biletul zilei cu meciuri din fotbal biletul zilei pariuri biletul zilei de azi
  • 022 Revista Sport în România Nr. 22 (Format Digital)

In memoriam

MERITE POSTUME

 

Antrenorul Angelo Niculescu a trecut în nefiinţă la vârsta de 93 de ani


Dumitru Graur

Lui Angelo Niculescu i s-au adus tot felul de laude, poate chiar neaşteptate, după plecarea dintre noi. Ziarele au scris în general laudativ, aşa cum se potriveşte desigur la tonul cronicilor funerare şi al ferparelor. Mai mult decât atât, s-a făcut cunoscută chiar părerea oficială a FIFA, după care nea Angelo ar fi fost, nimic mai adevărat, însuşi inventatorul stilului „tiki-taka”! Cititorii mai tineri vor trebui însă să reţină că lucrurile n-au stat niciodată identic, ba chiar dimpotrivă. Angelo Niculescu a fost unul dintre cei mai contestaţi antrenori din fotbalul românesc, însuşi marele Ioan Chirilă devenind vârf de lance al celor care înfierau cu mânie, prin articolele sale, temporizarea lui nea Angelo, un termen inventat special pentru a-l denigra pe marele antrenor. Au preluat acelaşi stil scriitorii-ziarişti de sport care s-au numit Eugen Barbu, „Guţă” Băieşu sau Teodor Mazilu, care semnau „tablete” săptămânale în care tema predilectă era atacarea lui Angelo Niculescu. Nea Angelo n-a reacţionat niciodată, fiindcă ştia prea bine că nu are cu cine să stea de vorbă, că denigratorii lui nu aveau cum să-i înţeleagă tactica, refuzând să priceapă că fotbalistul român e mai curând „mingicar” decât jucător de forţă şi rezistenţă. Iar a păstra balonul cât mai mult timp cu putinţă echiva cu a-l priva pe adversar de „obiectul jocului”, evitând cât mai mult confruntarea fizică directă. Abia peste ani, de când FC Barcelona a dus la perfecţiune acest stil de joc, i s-a făcut dreptate lui nea Angelo, şi până şi presa românească îi recunoaşte, în fine, meritele. Cu o întârziere postumă, din păcate.

A mai fost deseori acuzat nea Angelo de nefolosirea lui Gicu Dobrin la turneul final al CM din Mexic, acolo unde tot el calificase echipa naţională, în 1970. De regulă domnul Angelo Niculescu a evitat subiectul, lăsându-i pe alţii să comenteze în fel şi chip, chiar dacă devenise din nou subiect de ironii şi acuze. Gândind retrospectiv, am înţeles în cele din urmă de ce tăcea: fiindcă nu dorea să ştirbească prin confesiunile lui în imaginea strălucită a unuia dintre cei mai talentaţi jucători de fotbal pe care i-a dat România: Nicolae Dobrin! A făcut totuşi o mare excepţie când l-am filmat pentru „Il Luce”, serialul dedicat lui Mircea Lucescu, jucătorul pe care nea Angelo l-a stimat întotdeauna. Şi iată acum, pentru posteritate, transcrierea integrală a celor declarate de Angelo Niculescu despre ce s-a întâmplat în Mexic, cu 45 de ani în urmă:   

„Dobrin n-a jucat în Mexic pentru că el n-a vrut să joace în Mexic! Era o mare diferenţă între societatea comunistă pe care o trăiam noi, cu toate obiceiurile ei şi austeritatea respectivă, faţă de ambianţa societăţii din America de Sud – care era o societate deschisă, liberă, aşa cum nici nu ne-am putut noi închipui. Ne depăşea în ce priveşte înţelegerea oamenilor de acolo privind modul lor de manifestare. Erau carnavaluri. Localnicii nu acceptau să treacă o zi, să treacă 24 de ore fără ca ei să danseze. Dobrin a considerat turneul din Mexic drept o relaxare pentru el şi a vrut să cunoască mai întâi viaţa, şi mai ales viaţa de noapte, ceea ce contravenea bunului mers al evoluţiei unui jucător de performanţă. Dobrin, aşa cum îl cunoaştem noi, cu mediul lui de la Piteşti, cu mediul societăţii din Bucureşti (al societăţii româneşti – n.n.), când s-a văzut acolo parcă i s-au deschis porţile Raiului şi să-l cuprindă, şi să-l îmbrăţişeze într-o viaţă aşa, romantică. Şi a căzut victimă, cum se spune. Fiind mai slab de înger decât ceilalţi, s-a lăsat tentat şi atras, încât nimeni nu l-a mai putut opri. Şi a fost Dobrin!

Eu îi puneam la probe pe jucători. Dădeau satisfacţie, rămâneau în picioare; nu dădeau, mergeau pe tuşe şi deveneau martori oculari la evoluţiile colegilor lor. Or, Dobrin din acest punct de vedere... Mi-aduc aminte în anumite jocuri cum se comporta. La pauza unui joc din Brazilia (amical – n.n.) i-am atras atenţia: Mă, Gică, mă – ce-i cu tine? Că nu participi la joc! În ultimul timp te-ai retras la umbra tribunei principale şi ai stat acolo de parcă ai fi fost o extremă stânga... Iar Dobrin zice: „Ce să fac, nea Angelo, dacă soarele mă bate în cap de mă ameţeşte!” Iar eu i-am spus: Băi, Gică, fii atent, că jucători cu umbrelă pe teren eu nu am văzut!”  

