biletul zilei cu meciuri din fotbal biletul zilei pariuri biletul zilei de azi
  • 023 Revista Sport în România Nr. 23 (Format Digital)

In memoriam

 

Dan Popper, omul

 

Fost preşedinte al Federaţiei Române de Canotaj şi secretar general al COR, Dan Popper s-a stins la vârsta de 76 de ani, lăsând în urma sa amintirea unui specialist de marcă

Alexandru Enciu

Dan Popper a fost un slujbaş al sportului. Şi-a pus întreaga viaţă pe altarul performanţei, iar în urma sa au rămas destule amintiri care să-i onoreze memoria. S-a născut la Bucureşti, pe 29 noiembrie 1938, iar primul contact cu sportul s-a petrecut sub panoul de baschet, la ”Tânărul Dinamovist”, cum se numea în acea perioadă pepiniera Clubului Sportiv Dinamo. A fost component al lotului naţional de juniori, pentru ca mai apoi să fie selecţionat în echipa de seniori a României. Însă nu prin realizările sale de sportiv a rămas în conştiinţa generală, ci prin ceea ce a realizat ulterior, ca metodist în CNEFS, secretar şi preşedinte la Federaţia Română de Canotaj şi secretar general al Comitetului Olimpic Român.

Povesteşte Ioan Dospinescu: ”Era un om foarte calculat, pus la punct cu tot ceea ce înseamnă legislaţie. Dan Popper era singurul care îi putea spune lui Ion Ţiriac, pe vremea când acesta era preşedintele COR, că unele lucruri nu se pot face decât parcurgând anumiţi paşi”. Dospinescu a preluat preşedinţia Federaţiei Române de Canotaj de la Dan Popper, după ce acesta a plecat la COR, fiind solicitat de Lia Manoliu.

Dan Popper a fost secretarul general al forului olimpic între 1996 şi 2004, când s-a retras din sport. În această perioadă a avut vreo două tentative de a pleca, dar a fost chemat înapoi. ”Ion Ţiriac l-a apreciat mult şi de aceea s-a zbătut să-l readucă la COR. Popper ajunsese consilierul lui Crin Antonescu la MTS, însă Ţiriac a insistat atât de mult pe lângă ministru până când Dan s-a întors”, spune Dospinescu.

Bun cunoscător al sportului, Dan Popper a câştigat un pariu consistent cu Ion Ţiriac la Jocurile Olimpice de la Atena – 2004. ”Popper a spus că România va câştiga cel puţin 17 medalii, iar Ţiriac a ţinut pariul. Sportivii noştri au încheiat Jocurile cu un total de 19 medalii şi din câte îmi aduc aminte a fost un pariu consistent, plătit imediat de Ion Ţiriac”, rememorează Ioan Dospinescu. Oamenii din sport spun că fostul tenisman a onorat fără reţineri pariul, mai ales că ediţia de la Atena a fost una curată, niciun sportiv român nefiind depistat pozitiv. ”N-au fost 19 medalii, ci 20. La total, mai trebuie să adăugăm una albă”, ar fi spus Ţiriac la vremea respectivă. Cei doi trecuseră, cu patru ani înainte, printr-o ediţie furtunoasă, marcată de celebrul „caz Andreea Răducan”.

Dan Popper s-a stins din viaţă pe 11 august 2015. Dumnezeul să-l odihnească!

Box

 

„Am prins aripi pentru marea performanţă!”

 

Mihai Nistor a devenit campionul mondial al supergreilor APB şi şi-a asigurat calificarea la JO 2016

 

Viorel Sima

Boxul românesc este în criză, vechile perioade când reprezentam o veritabilă şcoală pugilistică mondială, cu numeroşi sportivi care făceau legea la categoriile sale părând o amintire îndepărtată. „Nu avem „părinţi” şi de aceea e foarte greu pentru boxerii noştrii să mai urce pe cele mai înalte trepte ale podiumurilor şi să se califice la olimpiade”, spunea Relu Auraş în 2012, referindu-se la faptul că în structurile internaţionale nu se afla niciun român. Acum, acelaşi Relu Auraş este pe val, elevul său vedetă, Mihai Nistor, asigurându-şi calificarea en-fanfare la Rio 2016, după un sezon 2015 de excepţie în APB, circuitul profesionist al forului mondial. Mihai a fost campionul mondial al sezonului în APB după două meciuri de senzaţie. Asta după ce în 2014 şi-a asigurat intrarea în careul de aşi al supergreilor, adică în Grupa 1-4.

