biletul zilei cu meciuri din fotbal biletul zilei pariuri biletul zilei de azi
  • 004 Revista Sport în România Nr. 4 (Format Digital)

Reportaj

OMUL CARE SFINŢEŞTE LOCUL

CHEILE GRĂDIŞTEI, UN EXEMPLU UNIC ÎN ROMÂNIA

 

Dumitru Graur

Ce vă voi spune în continuare poate fi interpretat şi ca o poveste, dacă vreţi neapărat. O poveste de-a dreptul incredibilă, ca toate poveştile, mai ales fiindcă s-a petrecut şi se petrece încă, în România. Este povestea unui om mai curând simplu, modest şi aşezat, fără ifose, fasoane şi aere de mare manager sau patron. Este povestea unui om care a muncit o viaţă din greu, plecând dintr-o familie nevoiaşă, rămas fără tată pe la doar 5 ani şi care pe la 11-12 devenea „barbatul din casă”, ajutându-şi mama la toate cele. Peisajul este de asemenea de poveste, mirific, evident binecuvântat de Dumnezeu, undeva între Munţii Bucegi şi Munţii Piatra Craiului, pe un platou ridicat la vreo 1.300 de metri altitudine, având deschidere spre Ţara Bârsei până hăt, departe. „Locul”, să-i spunem deocamdată aşa, are vreo 40 de hectare şi până la el urci matale prin pădure pe-un drum greu, deşi asfaltat ca-n palmă, cale de exact cinci kilometri. Drumul, vei afla curând, este unul privat, adică nu că n-ai putea să sui pe el, ba dimpotrivă, eşti chiar invitat să o faci, da-i „privat” fiindcă-i făcut chiar de omul de care-ţi vorbeam, pe banii lui, fără niciun ajutor de la altcineva. Când ajungi sus şi deschizi ochii bine, de jur împrejur sunt numai hoteluri şi vile de vacanţă – căsuţe ca din povestea despre care ziceam, făcute numai din bârne şi cu ferestre de care atârnă muşcate în timpul verii. Şi mai vezi încă o mulţime de lucruri, dar despre ele puţin mai încolo.

Aş vrea să ne întoarcem mai întâi de unde izvoreşte drumul de care vă vorbeam: să rămânem încă jos, în Cheile Grădiştei – Moeciu, după ce am parcurs mai întâi un drum mizerabil care începe de la „DN”, drum aflat desigur proprietatea statului, sau mai exact al Primăriei Moeciu, care l-a spart şi l-a lăsat de izbelişte, de-şi rup turiştii maşinile. „Aici am început întreaga afacere, ne spune omul nostru, vedeţi vila aia, e „Casa Ovidiu”, acum e mică pe lîngă celelalte. Asta a fost prima noastră pensiune şi-am lucrat-o numai cu mâinile mele, dulgherie, beton, acoperiş, tot, tot. Am zis cu nevasta atunci, prin ’92, că să-ncercăm. Nu ştiam dacă o să meargă. Modelul l-am văzut prin Elveţia sau Austria, undeva în Alpi şi avea numai şapte camere. Am avut un succes fantastic. Erau anii în care românii abia învăţau să vină la munte şi să închirieze. I-am făcut şemineu cu lemne, saună, tot dichisul. Telefon, ca să avem legătura cu lumea, am tras de la vreo trei kilometri. Oamenii veneau, vedeau, se simţeau tare bine şi apoi doreau să revină. Ne-am dat seama, eu şi Dorina, soţia de atunci, că nu mai facem faţă. Şi a trebuit să mai ridicăm o vilă, i-am spus „Vila Dorina”, cu opt camere. Iar pe a treia am numit-o „Bogdan”, ca pe primul nostru băiat. Apoi turiştii ne-au cerut să aibă şi un loc unde să mănânce şi să se simtă bine împreună. Am făcut ca un fel de sală de mese, tot din buşteni, dar înăuntru m-am gândit să trag şi râul care trecea prin curte. Când i-am dat drumul, s-a dus vestea. Nebunul ăla, ziceau, a băgat râul prin restaurant şi nu mai pridideam cu turiştii. Mulţi se supărau că nu pot intra măcar să vadă.”