Acesta a fost aşadar Angelo Niculescu, antrenorul care a avut puterea de a-i refuza până şi lui Dobrin ifosele de vedetă şi care, între altele, a inventat şi „tiki-taka”.

Să-i fie ţărâna uşoară!

Fotbal american

 

"Rebelii" au făcut dubla

 

Bucharest Rebels a câştigat din nou Campionatul Naţional de Fotbal American, trecând în RoBowl, marea finală, de rivalii de la Cluj Crusaders

 

Cristian Vlad

Demarat fără mari speranţe de dezvoltare, doar prin efortul fanilor unuia dintre cele mai spectaculoase sporturi de peste Ocean, Campionatul Naţional de Fotbal American şi-a desemnat deja cea de-a 6-a campioană. De fapt, este vorba despre o "dublă", deoarece bucureştenii de la Rebels au cucerit un nou trofeu, după cel de anul trecut. Ediţia 2015 a început cu şase echipe la start – Bucharest Rebels, Timişoara 89ers, Bucharest Warriors, Cluj Crusaders, Mureş Monsters şi Reşiţa Locomotives - iar organizatorii au decis să se joace pe două conferinţe, de sud-est şi de nord-vest. Campioana en-titre a evoluat în prima, principala rivală a celor de la Rebels fiind cealaltă formaţie din Capitală, Warriors, iar conferinţa a fost completată cu Mureş Monsters. Echipa din Ardeal a fost învinsă, însă, la scor în confruntările cu grupările bucureştene, care şi-au disputat supremaţia în sud-est: au rezultat două meciuri senzaţionale, primul fiind încheiat la egalitate,  "Rebelii" impunându-se apoi cu 12-0 în duelul cu Warriors în partida decisivă pentru stabilirea liderului. Semifinala cu Timişoara 89ers a fost apoi reeditarea finalei din sezonul trecut, disputată pe arena "Dan Păltinişanu" şi câştigată atunci de bucureşteni cu 18-12. Campionii şi-au făcut de data aceasta meciul mult mai uşor: 46-0, în ciuda faptului că au jucat fără  quarter-back-ul titular, Adrian Lungu, suspendat.

 

intertitlu - Record în finală

 

Dacă în penultimul act au oferit un adevărat festival ofensiv în faţa rivalilor timişoreni, marea finală a reprezentat o demonstraţie de tactică, de apărare perfectă... Chiar la Cluj, Rebels şi-au adjudecat titlul în faţa celor de la Crusaders (campionii din 2012 şi 2013), cu un scor aproape neverosimil pentru un meci de fotbal american: 2-0.  Noua campioană a reuşit să puncteze printr-un safety, iar cel mai bun jucător al finalei a fost Robert Ţambrea – defensive lineman. Practic, defensiva "Rebelilor" a confirmat că este cea mai solidă a campionatului, după ce a terminat semifinal şi finala fără punct încasat! Un merit imens îi aparţine antrenorului-jucător Alexandru Crăciun, care este ajutat de coordonatorul ofensiv Laurenţiu Mandu.

 

intertitlu - Trei ani, două titluri

 

Bucharest Rebels este echipa care a "erupt" în Campionatul Naţional de Fotbal American, reuşind să cucerească deja al doilea trofeu, chiar dacă s-a înfiinţat abia în 2012. Echipa are 50 de jucători în lot, iar antrenamentele se desfăşoară pe Baza „Ion Ţiriac” din Pantelimon, de două ori pe săptămână, pe gazon sintetic şi în nocturnă. Campioana este şi singura echipă românească implicată şi în competiţii internaţionale: este vorba despre Cupa Balcanică, unde are printre adversari formaţii din Serbia şi Bulgaria. Iar pentru a deschide "poarta" şi pentru cei care iubesc acest sport, dar se tem de urmările unor contacte deseori destul de dure, conducerea clubului a decis să înfiinţeze şi o echipă de flag–fotbal american, fără contact, în care placajele sunt înlocuite cu atingerea unui steguleţ aflat pe şoldul adversarului.


Rezultatele Bucharest Rebels

 

SEZONUL REGULAT

 

Rebels – Monsters 60-3

 

Warriors – Rebels       12-12

 

Monsters – Rebels      7-54

 

Rebels – Warriors       12-0

 

SEMIFINALA

 

Rebels – 89ers            46-0

 

FINALA

 

Rebels – Crusaders     2-0



234

de puncte au marcat campionii de la Bucharest Rebels de-a lungul ediţiei din acest an, luând în calcul atât sezonul regulat, cât şi semifinalele şi ultimul act al competiţiei.

2 (două)

săptămâni a durat pregătirea specifică a finalei de către staff-ul celor de la Bucharest Rebels, antrenorul Alex Crăciun organizând şedinţe tehnice, vizionări de meciuri şi antrenamente tactice. Sportivii din Capitală au lucrat efectiv pe studiul adversarilor din Cluj, pentru a-i cunoaşte la perfecţie pe aceştia, modul în care atacă, iar rezultatul s-a văzut pe tabelă, gazdele nereuşind să înscrie.

27

de ani are Robert Ţambrea, care a fost ales de colegii săi MVP-ul RoBowl VI. Fan al puternicei echipe Baltimore Ravens, el a practicat în trecut judo şi BJJ, iar la Bucharest Rebels poartă numărul 99.

6

echipe, grupate pe două conferinţe, au fost înscrise în Campionatul Naţional de Fotbal American, ediţia 2015, acestea fiind Bucharest Rebels, Timişoara 89ers, Bucharest Warriors, Cluj Crusaders, Mureş Monsters şi Reşiţa Locomotives.