 

Sabotat de „greii” boxului mondial

Prima victorie de calibru a fost în faţa rusului Omorov, clasat conform AIBA pe poziţia a doua mondială. Apoi a venit rândul numărului 1, marocanul Arjoui, să intre în pumnii băcăuanului de unde a ieşit şifonat şi învins clar. „Sunt foarte fericit pentru această calificare pe care mi-o doream din toată inima şi pentru care am muncit mult şi am renunţat la multe, mai ales că ea vine în urma unei decizii fără precedent luate de APB, divizia profesionistă lansată de forul amator de box, AIBA. Aceea de a-mi schimba adversarul cu un boxer din ţara gazdă a reuniunii. Dar totul s-a terminat cu bine şi am prins aripi pentru marea performanţă. Aceste reuşite le datorez şi colegului meu de club şi antrenamente, Mihai Jitaru, care, deşi mai mic în greutate, fiind campionul de la 90 de kg, a acceptat să fie sparring-partner-ul meu în ultimele luni de pregătire", a declarat Mihai Nistor. Îndrumat în colţ de Relu Auras şi Ablalim Ferodin, după ce şi-a asigurat calificarea la Jocurile Olimpice de anul viitor de la Rio de Janeiro, Mihai Nistor va mai lupta în septembrie cu germanul Erik Pfeifer, calificat şi el pentru Jocurile Olimpice, pentru supremaţia categoriei supergrea a AIBA Pro Boxing.

 

Bronz la „europene” şi calificare la „mondiale”

La jumătatea lunii august, Nistor a mai reuşit un succes, asigurându-şi o medalie la Campionatul European de seniori de la Samokov (Bulgaria), performanţă care i-a adus şi un „bilet” pentru Campionatul Mondial din acest an de la Doha. O performanţă cu atât mai importantă cu cât România, fără succesul lui Mihai la acest european, risca să nu fie prezentă la CM pentru prima oară în istorie. Nistor (25 de ani) şi-a asigurat prezenţa pe podiumul de premiere la Campionatele Europene de la Samokov (Bulgaria) după ce l-a învins la puncte, cu o decizie unanimă (3-0), pe ucraineanul Igor Shevadzutskyi. Toţi cei trei arbitri au dat 30-27, ceea ce înseamnă că toate reprizele i-au fost acordate lui Nistor. În semifinale, românul a pierdut în faţa croatului Filip Hrgovic, favoritul numărul 1 al categoriei, după o decizie extrem de controversată, 1-2, la capătul unui meci dominat de Nistor.

 

Mihai Nistor CV

Data naşterii: 5 noiembrie 1990

Greutate: 105 kg

Boxer: stângaci, gardă inversă

Legitimat la: SCM Bacău

Antrenori: Relu Auras, Abalim Ferodin

Campion naţional: cadeţi (2006), tineret (2008), seniori (2010, 2011, 2012, 2013 şi 2014)

Medaliat cu bronz la CE 2011, Campio APB sezon 2015, Calificat la JO 2016

 

Casete

„Auraş e pentru mine ce a fost Cus D’Amato pentru Tyson”

Antrenorul şi coordonatorul secţiei de sărituri în apă, Adrian Gavriliu, i-a întors serviciul antrenorului şi directorului – Relu Auras, cel care era obişnuit să le dăruiască torturi sportivilor şi antrenorilor după fiecare competiţie la care SCM Bacău era pe podium. De data aceasta, Relu Auraş a fost cel îndulcit” cu un tort cu însemnele Jocurilor Olimpice de la Rio de Janeiro 2016, olimpiada la care antrenorul emerit va merge să-şi împlinească un vis: medalia de aur. Relaţia lui Relu Auraş, unul dintre puţinii antrenori români cu trei stele AIBA cu Mihai Nistor, este una specială, după cum mărturisea campionul supergreilor: „Relu Auraş m-a ajutat să obţin prima medalie la nivel internaţional, el m-a calificat la Olimpiadă. Este ca un al doilea tată. Ceva asemănător cu ce a fost Cus D’Amato pentru Mike Tyson. Sub comanda lui Auraş au început să vină primele succese la seniori: campion naţional în 2010 şi 2011. Apoi primul success internaţional: locul 2 la Combat Games din 2010. Şi prima medalie: bronz la Europenele de la Ankara”.

