biletul zilei cu meciuri din fotbal biletul zilei pariuri biletul zilei de azi
  • 021 Revista Sport în România Nr. 21 (Format Digital)

Editorial

Echipa lui Gică Hagi

 

Interviul acestui număr al revistei aduce încă o dată în faţa cititorilor personalitatea deosebită care este fără îndoială compatriotul nostru Gică Hagi. Trecut cu doar câteva luni peste frumoasa vârstă de 50 de ani, Hagi a devenit de ceva vreme un alt om. Nu mai este de mult copilul teribil de încăpăţânat de la vârsta junioratului, nici jucătorul de fotbal capricios şi genial, care putea câştiga de unul singur un meci, nici măcar antrenorul tânăr îndrăznind la cele mai înalte piscuri mai mult din dragoste pentru fotbal decât din stăpânirea meseriei. Gică Hagi a devenit mult mai înţelept, gândeşte cu maturitate fiecare mişcare din viaţă şi pasul următor spre o altfel de consacrare, cea a maturităţii depline. Recunoaşte că a mai făcut şi greşeli în viaţă, dar prima scuză pe care o invocă este de fiecare dată pasiunea mistuitoare pentru jocul acesta cu un balon rotund, fotbalul devenind în opinia sa mai important ca religia în lume. El însuşi o adevărată religie!

Chiar dacă am mai scris-o, merită să reluăm idea. Hagi iubeşte fotbalul ca un copil şi iubeşte copiii care joacă fotbal. Iar lucrul acesta a devenit deja crezul său în viaţă, misiunea sa. Nu există din ceea ce ştiu niciun fost jucător de valoare mondială, ca Hagi desigur, care la sfârşitul carierei să-şi fi investit toţi banii într-un centru pentru copii şi juniori, între timp botezat Academia Hagi. Cu toţii au preferat să-şi protejeze banii câştigaţi dintr-o muncă grea, în ani şi ani de zile. Au făcut investiţii imobiliare, au încercat afaceri şi plasamente financiare, sau pur şi simplu îşi banii păstrează în bancă, trăind din dobânzile obţinute. Nu şi Gică Hagi, care a băgat multe milioane de dolari şi euro în această perlă care-i poartă numele, sperând la un randament al investiţiei decamdată incert. Însă, în acelaşi timp, academia sa deja produce pe bandă rulantă foarte tineri jucători pentru campionatul intern şi pentru loturile naţionale de juniori, alimentând în permanenţă şi formaţia-fanion, FC Viitorul, care a încheiat cu succes cel de-al treilea sezon disputut în prima ligă.    

Pentru cei neîncrezători va fi cred convingător să remarcăm că în ultima etapă a campionatului recent încheiat, FC Viitorul a aliniat la Botoşani (scor 4-4, gazdele obţinând norocos egalarea, la chiar ultima fază de joc!) o formaţie alcătuită dintr-un lot de 18 jucători foarte tineri, produşi exclusiv de Academia Gheorghe Hagi! Această premieră a scăpat din păcate aproape neobservată de media sportivă românească, mult mai atentă la ce fiţe a mai făcut nu ştiu care „vedetă” a fotbalului intern. Iată deci cum a arătat FC Viitorul la meciul amintit mai sus (am pus între paranteze vârsta fiecărui jucător): Buzbuchi (22 ani) – Benzar (23), Ţâru (21), Hodorogea (20), Manea (18) – Nedelcu (18), R. Marin (19), Nikolov (21), Tănase (21) – Ianis Hagi (16), Gavra (22). Pe teren nu s-a observat practic nicio diferenţă ca ritm şi stil de joc faţă de mai vârstnici lor adversari, poate doar o mai mare mobilitate în teren şi o plăcere a jocului de care numai cei foarte tineri sunt de regulă capabili. Pe parcusul meciului au mai intrat în joc Carlos Casap (16 ani, debutant, reţineţi acest nume!), Vână (20) şi Mitriţă (20), iar pe bancă au rămas portarul Tordai (18), Iacob (19), D. Gheorghe (20) şi Perju (19). Pentru Viitorul au înscris Manea, Ţîru, Hagi şi Casap. De reţinut de asemenea că din întreg lotul un singur jucător nu este de origine română, macedoneanul Boban Nikolov, crescut însă la rândul său în cadrul Academiei Hagi...

Ca o veste de ultimă oră, pe care de data aceasta ziarele noastre n-au mai scăpat-o, foarte tânărul fundaş dreapta Cristian Manea (debutant în echipa naţională la numai 16 ani şi 10 luni) a fost disputat pentru a fi cumpărat de două dintre formaţiile cele mai cunoscute din fotbalul internaţional, Arsenal şi Chelsea! Până la urmă l-a obţinut Mourinho la Chelsea, pentru suma de cam 3 milioane de euro, bani pe care Hagi are evident de gând să-i „întoarcă” spre aceeaşi academie, ca să-şi mai completeze nevoile zilnice şi să-şi asigure financiar proiectele. Între care chiar şi un stadion cochet în orăşelul constanţean Ovidiu, 4.400 de locuri, perfect omologabil de către comisiile federaţiei. Până şi aici este o poveste: prea mulţi l-au minţit pe Hagi că-i vor face un stadion pe măsură, făcându-l să piardă vremea ba pe la Chiajna, ba pe la Voluntari, până când fostul internaţional s-a decis să se întoarcă acasă, adică la Constanţa şi să-şi facă singur stadionul. Cum nici ajutorul sponsorilor nu prea dă pe dinafară, Hagi s-a decis încă o dată să-l facă pe banii lui, aşa cum a făcut mai mereu. Desigur, exemplul lui Gică Hagi este singular. Şi nu numai în fotbalul românesc.   

Interviu cu Gheorghe Hagi, cel mai bun fotbalist român al tuturor timpurilor

 

Academia ţine FC Viitorul în prima ligă!

 

Dumitru Graur: Ai trecut de 50 de ani, Gică Hagi. Cum te vezi acum, la vârsta maturităţii?

Gheorghe Hagi: Împlinit. Şi din punct de vedere profesional şi din cel familiar, fiindcă întotdeauna ce-ţi doreşti, asta ai. Eu mi-am dorit întotdeauna o academie, să avem mulţi copii, să avem o academie frumoasă, cu jucători care să ajungă să facă performanţă la nivel înalt, iar acum rezultatele sunt în spate, suntem în loturile naţionale, câştigăm, am devenit campioni... Din punct de vedere familial sunt foarte bine, mă simt împlinit. (râde) Soţia mă iubeşte, eu sunt sănătos...

- ... şi material bine!