400

de dolari este suma minimă pe care trebuie să o investească un jucător de fotbal american în echipamentul său. În campionatul nostru există însă şi sportivi care îşi permit o "dotare" care ajunge până la 1.000 de dolari.

 

separat pe un raster lotul

Număr

Nume

Post

Înălţime

Greutate

Vârstă

Debut

8

Ungureanu Adrian

FS

1,70

73kg

31

2014

12

Lungu Adrian

QB

1,87

90kg

33

2010

13

Vasilescu Andrei

WR

1,72

c

30

2010

17

Răducu Cristian

CB

1,89

83kg

27

2011

19

Pop Robert

WR

1,75

75kg

31

1999

20

Topolescu Bogdan

RB

1,83

100kg

27

2008

21

Duţă Daniel

RB,FB

1,75

108kg

35

2012

Interviu cu Haralambie Dumitraş, preşedintele Federaţiei Române de Rugby

 

ROMÂNIA ARE PROBABIL CEA MAI PUTERNICĂ LINIE DE ÎNAINTARE DIN EUROPA!

 

Dumitru Graur: Domnule preşedinte, aţi fost un foarte mare jucător de rugby, de mai multe ori căpitan al naţionalei în anii ei de glorie, pe vremea în care ne băteam cu Franţa şi spulberam Italia. Vă mai amintiţi cum era rugbyul în acele vremuri?

Hari Dumitraş: Sigur că da! Cred în primul rând că pe acea vreme se investea foarte mult în rugby. Pe urmă, cred că erau mai respectate valorile fundamentale ale jocului de rugby, prietenia, întrajutorarea... Rugbyul universitar cred că a fost locomotiva rugbyului românesc. Pentru că a creat mai întâi oamenii, intelectuali remarcabili, care au adus ştiinţa jocului. Viorel Morariu, Radu Demian, Mircea Rusu, Irimescu, Paul Ciobănel, dr. George Dumitru şi aşa mai departe, foarte mulţi. Să nu uit de prinţul Ghica, de colonelul Petre Cosmănescu... În ce ne priveşte, şi noi, cei mai tineri, am încercat să fim la înălţimea lor, să le urmăm exemplul. În sport îţi trebuie şi multă minte: să iei decizii rapide, să le iei pe cele bune, în folosul echipei. Aşa am învăţat cu toţii să trăim în echipă, să fim prieteni, să ne ajutăm unii pe ceilalţi şi să fim în primul rând oameni. Trebuie să spun însă şi altceva: structurile din sportul românesc erau mult mai bine organizate...

- Militarizate, chiar...

- Poate aduceau acea disciplină puţin extremă, dar a fost un lucru bun. Şi la ora actuală în sportul de performanţă trebuie în primul rând disciplină.

- O să vă rog să o luăm chiar mai din urmă, fiindcă am o curiozitate: cum aţi ajuns la rugby?

- Dintr-o întâmplare pe care aş numi-o fericită! Eu făceam atletism la Suceava şi apoi am ajuns militar la Steaua. Făceam decatlon şi suliţă. Şi într-o zi m-a văzut colonelul Cosmănescu, care m-a invitat la şedinţă de rugby. Nu am apucat să joc în prima echipă, dar când m-am întors la Suceva, antrenorul din acea vreme, Ştefan Ionescu, aflând de încercările mele la Bucureşti, împreună cu Constantin Vlad, capitanul echipei şi actualul antrenor, s-au tot învârtit în jurul meu, până m-au convins. Mie mi-a plăcut să trăiesc în grup, şi aici în raport cu atletismul, am găsit ceea ce căutam. Am avut şi şansa de a lucra cu nişte oameni deosebiţi, şi de la toţi am învăţat câte ceva: începând cu „Bombonel” Cosmănescu şi Ştefan Ionescu, apoi Theodor Rădulescu, Valeriu Irimescu, Naca, Popovici, Gogu Nica, Ion Ţuţuianu şi o pleiadă întreagă în Franţa, de care nu mai amintesc.    

- Pe You Tube am văzut recent încercarea pe care aţi reuşit-o în meciul cu Fiji, la Cupa Mondială din ’91 . Câtă determinare, câtă ambiţie! Lumea rugbyului vă numeşte „căpitanul de la Auch”, atunci când românii învingeau Franţa la ea acasă! De ce nu se mai poate ca astăzi măcar să visăm la o asemenea performanţă?!

- Trebuie să recunoaştem că sportul profesionist a evoluat foarte mult. Şi s-au cernut valorile, ca să zic aşa, în raport cu investiţiile făcute. Iar în România s-a investit mult mai puţin decât s-a făcut în Franţa, Anglia, Noua Zeelandă şi altele. Dacă vreţi, e un cerc vicios. Ni se spune: dacă o să aveţi performanţă, o să aveţi şi bani! Dar dacă nu ai bani, nu ai resurse, cum să faci performanţă?! Cred că ar trebui să investim mult mai mult în formarea jucătorului, fidelizarea acestuia, pentru că sunt mulţi copii care vin la sport, însă la nivelul adolescenţei fac alte alegeri. Aici trebuie să devenim mai atenţi şi să investim mai mult, la asemenea categorii de vîrstă. Pe undeva, noi asta facem acum, dar după părerea mea am pierdut trenul în 1995, când a apărut profesionalismul şi în rugby, iar noi am rămas un fel de amatori-profesionişti. Apoi, an de an, decalajul a tot crescut. Pe vremuri, noi eram un fel de profesionişti mascaţi, fiindcă ne antrenam mai mult decât ceilalţi şi aşa îi învingeam. Ăsta era singurul secret. După 1995 lucrurile s-au schimbat complet şi noi am rămas în urmă.