 

A atras atenţia forurilor internaţionale

După Campionatul European de la Ankara, Mihai a primit o ofertă de a boxa în WSB (campionatul semiprofesionist pe echipe din cadrul AIBA). De la kazacii de la Astana Arlans. Avea doar 21 de ani, dar kazacii i-au dat o şansă de care Mihai a profitat din plin. În februarie 2013, Nistor a urcat în ring cu marele Clemente Russo, dublu campion mondial (2007 şi 2013). Boxând pentru Astana în Italia, Nistor a făcut unul dintre marile lui meciuri. Şi l-a învins pe marele Russo chiar la el acasă. Ziarele din peninsulă au luat foc şi vorbeau despre “Stânca din Carpaţi”. “Un boxer din România s-a dovedit o stâncă prea tare pentru Clemente. Un boxer foarte rapid pentru categoria supergrea, care nu face un pas înapoi, s-a impus în faţa campionului nostru”, titra Gazzetta dello Sport. Și lumea boxului a aflat repede de Mihai Nistor. În sezonul 2012-2013, Mihai a ieşit campion cu Astana, dar la sfatul lui Relu Auraş a ales să continue în WSB, la echipa pe care o învinsese, Italia Thunder, unde a fost coleg cu un alt mare boxer român, Bogdan Juratoni. La începutul anului 2014, fostul secretar general al AIBA, Ho Kim a a adresat o cerere specială Federaţiei Române de Box. „Ştim că Bogdan Juratoni a semnat pentru APB (AIBA ProBoxing – programul profesionist din cadrul AIBA), dar ne interesează foarte tare Mihai Nistor”.

 

Material poveste

 

A început la culturism

Mihai Nistor este din nordul ţării, din micuţa localitate Erbiceni. Născut pe 5 noiembrie 1990, Nistor a zburat la Iaşi, ca să se ţină de carte. Dar Mihai era puţin pufos şi a vrut să găsească un mod de a da jos kilogramele în plus. Se apucase de culturism, dar se plictisea să tragă de fiare. „Era monoton şi de aceea nu mi-a plăcut. Un coleg de liceu m-a dus la box. De când am intrat în sală mi-am dat seama că acolo nu o să mă plictisesc niciodata”, spune acum Mihai. Nistor provine dintr-o familie în care tatăl, Florin, a iubit sportul şi i-a încurajat pe ambii săi copii să facă sport. Fratele lui Mihai, Ioniţă, este rugbyst la Liceul cu program sportiv Focşani. Tatăl a fost primul care a aflat că băiatul său, la 16 ani, s-a apucat de box. „Am venit fardat acasă şi m-a întrebat ce s-a întâmplat cu ochiul meu. I-am spus adevărul, dar mama a aflat mai târziu, pentru că nu voia să-şi vadă băiatul lovit”, îşi aminteşte Mihai.

 

Primul titlu după 3 luni de antrenament

Nistor intră în categoria exemplelor de mari boxeri care au început târziu sportul de performanţă. Dar Mihai a ars repede etapele. După numai 3 luni de antrenamente avea să câştige primul titlu de campion, la cadeţi, în 2006. Apoi a trecut direct la tineret. Urmează un alt titlu de campion în 2008. Deja începuse să devină un nume în boxul românesc. Ieşeanul descoperit de antrenorul Nicolae Chipirog, cel care a mai dat de curând un viitor mare boxer – Andrei Paul Aradoaie – l-a cunoscut pe Vasile Câtea, cel care se ocupa de boxul ieşean şi care este caracterizat de Mihai într-o singură propoziţie: “Un om să-l pui la rană”. Vasile Câtea a avut ideea să-l ducă pe Mihai la Bacău, la celebrul antrenor Relu Auraş, prin mâna căruia au trecut aproape toţi marii campioni ai României, începând cu Francisc Vastag şi Mihai Leu.

Football

STUDIU DOCUMENTAR ŞI CRITIC

de Dr. Ing. VIRGIL ECONOMU

 

Cum am aprofundat footballul

 

Vom insista asupra activităţii personale, nu din dorinţa de a împresiona sau de a reliefa anumite merite.

Ideea călăuzitoare fiind să demonstrăm celor ce nu ne cunosc, că această lucrare nu este opera unui teoretician, care s’a lansat în diverse speculaţiuni sofistice, în lipsă de alte preocupări intelectuale.