- Nu asta contează. Valoare stă în ce ştii să faci, nu în bani. Dacă ştii să faci un lucru, totodeauna te simţi puternic, te simţi bun. Şi ce contează înainte de toate e sănătatea. Să fim sănătoşi!

- Spune-mi, te rog, după o carieră strălucită, pe care o ştim cu toţii, când ţi-a venit pentru prima oară gândul că vrei să devii antrenor?

- Eu de când am plecat la Galatasay (1996 – n.n.) mi-a venit această idee. Făcusem 31 de ani, apoi 32, 33 – când vedeam că se apropie finalul, mă tot gândeam ce şi cum o să fac când mă las de fotbal, mă gândeam la academie, cum să o fac...

- Chiar de atunci te-a gândit la academia ta!?

- Absolut. Totdeauna a fost aşa, am vrut să am o academie cu o echipă în prima ligă. O academie care să mă reprezinte, să-mi ducă numele în continuare, să fie bună, competitivă, puternică, dar pe parcurs lucrurile s-au mai şi schimbat după cum le gândisem eu iniţial.

- Era totuşi o idee foarte îndrăzneaţă. În ce mă priveşte, am spus-o mereu: nu ştiu în toată lumea largă ca un fost jucător, cu o carieră uriaşă, să-şi bage banii lui personali într-o academie de fotbal!

- Poate a contat şi situaţia din România, care e mai deosebită, în sensul că nu există posibilităţi de susţinere. Aşa m-am simţit eu, să o fac! Sunt lucruri pe care le decid aşa cum vreau eu, şi nu-mi pare rău, chiar dacă am şi eu trăirile mele, când îţi merge bine eşti fericit, când nu-ţi merge eşti trist, dar asta e. Am făcut-o de plăcere şi indiferent ce se întâmplă...

- ... dar n-ai simţit pericolul că ai putea să-ţi pierzi toţi banii, că poate rişti prea mult?! Agoniseala unei munci întregi, de-o viaţă...

- Şi dacă o simt şi acum, ce contează? Eu mă ştiu valoros că ştiu să fac ceva şi iubesc fotbalul. Nu cred că mâine n-aş avea unde să mă duc să muncesc. Eu zic că mâine, unde vreau, îmi pot găsi un serviciu. Asta e important. Bogăţia omului stă în propria lui personalitate: familie, împlinire, sănătate şi să faci ceva. Restul, totul e un risc, nu ştim ce se va întâmpla...

- Una peste alta, eşti pe plus în momentul de faţă, sau pe minus?

- Nici în următorii, nu ştiu cât să zic, zece ani, nu vom fi pe plus. Încă suntem în dezvoltare. Este un business în dezvoltare şi nu putem să-l numim încă o afacere reuşită. Dar mergem înainte.

Cruyff mi-a marcat cel mai mult cariera

- Spune-mi, pentru cariera de antrenor ce modelele ai avut?

- (sigur pe el) Toţi antrenorii cu care am lucrat. Eu cred că de la fiecare am învăţat câte ceva. Poate cel mai mare e Cruyff, care în anii ’70, cu Ajax-ul, a devenit modelul meu în fotbal. Apoi l-am avut şi antrenor, la Barcelona. Dar eu m-am „născut” cu Olanda, cu Ajax-ul din ’74, ’78, astea mi-au fost modelele. „Fotbalul total”, iar Cruyff era liderul şi jucătorul care făcea diferenţa. Mi-am dat seama că ăsta era fotbalul care-mi place... Dar nu trebuie să-i uit nici pe antrenorii din România care m-au format, nea Ioji (Iosif Bucossi – n.n.), care m-a crescut de copil, nea Titi Ardeleanu, Pigulea şi Măndoiu la juniori, apoi nea Mielu Voica la „Sportul” şi nea Mircea (Lucescu – n.n.) la echipa naţională, care m-a debutat la 18 ani şi mi-a făcut saltul cel mai important. De la fiecare am învăţat câte ceva. Aşa am ajuns şi eu acum să fac o sută de promovări! Ştiu cum se face o promovare, ştiu cum să-l cresc, când să-i dau timpul. O să vedeţi, în meciul cu Botoşanii (interviul a avut loc cu numai o zi înaintea ultimei etape de campionat – n.n.) o să debuteze Carlos Casap din Timişoara. E născut în ’98, e chiar niţel mai mic ca fii-miu!

- Terim, de asemenea? Mă gândesc că erai deja la Galatasaray...

- Da, sigur, şi Terim. Şi nea Imi (Emeric Ienei – n.n.) şi nea Puiu Iordănescu în România, n-aş vrea să uit pe nimeni! De la toţi am luat câte ceva. Cât despre academie, am luat conceptul de la olandezi, care-s cel mai bine organizaţi în acest domeniu. Să nu uitaţi că am avut onoarea şi plăcerea să joc la cele mai importante cluburi din lume, la Real şi Barcelona, şi de la ei am avut de învăţat foarte multe, inclusiv modul lor de organizare în sectorul de copii şi juniori. Am caietul pe care am scris de când aveam 12 ani, eu cred că de atunci mă pregăteam să devin antrenor!

Devii mai bun în ani de zile!

- Frumos! Spune-mi, totuşi, crezi azi că a fost o eroare că ai acceptat să devii selecţionerul naţionale în 2001, fără o mare experienţă?

- Luaţi-o cum vreţi. Pentru mine n-a fost o eroare. Eu am făcut un lucru, l-am făcut cu inima, poate atâta puteam atunci, dar am făcut-o cu drag. Cred că orice antrenor face greşeli şi eu fac şi acum, nu numai atunci. A fost chestiune şi de şansă şi a ieşit aşa cum a ieşit. Am fost dezamăgit doar de faptul că am fost lăsat singur după ratarea calificării. Nimeni din federaţie nu m-a mai susţinut. Evident că lucrul acela nu mi-a plăcut, dar am mers înainte.

- Eşecul naţionalei, care a ratat CM 2002, te-a întărit, te-a ambiţionat?

- Înveţi. Şi eu, la 18 ani, nu eram ca la 30. Ca antrenor ai un început, dar apoi încet, încet devii mai înţelep, înţelegi situaţiile de joc mai bine, sunt multe lucruri pe care le trăieşti şi la înţelegi mai târziu. Totul se învaţă, în fiecare zi înveţi câte ceva. Eu am un motto al meu: nimeni nu se naşte cel mai bun, devii mai bun în ani de zile...

- Nu crezi că a fost totuşi un cal prea mare pentru Hagi, atunci?

- Nu, niciodată! Eu zic că am făcut lucruri bune în viaţă, am jucat la nivel înalt, m-a interesat cariera de antrenor. Înainte cu un an de a veni Lucescu, Galatasaray a vrut să-mi dea mie echipa. Apoi am stat un an şi jumătate pe lângă antrenori, am notat, eram pregătit, dar ca experienţă, n-a ieşit. O luăm ca o experienţă şi asta e!