Sunt sute de copii care simulează jocul de rugby în şcoli

- Ne puteţi spune care sunt planurile federaţiei pentru dezvoltarea jocului de rugby în ţara noastră, pentru mărirea numărului de jucători practicanţi ai acestui joc minunat?

- În primul rând avem un serviciu de dezvoltare, cu şase directori regionali. În fiecare euro-regiune avem câte un director de dezvoltare. Se ocupă de implementarea rugbyului fără contact (aşa-zisul „rugby tag” – n.n.) în şcoli. Avem 800 de şcoli în ţară în care se joacă acest joc. A trebuit aşadar să ne adaptăm la instalaţiile reduse care există în şcoli, nu se poate juca pe iarbă. Au început să se mişte ceva mai bine şi cluburile, care au început să selecţioneze jucători din acest mediu şi, nu în ultimul rând, am deschis centrele noastre de formare: Centrul Olimpic de la Bârlad, Centrul de Under 23, tot de rugby în 7, care se deschide în toamnă la Steaua, Centrul de la Baia Mare, care are deja doi ani de activitate, apoi Centrul de la Cornu – pe care-l deschidem tot în toamnă, Centrul de la Dinicu Golescu, la Bucureşti, şi vom încerca, să vedem, la Suceava şi Gura Humorului, unde vom acorda nişte burse. Datorită partenerului nostru – CEC Bank. Cred că este foarte interesant că ne-am adresat cu acele burse copiilor din mediul rural, le-am dat egalitate în continuarea studiilor, fiindcă şcoala rămâne pe primul plan. Vor exista nişte evaluări, un contact continuu cu părinţii şi cu şcoala, pentru că este foarte important ca aceşti copii să studieze, nu numai să joace rugby. În fiecare astfel de centru avem 28 de copii, cam peste o sută cu totul în momentul de faţă, dar asta în afara politicilor de selecţie ale cluburilor, pe categoriile de copii 10-12-14-16-18 ani. Încercăm să le creştem numărul, dar în mod sigur selecţia trebuie făcută în mediul şcolar. De multe ori noi ne uităm în spate şi zicem că în 1989 erau 10.000 de jucători de rugby. Dar trebuie să vedem şi care era numărul populaţiei active în 1989, cum se făcea sport în şcoală, şi care erau pasiunile şi hobbyurile copiilor în acea perioadă, câte jocuri electronice sau calculatoare aveau?!

- Nu se poate face o comparaţie! Sportul era numărul 1 în speranţa de progres social în România comunistă...

- Exact. Dar era şi acea educaţie, să faci mişcare. Astăzi, nimeni nu mai vrea să facă mişcare! De aceea cred că şi împrospăţirea bazelor sportive poate aduce copiii la sport. În sensul că părintele mai uşor îşi aduce copilul la sport, când ai o bază modernă. Ne uităm la instalaţiile pe care le are la dispoziţie clubul lui Daniel Mitrea, Şoimii Bucureşti, care se antrenează chiar aici (pe terenurile din Complexul „Arcul de Triumf” – n.n.); sunt 100 de copii care vin în fiecare miercuri şi în fiecare vineri şi se antrenează în condiţii foarte civilizate. Mai sunt competiţii ale municipiului, competiţii de mini-rugby, deci, activitatea mişcă, dar poate nu aşa cum ne-am dori. E nevoie de multă răbdare, de iniţiativă şi de investiţii. Mi-a plăcut că de când a venit Gabi Szabo la minister şi Alin a preluat COSR-ul, se simte parcă un alt suflu. Au făcut în primul rând un plan de acţiune, aşa cum am făcut şi eu la federaţie. Strategia poate fi bună, rea – dar hai să facem, să nu tot stăm să discutăm! Ei n-au stat de vorbă, s-au apucat de treabă, au văzut ce ne pot da, pentru restul descurcaţi-vă... Ne-au pus la treabă, şi mi-a plăcut treaba asta.

- Apropos, care e relaţia cu Alin Petrache în momentul de faţă?

- Bineînţeles că prima dragoste nu se uită niciodată. El este un rugbyst în suflet. A trăit într-o echipă, a fost preşedintele federaţiei, a făcut multe lucruri. Nu poate fi deloc indiferent la ceea ce se petrece. Deci, de câte ori am nevoie, uşa mi-e deschisă şi nu mi-e ruşine să recunosc că îi cer sfatul câteodată. Prietenia dintre mine şi el nu s-a schimbat deloc şi sunt mândru de lucrul ăsta. Nici eu nu m-am născut preşedinte, învăţ – în fiecare zi învăţăm câte ceva. Sunt aici până în 2017 şi de fapt tot ce fac este o continuare a ceea ce a început Alin... Vrem ca lucrurile să fie bine aşezate, şi abia apoi să trecem la o altă etapă.

- Vorbiţi-ne şi despre Centrul de excelenţă de la Cornu. Am auzit lucruri foarte frumoase despre el.