Am ţinut să conturăm activitatea noastră, poate cu lux de amănunte, numai spre a dovedi că principiile înscrise în această lucrare sunt luate din practică şi redate practicei, aranjate şi sistematizate, în dorinţa ca jucătorul român de football să aibă la îndemână un îndreptar care să-i servească la cunoaşterea adevăratului soccer.

*

Suntem înainte de răsboiu, în epoca eroică a sportului românesc. O mână de oameni, în frunte cu M. S. Regele, pe atunci Principe Moştenitor, Dr. Costinescu, Jean Cămărăşescu, Dinu Cesianu, Ing. Pascu, Mihail Savu, Colonel T. Davila, fraţii Iconomu, Mario Gebauer, L. Breyer şi alţii, se străduiau ca să încetăţenească diferitele sporturi.

Fără îndoială, evenimentul cel mai important erau campionatele de atletism. La Hipodromul Băneasa şi mai târziu pe actualul teren U. F. S. R., se întâlneau la o asemenea probă, între anii 1911-1916: un Seceleanu, Bărbuceanu, fraţii Schmettau, Brandl, Nae Mărăscu, I. Constantinescu, Speriatu, Cristea, M. Eliescu şi alţii.

Atunci lupta sportivă era ridicată la rangul supremului sacrificiu. Cu tot protestul unor părinţi puritani, cari reclamau prin gazete că nu se mai pot plimba cu odraslele lor [în speţă domnişoare] la Şosea, din cauza tinerilor cari aleargă despuiaţi [în ţinută de sport], totuşi sportivii se antrenau cu asiduitate toată săptămâna, pentru Circuitele ce se alergau aproape în fiecare Duminică.

Footballul era la început practicat mai mult de către străini.

De activitate footbalistică prea intensă nu se poate vorbi.În orice caz putem afirma că acest sport interesa mai puţin decât campionatele de atletism.

După 1914, graţie fraţilor Iconomu şi Hussar, Caracostea, Tănăsescu, Henry Manu şi alţii, rugby-ul începe să se introducă printre şcolari.

Pe noi, ca şi pe toată lumea, ne interesau atletismul şi rugby-ul.

Antrenam pe W. Brandl, recordman al României la 1500 m. şi eternul rival al lui Rudy Schmettau, buni prieteni cu toţii.

În timpul verii înnotam în bazinul Griviţa, deţinând campionatul cartierului.

Pe atunci tinerii între 14 şi 18 ani, aveau fiecare un loc de întâlnire obişnuit: unii în “Gura Oborului”, alţii la Matache la “Urlătoare” etc.

Noi ne petreceam timpul, când eram liberi dela şcoală, între casa lui Schmettau şi Şoseaua Kisseleff, astfel: în zilele săptămânii la antrenamente, Duminica dimineaţa la diverse probe; iar după amiază la cursele de cai. Într’adevăr, eram nelipsiţi depe Hipodromul Băneasa. Savuram în fiecare Joi gazeta “Turful român” pe care o aşteptam cu nerăbdare câte o oră-două la ghişeul dela “L’Independence”.

Citeam din când în când “Le jockey”, “La vie au grand Air”, reţinând în deosebi tot ce privea antrenamentul cailor de curse.

Pentru noi, Charles Durnell, fostul antrenor al Grajdului Marghiloman, reprezenta un simbol al perfecţiunii în materie de antrenament.

Urmăream în “Turful român” şi uneori chiar personal disdedimineaţă toate galopurile.

Căutam să aprofundăm, cum şi pe ce distanţă îşi lucra pensionarii antrenorul american, făcând totdeodată o corelaţie pentru a trage un învăţământ.

Îmi aduc aminte că pe Brandl şi pe M. Eliescu îi antrenam după cartea lui Jean Bouin “Mon sisteme d’antrenament”. Cu toate acestea, mai adăugam şi ceeace credeam că învăţasem dela cursele de cai.

Disciplina pe care o constatasem la curse o aplicam şi noi în şedinţele de antrenament.

Dintre prietenii noştri, Robert Schmettau se ocupa mai mult de football, jucând fundaş la “Bukarest F. C.”. După unele matchuri la care asistam şi noi, şedeam de vorbă împreună străduindu-ne să interpretăm diferite faze şi încercând să tragem învăţăminte pentru viitor.

Amintesc despre acest fapt deoarece majoritatea sportivilor, atunci ca şi acum, după ce loveau o minge timp de 90 minute, nu se mai interesau de nimic.

Problemele care se puneau erau departe de preocupările lor.