Acum poate că e momentul să vi-l prezentăm pe eroul nostru din poveste.Se numeşte Ovidiu Gârbacea şi face 60 de ani în primăvară. S-a născut pe aceste meleaguri, chiar în Bran de fapt, într-o familie foarte mare, în care mai toţi au fost sportivi. Numai de la mama, Ana, are 32 de veri primari, dintre care vreo 15 au absolvit facultatea de educaţie fizică. Aşa că, respectând tradiţia familiei, micul Ovidiu a ajuns la rândul lui la sport, mai întâi la Liceul sportiv din Braşov, lângă Poarta Schei, apoi la Râşnov, fiindcă era mai aproape de casă. Aici a învăţat ce şi cum se face schiul de fond, ba a ajuns şi campion naţional de juniori. Printr-a X-a s-a transferat la Liceul experiemental de schi din Predeal, şi a ajuns în lotul naţional. În 1975 a intrat la Institutul de Educaţie Fizică şi Sport, pe care l-a absolvit patru ani mai târziu. Cât a fost student a participat la Campionatul mondial universitar, la Zakopane, în 1976, ajungând pe un merituos loc 5 în cursa de 30 km fond. Apoi, cum spuneam, a devenit profesor cu specialitatea biatlon, repartizat la Clubul şcolar din Miercurea Ciuc. În cinci ani, cât a rămas în Ciuc, a luat nu mai puţin de 17 titluri naţionale cu juniorii lui, atât la schi fond, cât şi la biatlon. Promovarea a venit logic. A devenit antrenor la seniori şi şef al secţiei de biatlon de la ASA Braşov, în 1983. Titlurile naţionale cucerite de elevii săi abia de se mai puteau număra. Curând va fi numit şi antrenor al lotului olimpic de biatlon, devenind un nume extrem de respectat în sporturile de iarnă. Se mândreşte şi azi cu cele patru medalii (dintre care două de aur) obţinute la Spartachiada militară internaţională, când elevii lui i-au bătut şi pe ruşi, aceştia având o echipă din care nu lipseau trei campioni olimpici, ca şi cu numeroase clasări bunicele în etapele de Cupă Mondială sau Cupa Europei la biatlon. Apoi, a abandonat această meserie!

„Toţi au zis că-s nebun să fac asta! M-am hotărât în aprilie 1990, după ce luasem toate titlurile naţionale cu ASA Braşov şi după ce fusesem cu lotul naţional la Campionatul mondial din Norvegia, la Holmenkollen. Se terminase sezonul de iarnă, iar eu m-am decis să mă apuc de afaceri. Prietenii nu, şi nu, că fac o prostie, Gabi Kicsid, fostul mare handbalist, mă ruga să mai stau măcar un an, să mai văd cum merg lucrurile, să nu mă pripesc. Le-am spus la toţi că o să revin la sport când o să am destui bani. Ca să fiu totuşi cât de cât asigurat, m-am făcut profesor la o şcoală din Răgădău, tot în Braşov, unde aveam casa. Aveam doi copii mici de crescut, trebuia să am o siguranţă. Nu ştiam pe atunci deloc cum o să fie, se-ntoarce sau nu comunismul. Şcoala avea nu mai puţin de 12 clase de-a VI-a! Acum am auzit că s-a desfiinţat, din lipsă de copii. M-am titularizat, dar am avut grijă să am ore în numai trei zile pe săptămână, de luni până miercuri. Ca să fiu liber restul. Apoi am făcut ordine cu terenurile pe care le aveam în moştenire de la părinţi. Fratele şi sora mea au primit exact cât au cerut şi ce au dorit. Iar eu am luat partea asta de aici, în Cheile Grădiştei – Moeciu de sus”.