- Asta este o „nebunie” a noastră! O investiţie pe care o facem în copii. Oamenii noştri din serviciul de dezvoltare au văzut peste 400-500 de copii din regiune, de vârste de 14 şi 15 ani, iar cei mai buni au dat nişte teste la Câmpina. Am ales 28 dintre ei pentru centrul de la Cornu. Aici vor urma patru ani de pregătire şcolară şi de specializare în rugby, până termină liceul. Cei mai buni dintre ei vor continua în Centrul de pregătire olimpic Under 23 şi vor urma şi cursurile universitare. La anul viitor vom avea alţi 28 de copii în prima clasă de liceu, şi tot aşa, cum se întâmplă de altfel şi la centrele de la Baia Mare şi Bârlad. La fiecare doi ani vom face însă o selecţie şi cei mai buni vor forma selecţionatele naţionale Under 17 şi Under 18, una să zicem la Baia Mare şi cealaltă la Bârlad. Aici este viitorul rugbyului românesc!

Nu m-am gândit niciodată că aş putea deveni preşedinte

- Acum aproape un an de zile aţi devenit preşedintele federaţiei de rugby. Dar locuiţi de 25 de ani în Franţa, la Pau, lângă Biarritz, unde se află familia dvs. Ce căutaţi în România?!

- În 2009, când a început „aventura” lui Alin Petrache, devenind preşedintele Federaţiei de Rugby, m-a sunat şi m-a întrebat dacă sunt de acord să fac parte din echipa lui. Pentru mine a fost o alegere crucială. Mi-a plăcut carisma lui Alin şi determinarea pe care o arăta. Poate că nu era, ca şi mine, foarte priceput la a conduce o federaţiei, dar era un fost căpitan de echipă, un conducător de oameni şi mi-am zis că având experienţa pe care o am, aş putea să fac ceva. Nu m-am gândit niciodată că aş putea într-o zi să devin chiar preşedinte! Să nu uitaţi că eu m-am mai întors o dată în România în 2002-2003, când a fost o calificare la Cupa Mondială din 2003. Am fost antrenorul înaintării, atunci. Lucrând şi pentru federaţia franceză, consilier tehnic la nivelul unui departament, antrenor la mai multe echipe, cu diplomele necesare obţinute chiar în Franţa, la Toulouse, exista aşadar ceva experienţă. Şi în primăvara lui 2010 Alin a venit la Pau, am avut o discuţie de 5 minute şi mi-a spus că vrea să îl ajut, dar nu are bani să-mi dea pentru moment. I-am zis că nu e nicio problemă şi el mi-a propus să antrenez echipa de Under 19 ani pentru Campionatul European. L-am susţinut şi în efortul de a aduce înapoi la naţională jucătorii care evoluau în Franţa, dar care refuzau să mai vină la lot. Cu cei de la Under 19 am fost în Belgia dar a fost un semi-eşec, fiindcă n-am obţinut decât locul 3. Aşa că din luna februarie am devenit Director naţional de dezvoltare al federaţiei, antrenor federal şi pentru o scurtă vreme, în 2012, antrenor al lotului naţional. Am încercat împreună cu echipa lui Alin, care este azi şi echipa mea, să facem lucrurile să meargă într-o direcţie bună, ţinând seama de specitivitatea noastră, într-un context social şi economic destul de dificil. Dar cu multă pasiune şi multă dragoste. Vom încerca ca rugbyul să rămână una dintre echipele naţionale mereu calificate la Cupa Mondială, ceea ce este în sine o mare performanţă. Ambiţia mea este să avem şi o echipă de Under 20 care să participe la un Campionat Mondial, fiindcă am cam neglijat, din 2010, această competiţie. Dar sper că investiţiile care au fost făcute la acest nivel să ne ajute să reuşim.

- Bun, foarte frumos, dar totuşi soţia a rămas la Pau, şi copiii, care acolo au crescut...

- Şi nepoţii! Acum am şi nepoţi... E greu, într-adevăr, dar la fiecare trei luni îmi petrec două, trei săptămâni în familie. Soţia mea a preferat să-şi menţină slujba acolo, lucrează într-un serviciu de arhivă şi de altfel ea nu s-a prea acomodat deloc cu Bucureştiul. După ce trăieşti 20 şi ceva de ani în Franţa, este foarte greu să te întorci şi să trăieşti în România! Pentru soţia mea a fost foarte greu. A stat câteva luni şi apoi am preferat să vină ea în vizită la mine, sau să merg eu în vizită acasă. Este un sacrificiu, dar eu nu aş vrea să-i zic aşa, pentru că a fost o hotătâre pe care am luat-o în comun toată familia, ne-am gândit foarte bine şi ne-am asumat riscul. Până la urmă, dacă nu încerci în viaţă, nu ai cum să reuşeşti. Eu n-am niciun regret. Nici nu mă gândeam, cum v-am spus, să devin preşedintele federaţiei. Am plecat din iarbă, sunt un tehnician la bază, ăsta e lucrul care mi-a plăcut cel mai mult şi care acum îmi lipseşte cel mai mult, dar am devenit şi director sportiv, şi manager, încerc să îndeplinesc şi această misiune. A fost un cadou pe care l-am primit, zic eu, şi sper ca împreună cu oamenii din cluburi şi din federaţie să facem să rămână ceva în urma noastră. Nu pot să uit că de-a lungul anilor au fost oameni care au făcut chiar sacrificii pentru a menţine rugbyul în viaţă! Iar unul dintre ei a fost chiar prinţul Ghica, pe care l-am avut preşedinte la Buzău, când eram acolo.