Nouă, prin analogie, cele ce se petreceau la cursele de cai, ne-au sugerat o aprofundare a sportului favorit.

Aci stă obârşia unei concepţii – alta decât a semenilor noştri, asupra footballului în particular şi sportului în general – care ne-a dat posibilitatea mai târziu, să ajungem la crearea unei metode.

În primăvara anului 1919, după încetarea ostilităţilor, a început o intensă perioadă de activitate footballistică, în vederea formării echipei militare, care să reprezinte România la Jocurile Interaliate dela stadionul Pershing din Paris.

Turneul, după cum se ştie, a fost câştigat de Cehoslovacia şi, timp de o lună aproape, trăind în acelaş lagăr cu cei mai de seamă reprezentanţi ai soccerului internaţional din acea vreme, asistând la matchurile de antrenament, la cele oficiale şi cum am spus mai sus, ducând o viaţă aproape în comun, am putut să ne însuşim unele învăţăminte extrem de folositoare. Lângă un Chayrigues, Gamblin, Janda şi alţii se puteau învăţa multe.

După terminarea Jocurilor Interaliate, cu un bagaj de cunoştinţe extrem de bogat, ne-am stabilit pentru studii la Montpellier. Aci lipsindu-ne alergările de cai, cu care la Paris iarăşi ne obişnuisem, am întâlnit în schimb o mişcare footballistică care cunoştea, pe zi ce trecea, mare avânt şi astfel ne-am consacrat tot timpul liber soccerului.

Între anii 1919 şi 1921, am jucat cu studenţii Academiei de Agricultură diferite matchuri.

Progresele pe cari le făceam ca jucător şi mai ales cunoştinţele ce ni le însuşisem în ştiinţa soccerului ne-au impus neîntârziat printre colegii noştri.

Aflând cercurile diriguitoare studenţeşti despre această activitate, către sfârşitul anului 1920, în şedinţa Uniunii Generale a studenţilor dela Montpellier [U. G. E. M.], suntem numiţi Comisar pentru atletism şi înnot, footballul rămânând în sarcina unui coleg dela Drept, Krawsky, mai vechi decât noi.

Cum era natural, vestea despre munca pe care o depusesem pe tărâmul sportului nu a rămas mărginită numai printre studenţi şi astfel F. C. Montpellier, ne numeşte la 14 Noiembrie Director technic, însărcinat cu antrenamentul.

Trebue să subliniem că în Franţa, fiecare sport îşi are sezonul său. Astfel, footballul se practică dela jumătatea lui August până la sfârşitul lui Aprilie neîntrerupt, atletismul în Mai – Iunie şi înnotul în Iunie – August.Un sportiv, deci, poate acolo să să dedea tuturor sporturilor.

Aşa se explică cum am putut să câştigăm cu pensionarul nostru Pierre Ploix –, care câteodată juca şi portar – campionatul Franţei Juniori (Les journées Bessonneau), la sărituri în lungime cu elan [6.40 m.]. Apoi am obţinut victorii cu Cahuzac la 400 m., Fabre, la disc, Beau, la suliţă, toţi campioni ai Languedocului, fără ca activitatea noastră footballistică să se resimtă.

În timpul sezonului am înnotat la Montpellier, Nimes şi Sète, câştigând pretutindeni cursele pe spate şi cele de brasse la care am concurat. Eram chemat să fac diferite exhibiţiuni şi demonstraţiuni de salvare cum a fost acea dela Nimes care a adunat peste 8.000 spectatori.

Casele de cinematograf, ţineau să fie prezente spre a filma cele mai importante faze.

După ce terminam exhibiţiile şi cum jucam în echipa de water-polo dela Montpellier, portar, eram solicitat să ocup în formaţiile locale acest post în faţa publicului. Această activitate mi-a adus numeroase medalii, pe care le păstrez şi astăzi, precum şi multe elogii în gazetele locale.

Iată ce scria marele cotidian din Sud “L’éclair” din 10 Iunie 1922:

“Campionul Economu, student român, atlet superb, a făcut demonstraţii interesante pentru sportul nautic. După ce a executat o demonstraţie de salvare, el a făcut un exerciţiu destul de curios: s’a menţinut la suprafaţa apei, drept şi pe spate, un timp oarecare, operând acest exerciţiu printr’o respiraţie deosebită. Este un campion şi un înnotător technic complet”.