Aşa a început deci totul. Ba nu, ar mai fi ceva. Tot prin ’90, omul nostru se decide să cumpere un tractor direct de la fabrică. Se mai făceau pe atunci la Braşov! Se suie pe el şi începe să care buşteni mari din pădure, pe care-i vinde. În 1993, având şi ceva bani după turismul abia mijit, Ovidiu Gârbacea se gândeşte că n-ar fi rău să nu mai vândă doar buşteni neprelucraţi, să-i facă mai întâi cherestea. Se gândeşte să-şi deschidă un gater. Cheresteaua mergea altfel, ajunsese să dea şi la export. Ca să cumpere gaterul, nu prea se ajungea cu banii. Atunci face primul şi, atenţie, ultimul împrumut la o bancă, ia 4.000 de mărci de la Banca Agricolă, o nimica toată la drept vorbind, pe care îi restituie în doar două luni. Dobânda era de 130 la sută! „Când am văzut aşa ceva, zice azi, le-am dat banii şi m-am jurat că în viaţa mea nu mai iau vreun ban de la vreo bancă”. Afacerea însă prosperă. Cheresteaua se vinde bine, turiştii dau năvală, locul devenise de acum cunoscut. Iar Gârbacea reinvesteşte. Face alte vile, apoi deschide trei hoteluri. Un complex care se întinde uşor, uşor pe şase hectare, cu zece clădiri şi 320 de locuri de cazare în total. Apoi terenuri de tenis, de volei, de minifotbal, sală de fitness, zonă de SPA, o piscină acoperită, săli de conferinţe. Astăzi cea mai mare dintre aceste săli poate cuprinde peste 600 de persoane. „S-a cerut singură, zice Gârbacea, începuse turismul de conferinţe, aveam mare nevoie”. În 2005 primeşte o lovitură groaznică: Dorina moare, răpusă de o boală necruţătoare.  În 2006 e gata să o ia de la capăt.

Locul de care vă vorbeam la începutul poveştii se numeşte oficial Cheile Grădiştei – Fundata. Este al doilea complex de vile şi hoteluri al familiei Gârbacea şi se întinde astăzi pe 40 de hectare! Localnicii îi spuneau doar „Deasupra”, sau „În poduri”, fiindcă-i căţărat tocmai sus, pe platou, la aproape 1.300 de metri deasupra mării. „Căutam să investesc în ceva banii pe care-i aveam, zice Gârbacea. Jos, în Moeciu, chiar nu mai aveam loc, doar nu era să le pun una peste alta! M-am gândit şi că n-ar strica să fac o pârtie de schi pentru turişti. Să am ambele capete, şi cel de sus, şi cel de jos. Şi atunci am venit aici. Nu mai fusesem niciodată. Peisajul m-a lăsat mut. Aici trebuie să fie, mi-am zis. Toţi au spus că-s nebun: cum să investeşti aici, unde n-ai nici curent electric, nici apă, nici drum, nimic? Erau numai vreo cinci case părăsite, rămase de la oameni bătrâni care nu mai trăiau, cu copii care plecaseră cine ştie pe unde. Apa trebuia adusă de la vreo doi kilometri. Ştiam că va fi greu, dar m-am apucat. Şi în martie 2006 primul buldozer a ajuns pe platou. Am lucrat numai cu oamenii mei şi cu utilajele mele. Azi vin aici şi autocare cu turişti şi maşini mici, nu mai e nicio problemă. A fost poate un act de curaj. Dar nu aveam pe atunci în gând să o să fac aici. M-am gândit că investiţia cu drumul trebuie cumva amortizată, că drumul trebuie să ducă undeva. Primele două vile le-am făcut numai din buşteni, construite la gater şi apoi montate pe platou. Apa trebuia să urce la o diferenţă de nivel de 300 de metri şi ceva. Şi să fie într-o cantitate suficientă. Pentru căldură m-am hotărât să iau două cazane mari de Satu Mare, le-am modificat puţin şi-am făcut centrală pe lemne. Şi oamenii au început să vină şi aici, şi s-au minunat”.