- Ai vreo explicaţie pentru faptul că de multe ori în străinătate eşti mai iubit, mai respectat decât în ţară, unde sunt şi destui care te contestă?

- Dar eu nu cred asta! Mai sunt şi răutăţi pe la noi. Sunt bune la un moment dat, pentru că în viaţă trebuie să existe o balanţă. Nu poate să te laude toată lumea, să fie numai miere. Mai trebuie să fie şi puţină sare. Dar nu sunt de acord cu dvs., sub nicio formă. Sunt respectat pe afară, pentru că pe unde am fost am lăsat loc de bună ziua, mi-am lăsat amprenta, am ştiu să mă comport, am prieteni, îmi deschide uşa toată lumea... Dar acasă e altceva, iar oamenii mă respectă.

- Sunt de acord, dar în Turcia eşti adulat!

- Probabil din cauza popularităţii fotbalului. Acolo fotbalul este mult mai popular. E mult mai fierbinte totul. Oamenii, media, dau totul sută la sută. Noi, din păcate, ne-am dus mai în jos, se vede de la suporteri, de la imaginea care e. Turcii mă iubesc pentru că m-au văzut că le-am dat totul. Şi dacă m-au văzut că m-am bătut, semănam cu ei, că turcii când ies la luptă dau totul. Şi eu-s iute, am momente când semăn tare cu ei. Poate că le plac nu atâta ca fotbalist, ci ca luptător în teren. Fiindcă eram al dracu’ în teren! Parcă abia aşteptam şi mă băteam cu toţi. Dacă vrei poţi să iei şi greşeala din finala Cupei UEFA (Galatasay – Arsenal, Copenhaga, mai 2000 – n.n.), când m-am luat de Adams. Ce treabă aveam eu să mă iau de Adams? Am luat roşu şi a fost o mare greşeală, dar turcilor le-a plăcut! Lor le place să se simtă triumfători, invincibili, fiindcă sunt un imperiu. Un imperiu care cucereau Europa şi, fiindcă am fost şi eu p-acolo, acum mă ţin minte... S-au unit nişte energii bune.

- Bine, la Istanbul nu poţi să mergi pe stradă dacă le spui că eşti prieten cu Hagi!

- Adevărul este că le-a plăcut şi că sunt serios. Nu venisem doar să le iau banii un an, doi şi să plec fără să las nimic în urmă. Nu ştiu dacă ştiţi, dar eu am avut şi o clauză secretă la Galata!

- Nu, n-am auzit despre asta până acum.

- Am avut clauza că dacă echipa va câştiga o cupă europeană, eu voi avea o primă foarte specială, evident în bani. O sumă măricică...

- Cât, Gică, un milion de dolari?!

- Nu pot să vă spun, dar important este că şi-au onorat promisiunea. Ca de fiecare dată, de altfel. Dar nu banii contează, ci semnificaţia lor. Eu venisem la 31 de ani, în primele săptămâni au scris „a venit şi bătrânul ăsta”... După ce au văzut şi clauza, au înţeles că venisem să fac o treabă la Galatasaray ca să-mi câştig banii. 

La juniori, Academia Hagi a cîştigat totul!

- Viitorul a încheiat cel de-al treilea sezon în prima ligă. Este un evident că în acest an a izbutit să-şi asigure menţinerea în elita fotbalului românesc cu mult înaintea ultimei etape de campionat. Cât de mare este satisfacţia ta?

- Am reuşit să ne asigurăm prezenţa şi la anul în prima ligă cu şapte etape înaintea finalului de campionat. Am făcut cele mai multe puncte de când jucăm pe prima scenă. Sincer să fiu, ştiam că mi-am asumat un risc când am luat eu echipa. Dar stând de vorbă cu prieteni, cu oameni de fotbal, cu familia, m-am decis să îmi asum toate riscurile. Să intru eu însumi în scenă, cum s-ar spune. Eram însă conştient că echipa are potenţial şi că putem face o treabă bună. Sunt fericit în momentul de faţă, pentru că tot ce le-am spus jucătorilor în vestiar s-a întâmplat. Şi aşa mi-am câştigat încrederea lor şi i-am convins că ei sunt talentaţi, sunt buni, iar când noi jucăm colectiv, atât ofensiv, cât şi defensiv, zic că am dovedit că suntem puternici. Există mult talent, există entuziasm. N-aveam multă experienţă, dar am luat doi, trei jucători cu mai multă experienţă care ne-au ajutat în momentele grele foarte bine. Noi nu avem experienţă, nu ştim să gestionăm momentele importante ale unui meci, dar jucătorii au mult entuziasm, fiindcă tinereţea te poartă, şi au talent. Majoritatea au ajuns la loturile naţionale, dar ne trebuie mai multă experienţă. Acum vom încerca să facem o echipă bună pentru la anul. Sunt mulţumit de ce s-a întâmplat anul acesta mai ales pe partea ofensivă şi mai puţin pentru partea defensivă. Pe atac, am ajuns între primele 5 echipe din campionat ca număr de goluri, dar din păcate am şi primit prea multe goluri. Trebuie să revizuim lucrul acesta.

- Te rog spune-ne câteva cifre legate de Academie. Câţi jucători, câte echipe...

- Avem 300 de copii, dintre care 250 sunt din judeţul Constanţa, pe intervalul 7-12 ani. Ceilalţi, 66 la număr, sunt selectaţi din ţară, de la 13 ani în sus. Avem echipe de la 7 ani până la 18 ani, toate grupele posibile. Cu toţii sunt ai noştri, stau într-un hotel din Constanţa, le asigurăm casă-masă celor 66, şi-i ducem la baza de la Ovidiu ca să se antreneze. Avem acolo baza noastră, iar investiţia a fost foarte mare, pot să vă asigur.      

- Cum se va dezvolta în anii care vin proiectul tău de suflet, Viitorul?

- Am început să gândim şi să construim următoarea etapă de dezvoltare a academiei. Este un proiect pe 5 ani, care e legat de echipa de seniori, FC Viitorul. La juniori am ajuns cei mai buni din ţară, iar anul ăsta mi s-a îndeplinit şi visul de a ajunge în Europa...

- Stai numai puţin, s-o luăm încet! Spune-ne ce ai câştigat cu echipele academiei.