*

Adevărata activitate în ceeace priveşte soccerul, cum am spus, începe cu sezonul 1921-1922, când am format o echipă de studenţi, afiliind clubul Montpellier Université Club [M. U. C.], la Federaţia de football. În acest moment ne însuşisem atât de bine regulamentele forului de football francez şi eram atât de cunoscuţi în regiune, încât în adunarea generală a districtului Languedoc dela 7 August 1921, unde eram delegaţi ai U. G. E. M.-ului, care număra 3500 de studenţi, am fost propuşi de către cei mai de seamă conducători ai soccerului ca să ocupăm postul de secretar general.

Clubul comandat şi antrenat de noi în care am jucat ca fundaş, half şi chiar portar, a avut un an întreg un lung şir de victorii. În diferite rânduri la Montpellier, Sète, Marsilia, Dijon etc., am obţinut numai succese. Pela jumătatea sezonului, din cauza unui început de varice la piciorul drept, medicii ne-au forţat să desbrăcăm ghetele cu crampoane şi am cedat postul de căpitan prietenului nostru Ducos, astăzi gazetar în Sudul Franţei şi secretarul d-lui Gambardella cunoscutul critic sportiv.

Am disputat probele universitare cu echipa M. U. C. şi dupăce am câştigat campionatul Ligii de sud, am eliminat în semi-finală pe Nancy la Dijon, ne-am măsurat în finală la Paris cu Rennes, cărora le-am cedat cu 3 – 1. De remarcat că Rennes, nu era altul decât Stade Rennais Université Club (S. R. U. C.), care în anul acela fusese învins în finala Cupei Franţei de către Red-Star numai cu 2 – 0.

Ultimul match din sezon disputat de către M. U. C. şi care s’a soldat cu cea mai răsunătoare victorie, a fost la 14 Mai 1922, când a învins selecţiunea Montpellierului cu 1 – 0. Între timp am devenit arbitru oficial şi colaboram la diferite gazete sportive din Franţa.

Fireşte, această modestă activitate s’a datorit nu întâmplării, ci unei munci asidue, având la bază o preparaţie temeinică şi îndeosebi o metodă de joc şi un antrenament raţional, pe care le-am impus echipei noastre.

Iată ce scrie în această privinţă ziarul de specialitate „Le Languedocien sportif” din 22 Octombrie 1921 în articolul întitulat: „Şcolarilor şi studenţilor”.

„Direcţiunea sportivă a fost încredinţată pe drept cuvânt camaradului şi prietenului nostru Virgil Economu, antrenorul Clubului, el însuşi un mare campion, dealtfel suficient cunoscut şi apreciat în toate cercurile sportive dela noi.

Marea autoritate a sfaturilor sale şi competenţa sa, fac din el personalitatea sportivă cea mai ascultată din club.

Sub directivele sale imediate, antrenamentul a început şi urmează cu o regularitate şi o metodă demne de cele mai mari cluburi moderne”.

Desigur, pentruca un străin şi încă un român să se bucure de astfel de aprecieri într’o ţară din Apus, trebue să fi dovedit cunoştiinţe şi o preparaţie serioasă.

Dupăce M. U. C. a câştigat finala campionatului Universitar al Ligii de Sud-Est, „La Depêche de Toulouse”, în ziua de 17 Martie 1922 relatează:

„Am primit telegrama următoare”:

Marsilia finala campionatului inter-universitar Liga Sud-Est. M. U. C. bate Electrique Sport 1 – 0. Semnat: Economu.

„Victoria bravei echipe din Montpellier, care a eliminat Marsilia, va umple de mândrie pe studenţi, care au mers din victorie în victorie dela începutul sezonului.

Aceste rezultate se datoresc în bună parte – în acelaş timp spiritului sportiv al echipierilor şi antrenamentului urmat, impus de căpitanul lor care merită felicitări şi nu noi vom fi aceia, care i le vom precupeţi”.

Metoda de lucru pe care am întrebuinţat-o la Montpellier, era o aplicare a celor ce văzusem în tabăra la Joinville, la jocurile Interaliate şi în deosebi a tot ceea ce învăţasem dela Gibson.

Într’adevăr, chiar de când ne-am stabilit la Montpellier, am urmărit cu asiduitate şedinţele de antrenament pe care englezul Gibson le făcea cu F. C. Sète.

Ajunsesem să fim un obişnuit al terenului dela Metairie, fiind apreciat pentru complectările pe care la un moment dat le făceam la ceeace demonstra Gibson.