- Sunt foarte curios cum se putea înţelege o personalitate atât de complexă, un intelectual rasat cum era prinţul Şerban Ghica, sau „Bani” Ghica, cu comunişti îndocrinaţi, cu prim-secretarul Carolică la Buzău, sau cu Emil Drăgănescu, mare demnitar comunist şi preşedinte mulţi ani al federaţiei? Erau din lumi atât de diferite!   

- Prinţul avea o deschidere extraordinară! Iar pentru binele rugbyului era în stare de orice sacrificiu. Apoi, n-aş vrea să uitaţi că şi aceşti oameni de care aţi amintit, deşi oarecum încuiaţi, erau pasionaţi de sport. Drăgănescu a făcut imens pentru rugby pe vremea acea. Prinţul Ghica a ştiut cum să-l apropie, să se coboare sau să se ridice la nivelul lui, să aibă un dialog şi chiar respect. Ca să ajungi la Drăgănescu (membru marcant al CC al PCR – n.n.) era un  lucru foarte, foarte greu, dar prinţul Ghica intra oricând! Prinţul avea charmul lui, avea modul său de a comunica cu oamenii, asculta pe toată lumea şi a făcut lucruri deosebite pentru rugby în România.

În România jocul pe înaintare e o tradiţie

- Scuze, n-a fost decât o paranteză. Să ne întoarcem la ale noastre: echipa reprezentativă a obţinut recent un succes convingător în ceea ce se cheamă World Nations Rugby Cup, victorie menţionată în numărul actual al revistei noastre. Se văd progrese în 15-le antrenat de Lynn Howells?

- În primul rând am apreciat cu toţii performanţa, calitatea jocului, nu numai rezultatul. Jucătorii au înţeles că după un prim meci mai puţin reuşit (35-9 cu Spania – n.n.), trebuie să se concentreze şi să facă şi spectacol. Succesul cred că ne-a redat încrederea, pentru că eram niţel cam trişti cu toţii după înfrângerea din Cupa Europeană a Naţiunilor, mai exact prestaţiile din Rusia şi Germania. Plus întâlnirea de la Bucureşti cu Georgia, pe care am fi vrut s-o batem, dar n-am reuşit. Acum însă am arătat ca o adevărată echipă şi ne-am redat încrederea pentru Cupa Mondială. A fost o creştere de la meci la meci (43-3 cu Namibia, 23-0 cu Argentina Jaguars – n.n.) şi n-am primit nicio încercare, ceea ce e un lucru pozitiv. Cred că avem mijloace să obţinem un rezultat bun la Cupa Mondială. Dar trebuie să profităm de acest eveniment şi pe alte planuri. De fiecare dată când este Cupa Mondială o mulţime de copii îşi doresc să vină la rugby, să facă sport. Iar noi trebuie să avem structurile pregătite pentru a-i primi.

- Se văd progrese în stilul nostru de joc? Sau rămânem fixaţi doar pe înaintare?

- Marile echipe joacă pe punctele lor puternice. Tradiţia în România a fost întotdeauna jocul pe înaintare. Cu un fundaş având o bună lovitură de picior, cu înaintare puternică şi o linie de treisferturi care ştia să placheze foarte bine. Poate că Lynn a înţeles foarte bine rugbyul românesc. Eu am lucrat un an de zile cu el. Dacă vom încerca să schimbăm toată fizionomia jocului echipei naţionale, o să fie un eşec total. Deci asta ştim să facem, o facem foarte bine – poate avem cea mai puternică înaintare din Europa la ora actuală – asta vom face în continuare. De ce am juca altfel? Să-i ţinem pe adversari sub presiune, să-i obligăm să greşească, să luăm puncte... Dacă vom reuşi mai mult, cu apariţia lui Kinikinilau (jucător din Tongo, naturalizat – n.n.), cu apariţia lui Wirigi (jucător neo-zeelandez – n.n.) să deschidem puţin jocul, să avem şi alte alternative la joc, vor fi numai bonusuri pentru noi. Dar nu trebuie să ne hazardăm, să cădem în capcana unui joc foarte deschis, cum am căzut anul trecut, dacă vă aduceţi aminte, la meciurile cu Japonia şi Statele Unite, când am plătit-o foarte scump pe două contre. E părerea mea personală: trebuie să ne bazăm pe punctele noastre puternice şi să facem ceea ce ştim să facem foarte bine. Dacă se poate, fără greşeală.  

Singura capitală din lume cu fieful rugbyului lângă Arcul de Triumf!

- Care este planul de dezvoltare a Stadionului Naâional de rugby?

- După lupte seculare care au durat vreo şase luni, suntem în linie dreaptă. Ne mai trebuiesc doar două aprobări, şi trebuie să prindem o şedinţă de guvern în care să ni se dea două hotărâri. Ssper ca peste câteva zile să avem vestea cea mare! Actele de administraţie sunt cele mai complicate lucruri în Europa, acum s-au făcut toate. Important este că ni s-a dat şansa să ne lansăm în această aventură. Şi am convingerea că vom reuşi să avem un stadion nou, de 8.500 de locuri, ultramodern, cu săli de conferinţă, hotel, centru de recuperare, cu un gazon foarte bun, pe care vom juca meciuri foarte importante. Dacă vom avea rezultate, vom aduce şi publicul la stadion, fiindcă performanţa aduce publicul. Avem şi o şansă extraordinară să fim lângă Arcul de Triumf. Suntem de altfel singura capitală din lume care are fieful rugbyului lângă Arcul de Triumf! Gândiţi-vă: nici Parisul, nici Londra, nici New York-ul n-au aşa ceva... A avut grijă familia regală de noi! Şi mai apoi, toţi factorii de decizie din sportul românesc.