- Am câştigat tot! Juniorii A, B... Acum doi ani am câştigat la toate trei categoriile. Echipa de juniori născuţi ’98 (jucători de 17 ani cel mult – n.n.) a ieşit campioană în fiecare an de când există, la toate categoriile de vârstă prin care a trecut. Este o generaţie foarte bună, avem 16 jucători selecţionaţi din toată ţara, foarte talentaţi, care joacă de multă vreme împreună. N-au pierdut în toţi aceşti ani decât un meci, două...

- Ăştia vor fi viitoarea echipă naţională, Gică?

- Dintre ei, un grup important vor face fără îndoială din echipa naţională. Eu zic că patru,cinci jucători vor putea fi selecţionaţi.

- Enorm, de la o singură echipă!

- Mai am o satisfacţie, cum vă spuneam. Din sezonul viitor echipa noastră de juniori A, născuţi în ’97-’98, va putea participa la Youth League, campionatul echipelor de tineret de pe continentul european. Am obţinut acest drept. Vom merge mai întâi în calificări, dar sper să nu ne oprim aici. Am beneficiat şi de coeficientul foarte bun al ţării, pentru a fi primiţi. Eu zic că o să ajungem departe cu această echipă, avem un grup foarte bun.  

- În fapt, Academia Hagi este centrul de copii şi juniori al echipei FC Viitorul. O serie de jucători au plecat deja, fiind vânduţi la alte cluburi. Vă puteţi susţine astfel activitatea academiei, Gică?

- Păi, noi ce facem aici, trebuie să creştem jucători! Nu vreau să vorbesc despre sume, dar este clar că în aceşti 5 ani noi am crescut cota jucătorului tânăr din  academie. Mai ales a celor sub 19 ani. Veţi auzi în vara asta că vor fi vânduţi jucători sub 19 ani pe bani frumoşi! Nu uitaţi că noi am dat cel mai tânăr jucător al echipei naţionale din toate timpurile (Cristian Manea, debut în reprezentativa României la 16 ani şi 10 luni – n.n.). Ne mândrim cu lucrul ăsta, e o muncă făcută bine.

- Câţi antrenori sunt în academie?

- În total, tot clubul are 60 de angajaţi. Administrativ şi tehnic.

- Pe care-i plăteşte Gică Hagi!

- Toţi muncim. Avem şi parteneri, şi sponsori care ne mai ajută. Partenerii îi puteţi vedea pe site, sunt şi pe tricouri, le mulţumim că sunt alături de noi.

- Ce vrei să faci la Ovidiu?

- Avem baza noastră sportivă şi vrem să terminăm stadionul. La anul vom juca acolo! Eu mi-am dorit întotdeauna să avem stadionul nostru, să căpătăm identitate. Dacă vreţi, meritul lui FC Viitorul este şi mai mare, fiindcă noi am jucat numai în deplasare! N-am avut practic teren propriu, cu aceşti băieţi tineri care nu vedeau nici măcar un spectator care să-i susţină... Vreau să câştigăm identitatea care ne lipseşte. Într-un fel, am şi fost obligat să revin la Constanţa (oraşul Ovidiu se află în zona metropolitană Constanţa – n.n.), fiindcă proiectul de a ne stabili la Voluntari a căzut. Acolo nu s-a mai făcut stadionul promis, astfel încât am decis să mă întorc acasă. Şi vom face noi stadionul, cu puterile noastre, la Ovidiu. Va avea 4.400 de locuri, exact cum trebuie pentru a putea fi omologat de federaţie. Încercăm! Dar vrem să avem suporterii noştri, abonaţii noştri ... şi cred că vom avea. (zâmbeşte) Hagi are mulţi suporteri!

- Succes, Gică. Este proiectul tău de suflet. Dar dacă vei primi o ofertă foarte tentantă din partea altui club, din ţară sau din străinătate, o vei declina în favoarea Viitorului?!

- Din ţară este exclus. Ar fi un conflict de interese, fiindcă sunt patronul clubului FC Viitorul. Aici n-aş putea să muncesc decât pentru România...

- Pentru naţională, adică. Ai fi interesat să te întorci într-o zi la echipa naţională?!

- Dacă eşti pasionat de meseria de antrenor şi-ţi place fotbalul, trebuie să-ţi doreşti. Eu cred că într-o zi voi antrena echipa naţională. Când va fi asta, nu ştiu. Dar eu sunt sigur că o să o antrenez.

- Ai de luat o revanşă, Gică!

- Nu am de luat nicio revanşă. Vreau să mă întorc în casa în care am stat totdeauna, „clubul” la care am stat cel mai mult!

- Frumos. Dar, încă o dată: dacă vei primi o ofertă din străinătate?

- Depinde de ce se va întâmpla la mine la club. Depinde dacă izbutim să facem performanţă mare la noi, atunci rămân. Dacă nu, poate plec. Totul se leagă de proiectul de dezvoltare pe 5 ani cu FC Viitorul, în care, ca finalitate, vrem să ajungem între primele 4-5 echipe din România. Să jucăm de la egal la egal cu orice echipă din ţară. Atunci rămân, nu plec niciodată. Dacă nu se poate lucrul acesta, atunci păstrez academia, dar ca antrenor mă duc la nivelul meu. Eu sper însă să ajungem să jucăm în Cupele europene şi chiar mai mult. Poate într-o zi...

- Campioni?!

- (râde) Îmi doresc să devenim mai buni!

România este abia la liceu!

- Unde se găseşte în acest moment fotbalul românesc? Şi care ar fi, după tine, măsurile care se impun pentru redresarea sa?