Englezul, care până la 43 de ani a jucat în prima echipă a F. C. Sète şi în ultimii zece ani a obţinut strălucite rezultate, antrenând pe Olympique de Marseille, A. S. Cannes şi alte mari echipe, nu poseda cultura necesară pentru a explica şi în termeni ştiinţifici diferitele mişcări.

Era în schimb un om extrem de rutinat, fusese profesionist la „Chelsea F. C.” din Anglia şi antrenase F. C. Barcelona.

Poseda un extraordinar simţ al footballului, având şi un ochi extrem de ager.

Pe Gibson l-am auzit pentru prima oară vorbind despre jocul scoţian în W.

Atunci am analizat şi ne-am dat seama de importanţa venirii înapoi a interilor. Tot el îl dojenea necontenit pe belgianul Barbier, un fundaş de mare clasă, ca să joace cât mai aproape de partenerul său fără însă să-i poată explica motivul (Jocul în scară etc.).

Nu ne-am mulţumit însă cu ceea ce reţinusem dela Gibson.

Citeam regulat L’Auto, Sporting şi toate gazetele de sport unde semnau Gabriel Hanot, Victor Denis şi Achille Duchenne, care de pe atunci erau foarte apreciaţi. Orice articol scris de aceştia, îl savuram. Acelea care tratau despre chestiuni technice le tăiam şi le păstram cu sfinţenie.

Pe cele mai multe le posedăm şi astăzi, după aproape 13 ani.

Dar nu numai articolele, chiar şi frazele ce conţineau idei sau principii fundamentale ale footballului, le conservam.

Acest material îl revedeam necontenit, căutând să ne facem o idee precisă asupra a tot ceea ce interesa technica şi tactica footballului.

*

Montpellier fiind situat în imediata apropiere a altor două centre footballistice importante, Sète şi Nimes, care se găsiau pe linia principală ce ducea în Spania, cele mai bune echipe de pe continent şi din Anglia în trecere spre Peninsula Iberică se opreau în aceste oraşe.

Am avut ocaziunea să asistăm la jocuri de mare anvergură şi după fiecare match, acasă, ne-am notat observaţiunile interesante.

Astfel am ajuns încetul cu încetul să cunoaştem adevăratul football, completând zi de zi ceiace reţinusem dela Gibson, analizând şi gândind necontenit asupra tuturor problemelor care interesau soccerul.

Aprofundând acest sport ne-am făcut convingerea că o partidă de football nu este o loterie.

Am verificat de nenumărate ori, că cel ce posedă ştiinţa lui şi se prepară serios, antrenându-se metodic, învinge totdeauna pe altul mai slab pregătit.

Pentru a obţine rezultate constante, este indispensabil pentru o echipă să aibe o „personalitate” şi aceasta nu se poate dobândi decât atunci când jocul se bazează pe o metodă anumită.

Graţie faptului că am aplicat întotdeauna acest principiu făcând ca formaţiile de care ne-am ocupat să joace după o metodă, am obţinut rezultate nebănuite.

Fireşte, activitatea ce am depus a fost cunoscută şi în ţară, iar ziarul de specialitate de pe atunci „Ecoul sportiv”, condus de d-nii Vasile Creţulescu şi Hary Muşetescu, cunoscuţi sprijinitori de totdeauna ai mişcării sportive, a publicat în nr. său din 2 Iulie 1922 următorul articol.

Românii în străinătate

Primim spre publicare următoarea scrisoare căreia îi facem cu plăcere loc.

„Căzându-mi în mână un „Ecoul Sportiv” din 4 Iulie a.c., constat că la rubrica „Ştiri din străinătate” se dau de către cineva care semnează I. Dur., câteva informaţii cu totul incomplete asupra compatriotului nostru Virgil Economu.

Considerăm ca o datorie din partea noastră, a românilor de aci, de a releva marea activitate şi succesele obţinute pe tărâmul sportiv de compatriotul nostru. D-sa a făcut pentru numele de român, mai mult decât ar fi putut face orice misiune oficială, cu tot cortegiul ei de cheltueli.

D. Virgil Economu a organizat timp de doi ani activitatea sportivă a Studenţilor din Montpellier – care sunt în număr de 3.500 – iar după un an de activitate neîntreruptă, a avut cinstea să fie ales vice preşedinte al lui „M. U. C.”, club sportiv, prezidat de d. Jean Aussel, preşedintele Uniunii Naţionale a tuturor studenţilor francezi.