- Nu vă îngrijorează proporţia de jucători străini în campionatul României?

- Chiar nu mă lasă să dorm! Sunt cam mulţi, într-adevăr. O să încercăm să găsim soluţii. În primul rând, noi federaţia ar trebui să ne revoltăm un pic, pentru că cei din cluburile profesioniste şi-au ales jucători valoroşi şi-i plătesc ca atare. Ni se spune că asemenea jucători nu se găsesc pe plan intern. Iar noi ar trebui să ne facem mai bine treaba, de calitate, să le propunem jucători tineri de valoare, români. Chiar de valoare superioară jucătorilor străini pe care cluburile noastre îşi permit să-i aducă. Depinde aşadar şi de ce dau cluburile formatoare. E bine să ai opt echipe de Under 19 ani, dar dacă n-ai posibilitatea să dai zece jucători care să joace în Super Ligă înseamnă că nu e ceva în regulă! Dar trebuie să înţelegem şi  următorul fenomen: că astăzi numai vezi nicăieri în lume debuturi în echipele naţionale de seniori la 19-20 de ani. Toţi sunt peste 21 de ani, iar la înaintare sunt peste 24 de ani. Sunt statistici. Deci, trebuie să ne adaptăm şi la această situaţie şi de aceea mă bucură faptul că au apărut acele echipe de Under 23 în divizia a doua, unde pot să joace aceşti copii care iese din centrele noastre. Şi în doi ani de zile pot progresa. Fiindcă progresul vine jucând. Dacă ei nu joacă, se pierd.

- Nu vă gândiţi şi la o eventuală măsură restrictivă a numărul de străini?

- Mă gândesc. Nu prea o să mă lase cluburile, sunt sigur, dar până la urmă trebuie să primeze interesul naţional. Desigur, nu pot impune ceva cluburilor, fiindcă ele sunt partenerii noştri, dar trebuie să găsim un teren de înţelegere, în interesul rugbyului. Eu am multe idei în cap, dar nu vreau să le divulg. Vreau întâi să mă consult cu preşedinţii de cluburi, cu oamenii din Biroul federal şi să găsim o soluţie comună, benefică cluburilor şi echipei naţionale. Şi sint sigur că şi cluburile vor înţelege că poate fi în interesul lor. Fiindcă s-au văzut deja probleme cu numărul jucătorilor străini în Franţa, s-au văzut în Anglia, unde şi-au dat seama că trebuie să facă şi anumite sacrificii de la interesele stricte de club. Eu cred că federaţia este locomotiva rugbyului românesc şi deci noi trebuie să venim cu o propunere şi să găsim împreună soluţia cea mai bună.

- Ce părere aveţi despre naturalizarea unor jucători străini, care devin astfel eligibili pentru selecţionata frunzei de stejar?

- Şi aici vorbim despre un plus-valoare. Cred că s-a procedat cu multă inteligenţă, în sensul că au fost naturalizaţi jucători de la care tinerii au ce învăţa. Şi aduc ceva în plus echipei naţionale.

- Pentru România e totuşi şocant! Când vom vedea la Cupa Mondială că din echipa noastră pot face parte trei jucători sud-africani, un neo-zeelandez, un georgian şi un tongolez...

- Nu e şocant deloc. Eu le doresc la toţi să prindă Cupa Mondială. Şi spun că cei de pe liniile de treisferturi vor aduce multă valoare în echipa noastră. Iar cei care se vor antrena cu ei vor creşte, fiindcă au ce să înveţe de la ei. Fiecare are ceva în plus faţă de jucătorii români. Dar nici nu trebuie să trecem la exces. Eu pot să vă spun că această mondializare a sportului a făcut ca în campionatele mari să joace o mulţime de neo-zeelandezi, de sud-africani, georgieni, cei din insule, care după o perioadă care devin de-ai casei, de-ai locului, şi e şi normal să se întâmple aşa. Încep să se lege de ţara în care joacă şi, după câţiva ani, pot juca chiar în echipa naţională. Eu cred că e corect: în momentul în care trăieşti într-o ţară, să poţi să joci pentru ea, e un lucru bun. Ai noştri nu sunt jucători care vin să joace numai în echipa naţională, sunt oameni care joacă în campionatul României, îi cunoaştem bine şi dacă ne şi pot ajuta, de ce nu? Dar desigur că şi acest lucru trebuie stăpânit, nu trebuie scăpate frâiele. Fiindcă echipa naţională trebuie să fie o sursă de motivare pentru tinerii rugbyşti români. Este într-adevăr foarte important ca ei să aibă modele, dar în acelaşi timp să aibă şi şansa de a juca pentru echipa naţională.    

În Franţa toată lumea aşteaptă jocul cu România

- Ce şanse credeţi că avem la apropiata Cupă Mondială din Anglia?