- Aici aş vrea să dau un răspuns din care să înţeleagă fiecare, nu vreau să mă arăt prea contestatar. România are nevoie de un  proiect pe termen lung, un proiect tehnic foarte bine făcut, la nivel naţional. Şi o muncă foarte multă, fiindcă la noi în România, dintotdeauna şi pe viitor, trebuie să fim o ţară care să producă jucători. Atunci vom fi foarte puternici, când vom produce noi pentru noi jucători de valoare, care vor juca în echipele naţionale, ca să ne batem cu lumea de afară la acest nivel. Nu ne vom mai putea bate cu echipele de club niciodată, cel puţin vreo 10 ani de acum înainte, în viziunea mea. Nu mai sunt vremurile în care Steaua şi Dinamo ajungeau în semifinale şi finale europene. Fiindcă finanţarea sportului este foarte slabă. Dar dacă ne organizăm bine, putem avea o şansă cu echipele naţionale, cu care ne-am putea bate cu oricine! Eu aş pleca la un proiect numai gândindu-ne că am putea deveni campioni europeni sau mondiali. Numai asta m-ar motiva. Pentru altceva nu m-aş mai duce să muncesc. Dar să construieşti jucători cel puţin 10-15 ani. Noi trebuie să formăm! România este încă la liceu; dezvoltare, perfecţionare. N-am ajuns încă la facultate, asta e treapta următoare. Din păcate, la noi acum nu prea mai avem nici liceul, stăm foarte prost. Nu mai avem profesori, nu mai avem directori tehnici, nu mai avem academii, din ce în ce lucrurile merg mai prost. Eu aşa o văd: singura noastră şansă ca să ne batem cu cei de afară este selecţia foarte bună, în toată ţara, pentru alcătuirea unor loturi foarte bune. Pentru că sămânţa este! Ea există, însă în afara unui program de dezvoltare-perfecţionare ea se pierde la un moment dat, noi pierdem foarte mult între 14 şi 18 ani. De aceea cred că mi-a fost şi mie mai uşor să devin campion. Cred chiar că mi-a fost prea uşor! Noi nu jucăm decât un meci pe an, când jucăm finala, restul jocurilor sunt prea uşoare pentru noi, indiferent de categoria de vârstă. Din când în când mai apare câte un val de tineri, a fost la Timişoara, acum e Dinamo, dar e foarte greu să se măsoare cu noi. Ar fi bine să existe cât mai multe centre de copii şi juniori, să se investească în aceşti copii, mai ales de cluburile din  prima şi a doua ligă. Ăsta e sfatul meu. Restul, mai pot veni şi străini, şi eu o să iau străini, dar uitaţi-vă ce bine e în buget că n-am salarii mari pentru cine ştie ce jucător din afară. Un străin trebuie să facă diferenţa. Ne completăm cu jucători de experienţă, dar cel puţin 14-15 jucători sunt de la mine din academie, au salarii normale. Aşa e şi conceptul olandez, care ne ajută foarte tare. Pentru mine este clar de ce Olanda ajunge să joace semifinale şi finale, fiindcă ştie să crească jucători! Şi atunci, dacă Olanda este acolo sus, noi de ce n-am putea la rândul nostru să ajungem?!

Puteam deveni campioni mondiali în ’94

- Vorbind de mersul până la capăt, crezi că în 1994 România a pierdut titlul mondial la fotbal?!

- (devine foarte serios) Eu cred că da. Noi am fost de vină, fiindcă în acele minute de final n-am ştiut să gestionăm timpul. Cu siguranţă ne-a lipsit ceva, dar eram atât de competitivi, încât puteam ajunge până la titlu. Şi n-o spun numai eu, şi la Barcelona când am ajuns după Mondiale, unde m-am întâlnit cu Johann Cruyff, el mi-a spus că n-am ieşit campioni mondiali pentru că am alergat prea mult! Şi după aceea, jucând doi ani la Barcelona, am înţeles ce înseamnă să stai bine în teren. Să alergi când trebuie, unde trebuie, să nu alergi haotic. Ar fi trebuit să stăm mai bine în teren, ca să fim mai eficienţi. Şi mai puternici, şi să putem gestiona momentele alea, care ne-au fost fatale până la urmă.

- Bun, să zicem că era normal să trecem de Suedia. Dar cu Brazilia, am fi putut câştiga în semifinale?!

- Eram singura echipă care putea să-i bată! Avem trei atacanţi foarte buni, ca şi ei, aveam mijlocaşi buni, aveam apărători, dar ceva ne-a lipsit. Vreau să vă spun un lucru: eu mă gândesc zi şi noapte numai la asta! Trebuie să vină o generaţie care să ne depăşească. Ştiu că nu vă vine să credeţi acum. Dar uite, suntem aici şi discutăm. Eu spun că după 2020 vom putea avea acea generaţie. Este visul meu.

- Mai bine spune-mi când ar trebui să-ţi facă fotbalul românesc o statuie?!

- N-am nevoie. Am zis-o atunci, că aşa mi-a venit, dar nu am nevoie! Eu ştiu că-s trecător, ştiu că trebuie să las ceva în urmă. Într-o zi nu o să mai fiu, dar ştiu că lumea o să vorbească de mine. Punct. O să se vorbească şi de bine, şi de rău. Dar ăsta e motto-ul meu: să înclini balanţa spre bine, nu spre rău. Iar eu ăsta sunt în viaţă, vreau să fac bine, să las ceva în urmă.

- Poţi face o comparaţie între actuala echipă naţională şi cea a anilor ’90- ’98, formată din aşa-numita „generaţie de aur”?

- Pe ei trebuie să-i încurajăm! Pe cei de azi trebuie să-i încurajăm, să fim lângă ei. Dar să compari naţionalele trebuie să ai criterii, ca să n-o faci din gură. Rezultatele contează. Dacă vreţi să vorbim despre acea generaţie, amintiţi-vă numele! Ce nume erau, ce fotbalişti, ce cariere şi-au făcut... Ce titluri au câştigat pe unde au trecut. Începând cu cea din ’90, care era super-naţională! Poate doar prea tânără, fără experienţă, dar care a jucat un Campionat mondial foarte bun. O generaţie talentată foc. Noi, în 94 eram mult mai maturi, dar ne-a lipsit mult Neluţu Sabău, care s-a accidentat. Şi „Lăcă” (Lăcătuş – n.n.), dacă era în formă. Cu ei doi, am fi fost şi mai competitivi. Însă celor de azi trebuie să le dăm încredere, curaj, să ne ducă la Europene şi să ne facă fericiţi iarăşi. Cu entuziasm poţi să schimbi lucrurile. Altfel... Din când în când poate că-i mai bastonăm, trebuie să accepte critica câteodată. Cine-i înţelept, învaţă din critică. Sau măcar îi dă de gândit.

- Încotro se îndreaptă fotbalul, Gică?.

- Situaţia, după mine, stă cam aşa: fotbalul este la fel ca celelalte sporturi în România. Avem mari probleme. Începând de la finanţarea sportului, care este un segment social important, unde trebuie trebuie schimbat modul în care să poţi să finanţezi. După aia să ne organizăm foarte bine, fiindcă sportivi o să avem în continuare, mai ales la sporturile individuale. Colectiv însă, la echipe, ne va fi tot mai greu dacă nu ne organizăm mai bine. Eu văd drumul că, uşor-uşor, o să meargă în faţă. Acum suntem într-o situaţie dificilă, de incertitudine, de nesiguranţă legislativă, de multe răutăţi – ceartă multă, şi mie nu-mi place aşa ceva. Trebuie să ajungem la un moment dat la un proiect unic, la o unitate de gândire. Sunt multe idei, toată lumea are idei, dar nu există o unitate de gândire, în care toată lumea să tragă într-o direcţie.

- Dar pe plan mondial, cam încotro crezi că se îndreaptă fotbalul?