Compatriotul nostru, graţie competinţei sale ca manager – antrenor – al clubului, a reuşit să formeze atleţi remarcabili între care citez pe Pierre Ploix, campionul Franţei „debutants” de sărituri în lungime, reuşind frumosul salt de 6.40 m. deşi nu avea decât 17 ani.

În sezonul de football asociaţie, a comandat şi antrenat echipele clubului universitar; cu prima echipă a disputat 33 matchuri cu cele mai reputate echipe din regiune, eşind mai întotdeauna învingător. E de notat că clubul fiind nou format joacă în categoria IV, cu toate acestea a învins toate echipele de categoria I-a cu care s’a întâlnit, bătând chiar de două ori pe campionul cat. I, F. A. Nimois.

În campionatele universitare a eliminat pe rând echipele universităţilor din Lyon, Marsilia şi Nancy, – care eliminase la rândul lui Parisul – ajungând să dispute în finală, titlul de campion, redutabilei echipe din Rennes, formată în mare parte din jucători care au disputat lui „Red-Star” campionatul Franţei.

Fapt măgulitor pentru noi însă, e că toate competenţele sportive de aci, sunt de acord în a recunoaşte că succesele obţinute de echipele universitare, se datoresc în mare parte numai technicei şi metodei introduse de compatriotul nostru, pe care-l compară cu marii profesionişti englezi, iar jurnalele sportive se întrec în a-i publica părerile sale în materie de sport.

Laborioasa sa activitate nu se opreşte aci.

Dacă în arta de a îndruma pe alţii a obţinut netăgăduite succese, nu este mai puţin adevărat că şi în exercitarea diferitelor sporturi el este un atlet desăvârşit.

Asfel d. Virgil Economu, câştigă la Montpellier Marele Premiu de înnot pe 100 m., iar la Nimes Marele Premiu Dubonnet, tot pe 100 m. înot pe spate, făcând în acelaş timp şi o exhibiţie nautică, admirată de peste 8.000 de spectatori.

În urma acestor victorii, compatriotul nostru, a fost singurul străin desemnat să reprezinte Franţa la Jocurile Olimpice studenţeşti din Roma.

Încheiu, cerând scuze modestiei bine cunoscute aci a d-lui Virgil Economu, fiind convins că faptele relevate mai sus, vor fi primite aşa cum trebue şi vor umple de bucurie şi speranţe inimile tinerilor noştri sportsmani”.

Montpellier-Franţa                                                    Inginer Titus Popovici-Lupa.

 

(Continuare în numărul viitor al revistei)

Din sumarul numărului 23 al revistei “Sport în România”, din luna august, spicuim interviul cu Gino Iorgulescu – “Singura şansă este să ne întoarcem la copii şi juniori. Hagi ne-a arătat care e calea de urmat!“ și editorialul “Mai mulţi bani de la buget!“, ambele materiale semnate de Dumitru Graur. De asemenea, în acest număr al revistei de cultură și educație sportivă puteți citi reportaje din tenis – “Die hard Halep“ și “Spectacol la Toronto“, box – „Un ţel, un vis: un nou titlu mondial!“ și „Am prins aripi pentru marea performanţă!“, kaiac-canoe – “Aur românesc la Milano“, canotaj – “Andrei Gontaru, campionul atipic“, handbal – “Cât de aproape de locul 3!“, “Bucureştiul are echipă de Ligă“ și “Mister eficienţă“, FOTE 2015 – “Team Romania a obţinut 10 medalii la FOTE“, rugby – “Regal în Planeta Ovală“, atletism – “Trei atleţi cu greutate“, lupte – “Ştefania Priceputu – viaţa e o luptă!“, baschet – “Rămâne în elită!“, Biatlon – “Mondialul pe role din Carpaţi“, Investiţii – Bazinul Giuleşti devine funcţional în 2017, nataţie – “Înotând prin apele învolburate ale vieţii“, polo – “Saltul perfect“, fotbal feminin – „Un vis care merită trăit!“, Restituiri – Football- Studiu documentar şi critic, Sănătate – Sănătate prin dans, In memoriam – Dan Popper, omul și Curiozităţi – Sport sângeros. La revistă vă puteţi abona online, intrând pe site-ul www.sport-inromania.ro.

023 Revista Sport în România Nr. 23 (Format Digital)

  • Cod produs: rev_sir_23
  • Valabilitate: In Stoc
  • 13.96RON

  • Fara TVA: 12.81RON

Tags: revista, sport in romania