- Avem o grupă destul de dificilă, cu trei ţări europene, Franţa, Irlanda, Italia, plus Canada. Cred eu că dacă ne vom mulţumi cu puţin, vom avea puţin! Însă, pe de altă parte, trebuie să ne fixăm obiective realizabile. Cred că o victorie ar fi un lucru corect. Am izbutit să învingem Canada de două ori până acum, dar la Cupa Mondială e altă miză, altă presiune... În acelaşi timp este foarte important să ne vindem foarte scump pielea cu Irlanda şi cu Franţa. Şi ştiţi de ce? Pentru că noi nu mai jucăm cu Franţa din 2007. Dacă vom face un meci de înaltă calitate, nu mă gândesc desigur la rezultat, vom putea redeveni un partener căutat de prietenii noştri francezi. Care vor putea veni să se testeze la Bucureşti, înaintea Turneului celor 6 naţiuni, de exemplu. Eu m-am întors ieri de acasă şi am văzut că toată lumea aşteaptă cu nerăbdare acest meci. Le-a rămas încă o amintire bună, un souvenir frumos despre meciurile cu noi. Există acum aproape o prăpastie între noi, ca valoare, dar cred eu că România poate face un meci extraordinar şi să reînnoim acea legătură.  

- Şi cu Irlanda?

- Irlanda este după mine una dintre favoritele la câştigarea Cupei Mondiale! Este echipa care practică un rugby foarte inteligent, e bine organizată, eficientă, care poate crea mari surprize. Şi va trebui să facem acelaşi lucru, să ne vindem greu pielea. Există viaţă şi după Cupa Mondială, iar pentru noi ar fi mult mai ieftin să jucăm meciuri amicale cu echipe din primul eşalon aici în Europa, fiindcă distanţele sunt mai scurte, cheltutielile mai mici. Trebuie să ne proiectăm în viitor, să vedem ce poate să ne aducă această Cupă Mondială.

- În fine, Italia. Unii cred că am putea face surpriza...

- 8o de minute, dacă toţi vom crede, s-ar putea să realizăm ceva! Zic eu că, dacă băieţii se mobilizează, putem crea o surpriză. Dar este prematur să vorbim despre asta. Cred eu că întotdeauna când am reuşit mari performanţe, românii au plecat cu multă umilinţă, să înveţe, cu frica-n burtă, cum se spune, să nu ia bătaie prea mare. Cum s-a întâmplat şi la Auch, acum 25 de ani (Franţa – România 6-12 – n.n.), când am câştigat de frică să nu pierdem! Dacă o să ne fie frică să nu luăm rău bătaie, vom reuşi performanţe bune. Până la urmă cred că nu numai rezultatul este important, ci prestaţia jucătorilor. Să arătăm ca o adevărată echipă, o echipă de luptă, cu multă abnegaţie, dăruire. Avem mijloace de exprimare, dar trebuie să o facem cu 180 la sută.

- Domnule preşedinte, vă mulţumesc şi vă doresc succes!

Subtitlurile aparţin redacţiei

 

Citate

 

„În primăvara lui 2010 Alin a venit la Pau, am avut o discuţie de 5 minute şi mi-a spus că vrea să îl ajut, dar nu are bani să-mi dea. I-am zis că nu e nicio problemă şi el mi-a propus să antrenez echipa de Under 19 ani pentru Campionatul European”


“Mă simt tânăr în mintea mea, pentru că am o şansă extraordinară, în primul rând să muncesc tot în lumea rugby-ului şi să fac ceea ce îmi place, pentru că acest sport mi-a dat deosebit de multe lucruri şi ar fi timpul să dau şi eu ceva înapoi”

 

„Întotdeauna când am reuşit mari performanţe, românii au plecat cu multă umilinţă, să înveţe, cu frica-n burtă, cum se spune, să nu ia bătaie prea mare. Dacă o să ne fie frică să nu luăm rău bătaie, vom reuşi performanţe bune”

 

„E un cerc vicios. Ni se spune: dacă o să aveţi performanţă, o să aveţi şi bani! Dar dacă nu ai bani, nu ai resurse, cum să faci performanţă?! Cred că ar trebui să investim mult mai mult în formarea jucătorului, în fidelizarea acestuia, pentru că sunt mulţi copii care vin la sport, însă la nivelul adolescenţei fac alte alegeri”

Din sumarul numărului 22 al revistei “Sport în România”, din luna iulie, spicuim interviul cu Haralambie Dumitraş – „România are probabil cea mai puternică linie de înaintare din Europa!“ și editorialul „Sportul românesc astăzi“, ambele materiale semnate de Dumitru Graur. De asemenea, în acest număr al revistei de cultură și educație sportivă puteți citi reportaje din Tenis – Horia şi cloşca de aur de la Wimbledon sau Fără trofee româneşti la BRD Bucharest Open, Atletism – Aur mondial la triplusalt sau Generaţia speranţei, Scrimă – Armele au vorbit: argint şi bronz la Mondialul de la Moscova, Jocurile Europei – Baku, la numai un an de Rio!, MTS – Radiografia sportului, Rugby – „Stejarii“ privesc cu încredere spre Cupa Mondială, Fotbal American – „Rebelii“ au făcut dubla, TRIATLON – Ironman de România, Nataţie – Drumul spre victorie sau România, în bazinul performanţei, Sportul pentru toţi – Răcariul respiră sport, Box – Golden Boys, Aeronautică – Unde se avântă numai vulturii, Fotbal – FIFA – Parlamentul European atacă Fifa!,  Supercupa – Veni, vidi, vici, Liga I – Campionat de tranziţie?, In memoriam – Merite postume, Sănătate – Apă, soare, sport, record!, CURIOZITĂŢI – Imperfecţiunea este frumoasă!“ sau Soldaţi universali.

022 Revista Sport în România Nr. 22 (Format Digital)

  • Cod produs: rev_sir_22
  • Valabilitate: In Stoc
  • 13.96RON

  • Fara TVA: 12.81RON

Tags: revista, sport in romania