- (face o mică pauză) A devenit o religie. Este mai mai important decât religia! Asta am zis-o de acum cinci ani. Numai că la noi nu prea mai există. Trebuie să facem să devină un spectacol frumos. Trebuie să-l facem pe cetăţean, pe omul de rând să vină de acasă la spectacol, sâmbăta şi duminica. Acest om are nevoie de un stadion frumos, de un mediu în care să vină cu familia, cu copiii, să stea două, trei ore cu plăcere. Să vezi ceva, dar să şi mănânci, să te simţi bine acolo. Să cumperi un tricou, să te duci şi la cumpărături, tot acolo. Astăzi, fotbalul uneşte lumea, aduce pace, există probleme care se pot rezolva cu un meci de fotbal, de handbal sau de baschet. Societatea are nevoie de spectacol, oamenii au nevoie de acest lucru. Ştiinţa a făcut lucruri bune, dar n-a făcut numai bine, n-a rezolvat deci toate problemele. Dar sportul poate rezolva unele lucruri şi de aceea cred că este foarte important în momentul de faţă. Uitaţi-vă câţi bani se învârt în Anglia de exemplu, vreo cinci miliarde; sau în Spania!  Stadioanele sunt pline. Au crescut toate, uite, în Germania. Oamenii au nevoie de fotbal, eu aşa văd. Şi la noi s-ar putea realiza astfel de lucruri, dar trebuie să ştim să le facem. Deocamdată, noi toată ziua ne certăm...

Voi rămâne mereu alături de Gică Popescu

- Va ajunge Ianis un mare jucător? Îl vei lăsa să-şi ia zborul, la ce vîrstă, pentru a juca şi a se perfecţiona la un club din străinătate?

- Tot ce fac cu Ianis e de comun acord. Nu voi decide niciodată în viaţă doar eu, de capul meu. Dar eu pot să-i dau un sfat, pot să devin un consilier al lui. El va decide. Aşa fac jucătorii mari, decid. Şi nu vreau ca vreodată copilul meu să-mi reproşeze: din cauza ta m-am dus acolo sau am făcut cutare lucru. Nu, nu, decizia este la el. Ştie că o să-l sprijin până la moarte, întotdeauna, dar îl las să hotărească. Are capacitate, are talent, iubeşte fotbalul, a făcut faţă la cel mai greu test, atunci când l-am băgat cu Dinamo, la 2-0, eu zic că are caracteristicile unui jucător mare. Dar are numai 16 ani şi jumătate acum, nu ştiu dacă e încă copt. El are mai multe oferte pe masă în acest moment, vom vedea. Veţi auzi mai multe în vară.

- Cât de aproape ai rămas de Gică Popescu? Îl vizitezi des?!

- Nu, la el nu. Nu-mi place să mă duc, am fost doar de două ori. Acolo vizitele sunt pentru familie, problemele pe care le au, eu l-am văzut când a primit zile libere şi a stat acasă. Dar voi fi mereu alături de el, 200 la sută dacă vreţi! Aşa a vrut soarta şi n-avem motive să ne despărţim, vom fi mereu împreună. Pot doar să vă spun că arată bine, e puternic, ca un mare sportiv. Chiar dacă a fost un şoc ce a păţit el. Un şoc mare! Ştiu că o să-şi revină.

- Între Gică Hagi şi FRF există din păcate o relaţie destul de tensionată. Cu toate acestea, o mulţime de tineri jucători de la Academia Hagi se regăsesc în diferitele loturi de juniori. Există cu alte cuvinte interese comune. Vezi o reconciliere în anii care urmează, sau războiul va continua, până la înlocuirea actualei conduceri a federaţiei?

- Sunt cuvinte dure pe care le spuneţi acum. Nu e război. Eu doar am avut opinia mea, aşa cum am întotdeauna şi cred că am fost destul de clar: relaţia, din punctul meu de vedere, nu e stricată. Doar că, din când în când, ca fost sportiv, ca om antrenat în fotbal, mi-am dat cu părerea. Cine ţine cont de ea, e OK, cine nu e treaba lui. Cred că mi-am câştigat acest drept de a-mi exprima părerea, n-am nimic cu nimeni, singura problemă e că eu sunt cu Gică Popescu, indiferent unde e el acum. Eu am crezut în proiectul lui şi n-am motive să-mi schimb părerea. Sunt totuşi partenerul cel mai bun al federaţiei, dau o mulţime de jucători la loturi, îi încurajez să meargă, n-am nimic cu nimeni, doar că mai am câte o opinie diferită. Când o să se întoarcă Gică o să mă duc şi eu la meciurile echipei naţionale, dar până atunci, nu. E modul meu de a fi alături de el, cu totul respectul pentru oricine din ţară, nu trebuie să mă judece nimeni, e modul meu de a fi lângă un coleg cu care am fost alături toată viaţa. Ne-am născut împreună, am jucat atâţia ani împreună şi vom rămâne mereu împreună.  

Subtitlurile aparţin redacţiei

 

Cifra

7

ani are Academia Hagi de la înfiinţarea sa

 

 

„Singura noastră şansă ca să ne batem cu cei de afară este selecţia în toată ţara, pentru alcătuirea unor loturi foarte bune. Pentru că sămânţa este! Ea există, însă în afara unui program de dezvoltare-perfecţionare ea se pierde la un moment dat, între 14 şi 18 ani”

 

„Meritul lui FC Viitorul este şi mai mare, fiindcă noi am jucat numai în deplasare! N-am avut practic teren propriu, cu aceşti băieţi tineri care nu vedeau nici măcar un spectator care să-i susţină... Vreau să câştigăm identitatea care ne lipseşte”

 

„Eu aş pleca la un proiect numai gândindu-ne că am putea deveni campioni europeni sau mondiali. Numai asta m-ar motiva. Pentru altceva nu m-aş mai duce să muncesc. Dar să construieşti jucători cel puţin 10-15 ani”

Parfum de Glorie

 

ROMÂNUL CARE A INVENTAT ALERGAREA PENTRU TOŢI!

 

Dumitru Graur

Când Fred Lebow a murit, în octombrie 1994, avea 62 de ani. La ceremonie s-au adunat peste 3.000 de oameni, în imediata apropiere de linia de sosire din Central Park. La acel moment, relatau ziarele, mulţimea a reprezentat cea de-a doua întrunire îndoliată, ca număr de oameni, care s-a reunit în celebrul parc new-yorkez, după cea înregistrată la decesul lui John Lennon. Dispăruse omul care inventase Maratonul de la New York şi, chiar mai mult decât atât, cel care îi învăţase pe americani să alerge, creând un  curent nestăvilit, nemaiîntâlnit până în acele timpuri.

