea mai importantă zi din media"! Toate spaţiile publicitare puse la dispoziţei au fost vândute, în ciuda faptului că preţul cerut pentru fiecare spot de 30 de secunde a fost de 4,5 milioane de dolari. S-a ajuns astfel la un profit incredibil, de 319,5 milioane de dolari, numai din reclame, dintr-un singur meci! Printre firmele care au dorit să facă publicitate la Super Bowl se numără Budweiser, Chevy, BMW, Snickers sau Loctite, acestea venind cu cele mai de succes spoturi, conform presei de specialitate. 

Din sumarul numărului 17, pe luna februarie, al revistei “Sport în România” spicuim interviul cu Alexandru Dedu, preşedintele FR de Handbal -„Handbalul în România este într-o dragoste latentă în sufletul românilor datorită predecesorilor noştri“ și editorialul – “Propun un pact politic pentru sport!“, ambele materiale fiind semnate de Dumitru Graur. De asemenea, în acest număr al revistei de cultură și educație sportivă puteți citi reportaje despre “Frumusețea naturală a saniei“, Fed Cup – “Victorie în faţa Spaniei! “, “Bucurie şi ratări la Australian Open“, Sărituri cu schiurile – “Spectacol la Râşnov“,“Bob cu bob pe primul loc“, “Aur istoric la biatlon“, “Investiţie de 100 de milioane de euro în sportul românesc! “, “Craiova – Arena visurilor renăscute“, handbal – “Model danez la CSM BucureŞti“, CNOPT – Proiectul lui Alin Petrache, o mână de ajutor pentru „tânăra gardă“, “Cartea alba – Sportul, prim vector de imagine pentru România“, handbal – “Mondiali de Sighişoara“,“Regalul gimnasticii europene, la Bucureşti“, tenis de masa – “Misiune imposibilă“, “Cirque du Soleil – Divertisment de clasă mondială“,“10 ani fără Toni Alexe“, dosarele secrete / arhivele securității – “Un scandal istoric, muşamalizat în culise“, restituiri – “Misteriosul Mr. Covaci“, “Show total la Super Bowl 2015“, “Sport = sănătate – Vrei muşchi, mănânci muşchi!“, sau curiozitati – Joc de noroc sau ştiinţă?.

017 Revista Sport în România Nr. 17 (Format Digital)

  • Cod produs: rev_sir_17
  • Valabilitate: In Stoc
  • 13.96RON

  • Fara TVA: 12.81RON

Tags: revista, sport in romania