Pe numele său adevărat Fischel Lebowitz, cel care avea să-şi schimbe numele în mai „americanul” Fred Lebow, s-a născut la 3 iunie 1932, la Arad, într-o familie de evrei ortodoxi. De frica nemţilor, familia s-a ascuns o vreme, iar la doar 12 ani, Fred a fost nevoit să fugă împreună cu fratele său, Mihai, ajungând în Irlanda la un moment dat. De aici emigrează în Statele Unite, căutând să-şi facă un rost. Se ştiu puţine despre cum a reuşit să se descurce, a lucrat într-o fabrică de încălţăminte, apoi în industria confecţiilor, iar cu sora sa, Sara, nu s-a mai întâlnit decât după 15 ani, evident la New York, în anii ’60. Şi aşa ne apropiem de 1969, atunci când, aşa cum povestea el însuşi, Fred aleargă într-o zi prin Central Park şi, deşi face 18 minute pentru o distanţă de numai 2,1 km, extrem de mult, el se simte tare bine! Atunci, omul nostru are o revelaţie: dacă se poate alerga în Central Park, oare n-am putea organiza o întrecere în care să fie implicaţi mai mulţi oameni? La vremea respectivă o cursă de maraton  se organiza anual în Bronx, însă la ea nu participau de regulă decât sportivii foarte bine antrenaţi, aşa-zişii profesionişti ai zilelor noastre. Lebow îi convinge să-şi mute cursa în Central Park şi, cel mai important, se gândeşte să-i invite la start pe toţi amatorii de mişcare. Îşi investeşte puţinii săi bani în organizare, dar atrage şi voluntari pentru susţinerea ideii. Simţise pe propria piele că alergarea poate aduce plăcere şi crede sincer că ar putea să le transmită şi altora satisfacţia de a străbate distanţe cât mai rapid prin propriile mijloace, liberi, într-o competiţie cu propriul organism, mai curând decât prin comparaţie cu performanţele celorlalţi. Pînă atunci, nimeni nu se gândise la aşa ceva. De la Phidippides la Bikila Abebe, doar învingătorii puteau avea vizibilitate într-o competiţie de maraton, însă Fred Lebow a fost primul care s-a gândit la ceea ce americanii numesc „the average runner”, alergătorul obişnuit, cel mult mediu, care aleargă deşi nu are nici cea mai neînsemnată şansă de a câştiga vreodată o astfel de cursă! Are încredere în viziunea sa şi curajul de a crede că oamenii vor plăti măcar 50 de cenţi pentru a se înscrie într-o cursă în care n-au nicio şansă de a învinge...

„A reunit New York-ul”

În 1975, după câteva curse organizate în Central Park, Fred se gândeşte la un ţel şi mai îndrăzneţ. Reuşeşte, dumnezeu ştie cum, să-i convingă pe primarii celor 5 mari cartiere ale New York-ului, ca maratonul „lui” să treacă prin Brooklin, Queens, Manhattan, Bronx şi Harlem, reunind prin cursa atletică, măcar pentru o singură zi, o metropolă învrăjbită, intolerantă, un oraş neprimitor, zguduit de criză şi criminalitate. O idee aproape utopică la vremea aceea! Dar în 1976 reuşeşte. Peste două milioane de new-yorkezi ies pe străzi de-a lungul întregului traseu, măsurând desigur 42 km, 195 m şi se simt încântaţi de noua perspectivă a oraşului. New York-ul se vedea deja sub o nouă lumină. Şi încep din ce în ce mai mulţi să-şi dorească să alerge, chiar plătind taxe pentru a se înscrie la start. Dacă în 1970 numai 55 de alergători au încheiat cursa (Fred a sosit al 45-lea, în 4h12:09), în 2009 numărul celor care au izbutit să treacă linia de sosire, indiferent desigur de timpul individual înregistrat, a fost de 43.660! Sora marelui dispărut, Sara Lebowitz-Katz, îmi povestea acum câţiva ani: „Fred nu era deloc un alergător de performanţă. Mereu termina între ultimii! Pur şi simplu îi plăcea să alerge, fără să-l intereseze prea mult timpul. Avea doar dorinţa ca la fiecare cursă să devină ceva mai bun. <<Better your best>> (aprox. „Fă mai bine decât ai făcut până acum” – n.n.) era vorba lui, şi a vrut ca şi oamenii care-l înconjurau, cât mai mulţi cu putinţă, să aibă aceleaşi trăiri în alergare. Iar asta a devenit misiunea sa în viaţă.”

Înfiinţează în anii ’80 „New York Road Runners Club”, al cărui preşedinte este timp de 20 de ani. Clubul are pentru început doar 200 de membri cotizanţi, dar numărul lor va ajunge la 30.000 în 1984, iar astăzi, când Lebow nu mai este, a trecut de 50.000. Clubul organizează an de an deja tradiţionalul Maraton new-yorkez, tot mai grandios, dar şi alte o mulţime de curse inedite, pe care tot mintea lui Fred le-a inventat: alergarea clasică, de o milă, pe Fifth Avenue, cursa nebună pe scările uriaşului turn din Manhattan („Empire State Building Run Up”), prima cursă exclusivă pentru persoanele feminine („Crazy Legs Mini Maraton”) şi încă altele asemenea. Era un om mereu neastâmpărat, mereu inventiv, mereu în căutare de ceva nou. Când am fost la New York pentru reportajul lui Fred Lebow din serialul de televiziune „Parfum de Glorie” am avut prilejul să o cunosc şi pe Janet Cupo, supervizoare în clubul de alergare, care mi-a spus: „Fred a izbutit să dezvolte acest sport, de la câţiva oameni care alergau prin parc la milioane, a făcut ca alergarea să devină ceva obişnuit, un lucru confortabil pentru toată lumea. În 1977, când am început, era destul de neplăcut să alergi pe stradă, oamenii râdeau de tine şi te batjocoreau, iar dacă se întâmplă să fie cumva seară credeau că fugi de ceva anume şi te întrebau dacă te pot ajuta cu ceva! Fred a introdus practic alergarea în lume şi a reuşit să transmită tuturor că e OK să alergi, e un lucru complet acceptabil. Şi aşa au început tot mai mulţi să alerge, iar astăzi aproape că nu mai ai loc să treci de alergători, fie prin parcuri, fie pe străzi.”

Fred se ducea în adidaşi chiar şi la banchete!

Judd Erlich, creatorul filmului documentar „Run for Your Life” (Aleargă pentru viaţa ta – n.n.), al cărui subiect e Fred Lebow însuşi, este de părere că: „Fred este tatăl maratonului modern şi a alergării în lumea întreagă! Este cel care a pus bazele maratoanelor de la Londra, de la Berlin, Moscova, Tokio şi încă altele. Era mereu invitat să dea sfaturi şi ascultat cu sfinţenie. În viaţa lui a alergat el însuşi 69 de curse maraton, în 30 de ţări. Nu alerga ca să câştige, ci doar din dorinţa de a se întrece pe sine însuşi, pentru a afla cât de bun poate fi. Îi trăgea şi pe ceilalţi după el. Dar astăzi, când vedem ce poate însemna Maratonul de la New York, socotit cel mai mare spectacol sportiv ca număr de participanţi, cu peste două milioane de spectatori pe străzi, este evident că nici măcar Fred n-ar fi îndrăznit să gîndească la aşa ceva. I-au fost întrecute toate aşteptările.”

Ca să înţeleg mai bine mobilul acţiunilor sale, am întrebat-o pe doamna Sara, sora lui Fred, dacă fratele său a murit bogat. „Nici vorbă de aşa ceva. Fred era aproape lefter când ne-a părăsit! Dar banii nu însemnau nimic pentru el, se simţea fericit cu ce făcea zi de zi. <<Pentru ce aş avea nevoie de bani?, mă întreba. Primesc adidaşi (snickers – n.n.) de la club, iar dacă am nevoie de vreun costum, sponsorii îmi pot cumpăra unul. Ce nevoie aş avea de bani?>> El purta adidaşi tot timpul, chiar şi la banchetele la care era invitat! Niciodată n-a cerut nimic pentru el personal, totul pentru club!”.

În fapt, trebuie să înţelegem că Lebow a fost primul om care s-a încălţat cu adidaşi chiar atunci când purta haine de stradă, inventând practic moda de a purta pantofi de sport la îmbrăcăminte de oraş. În ziua de astăzi, aşa cum putea vedea peste tot, milioane şi milioane de tineri îl imită în fiecare zi...  

Statuia din Central Park

Astăzi, americanii îl venerează. Dar este cel puţin surprinzător că în România aproape nimeni n-a auzit de Fred Lebow! La New York există pe Fifth Avenue o piaţetă care-i poartă numele: „Fred Lebow Place”, iar la intrarea în Central Park de pe aceeaşi Fifth Avenue poţi găsi statuia dedicată personalităţii marelui dispărut. Statuia a fost creată de sculptorul Jesus Ygnacio Dominguez, dar lucrul cel mai interesant este că în fiecare an „Fred” este mutat de la locul său umbrit de arbori şi adusă în plin soare, cale de câţiva kilometri, exact la locul de sosire al Maratonului new-yorkez, în cealaltă parte a parcului. Nepotul lui Fred, Moshe Katz, omul care i-a fost alături până în ultimele clipe de viaţă, se simte foarte mândru de moştenirea lăsată de unchiul său: „Statuia sa parcă prinde viaţă în ziua în care se aleargă maratonul. Fred stă acolo şi priveşte la cronometru, de parcă i-ar înregistra pe toţi cei care trec prin faţa sa. I se aduc flori, i se dau onoruri, unii chiar îi adresează câteva vorbe... Există atâta căldură şi o apreciere extraordinară!” 

Fred a produs foarte multă emoţie în 1992, atunci când, deşi diagnosticat cu cancer la creier, doctorii spunând că mai are doar câteva luni de viaţă, s-a decis să alerge pentru ultima oară maratonul pe care l-a creat. A alergat tot traseul alături de norvegiana Grete Weitz, campioana mondială a probei, de 9 ori învingătoare în Maratonul de la New York, dar şi de altă o mulţime de tineri, care au dorit parcă să-l însoţească pe acest ultim drum în alergare... Televiziunile s-au îmbulzit de-a lungul cursei, iar la sosire au înregistrat imagini unice, care au produs o impresie foarte puternică: Fred încheia cu braţele ridicate ultima sa cursă de maraton în 5h 32 minute, iar în braţe îi cădea însăşi Grete Weitz, cu lacrimi şiroaie pe obraz, ca la despărţirea de cineva foarte, foarte drag...

S-a stins în octombrie 1994 şi de atunci au trecut mai bine de 20 de ani. Dar emoţia din jurul numelui său rămâne aceeaşi la New York. M-am întrebat adesea dacă americanii măcar ştiau că Fred era român la origine?! Iar răspunsul este unul singur, rostit cu tărie de Janet Cupo: „Fred a fost tare mândru de ţara sa! Mereu ne spunea că el este român şi ne vorbea despre România. E foarte curios să-mi spuneţi că în ţara sa numele său este aproape necunoscut! Aici la noi, oridecâte ori vine vorba despre Fred se spune <<românul Fred Lebow>>, iar ziarele scriu <<inventatorul Maratonului de la New York, românul Fred Lebow>>... Ar trebui să fiţi mândri de lucrul acesta!”.

Aşa e, ar trebui... Este şi motivul pentru care am scris aceste rânduri, în memoria celui care a fost Fred Lebow. Românul Fred Lebow! 

Din sumarul numărului 21 al revistei “Sport în România”, din luna iunie, spicuim interviul cu Gheorghe Hagi – „Academia ţine FC Viitorul în prima ligă!“ și editorialul – Echipa lui Gică Hagi, ambele ambele materiale semnate de Dumitru Graur. De asemenea, în acest număr al revistei de cultură și educație sportivă puteți citi reportaje despre COSR – O echipă, o ţară: Team Romania!, scrimă – Zbor deasupra unui cuib de aur, handbal – Din nou la Mondiale, Minaur: legenda merge mai departe și CSM Bucureşti, regina handbalului românesc, canotaj – Bronz din ape line, atletism – Marian Oprea – cursa unui mare campion, omnisport – Campioni în inimile suporterilor, lupte – Nisipuri încinse de gladiatorii moderni, judo – Spectacol pe tatami!, tenis – Mergea spre Turneul Campionilor, baschet – Ultimul trofeu al lui Dado, padbol – „Fenomenul padbol“, squash – Squash de clasă mondială la Stejarii Country Club, eveniment – Maraton la Braşov, motocros – Iasmina, stăpâna motoarelor, paraşutism – Oameni zburători, fotbal – Meciul de la Belfast pe înţelesul tuturor, Regele pescar, Invincibilii și Haos la FIFA, sănătate – Poftiţi în clasă, urmează ora de alimentaţie sănătoasă!, „Parfum de glorie“- Românul care a inventat alergarea pentru toţi! și curiozități – Tyson în variantă NBA și Pe viaţă şi pe moarte!

021 Revista Sport în România Nr. 21 (Format Digital)

  • Cod produs: rev_sir_21
  • Valabilitate: In Stoc
  • 13.96RON

  • Fara TVA: 12.81RON

Tags: revista, sport in romania