Azi Cheile Grădiştei – Fundata are 480 de locuri de cazare, răspândite în trei hoteluri şi şapte vile. Un restaurant pe trei nivele, cuprinzând 700 de locuri în total. Apoi, piscină acoperită, grup SPA, diferite terenuri de sport: handbal, tenis, fotbal. Pârtie de schi cu schi-lift. Săli de forţă şi de antrenement pentru sportivi. Dacă adaugi locurile de cazare „de jos”, din Moeciu, ajungem la vreo 800 de locuri în ambele complexuri turistice, populaţie cam cât o comună mijlocie. Vin aici să se antreneze loturi naţionale de scrimă, de haltere, judo, gimnastică, caiac-canoe, canotaj, biatlon, schi fond, handbal, box, dar şi echipe divizionare ca FC Braşov sau Poli Iaşi. Un adevărat centru olimpic de pregătire. Cifra de afaceri urcă spre 20-30 de miliarde pe lună, ceea ce face din firma lui Ovidiu Gârbacea câştigătoare an de an, de vreo zece la rând, al primului loc între întreprinderile similare din judeţ, la concurenţă cu nume de profil mult mai cunoscute din Poiana Braşov sau Predeal. În cele trei, patru luni de vară aici nu găseşti un loc liber. Iarna sărbătorile aduc sute de turişti, de n-ai loc să arunci un ac. Şi Gârbacea tot nu se opreşte. Vrea mai mult. Acum construieşte, n-o să vă vină să credeţi, o sală polivalentă cu 1.800 de locuri în tribune, cu toate dotările, pentru jocuri sportive. Aici, în creierul munţilor, la 1.300 de metri altitudine. Sala are dimensiunile de 50/40 de metri şi o înălţime de 16 metri. Pentru amplasarea ei a fost nevoie ca domnul Gârbacea şi „oamenii lui” să taie efectiv un vârf de piatră şi să netezească platoul cu roca desprinsă din munte. Şi s-a făcut! Se va juca aici handbal, volei, fotbal la o adică, dar chiar şi tirul va putea fi practicat, fiindcă peluzele se pot demonta şi în locul lor se instalează panouri pentru tir! Construcţia e deja foarte avansată, lucrează cei 30-40 de oameni, dulgheri, zidari, fierari-betonişti, instalatori şi aşa mai departe, pe care-i plăteşte Gârbacea. Cu totul, am aflat, sunt cam 200 firmă, inclusiv cei angajaţi pentru partea turistică. Alături se pregăteşte un teren de fotbal de dimensiuni normale, dar el va fi acoperit cu suprafaţă sintetică, fiind bun  de joc pentru toate anotimpurile.

Şi ajungem acum la perla coroanei, superba pistă de biatlon construită chiar de omul nostru. Pe banii lui, pentru plăcerea lui şi a tuturor celor care o folosesc. Aici s-au desfăşurat întrecerile de biatlon de la Festivalul olimpic al tineretului european (FOTE 2013), iar însuşi preşedintele Comitetului Olimpic Internaţional la acea vreme, belgianul Jacques Rogge, s-a declarat încântat (vezi facsimil) de construcţie. „Am fost într-o zi şi am văzut un concurs de biatlon pentru copii, zice Gârbacea. Şi când am văzut în ce condiţii primitive se antrenau şi concurau, am promis pe loc să le fac eu o bază sportivă ca lumea, aşa cum am văzut nu o dată în străinătate”. Şi a făcut una ... mai întîi jos, aproape de Moeciu, care are şi ea viitor după părerea lui Gârbacea, dar şi această pistă nou, nouţă în resortul Fundata, care le-a luat ochii tuturor participanţilor la FOTE. Iar ce trebuie să reţineţi în primul rând e că este vorba despre PRIMA PISTĂ PRIVATĂ DE BIATLON DIN LUME! Nimeni n-a mai gândit şi îndrăznit aşa ceva, din cunoştinţa noastră. Iar în România ea există, făcută exclusiv din banii domnului Ovidiu Gârbacea, fără sprijin de la stat, fără bani europeni, fără vreun împrumut la bănci... Certificatul de licenţă IBU este unic în România, niciunde în altă parte nu există aşa ceva, dar pista a fost croită chiar de omul nostru, după ochiul şi priceperea sa. „Trebuie să ştii cum se face sportul ăsta”, zice cu mândrie.

Îl întreb la un moment dat pe domnul Gârbacea cât l-au costat toate astea. „Câteva milioane de euro, îmi răspunde, destul de evaziv. Sala polivalentă iese însă cam sub un milion, fiindcă o fac cu oamenii mei, în regie proprie. Doar la scheletul metalic nu m-am băgat. Acolo i-am lăsat pe specialişti să-şi facă treaba. Dar dacă stau să mă gîndesc, la stat numai săpătura ar fi costat peste jumătate de milion de euro”. Iar eu sunt la fel de sigur că, în condiţiile prea bine cunoscute, o asemenea investiţie s-ar fi dus spre şase, şapte milioane, dacă nu mai mult, cu tot tacâmul şi feliuţele tăiate din tort pentru atâţia şi atâţia atârnători şi milogi... Şi nu-mi mai rămâne decât să-ntreb: DE CE? De ce, domnule Gârbacea, atâta risipă de bani, de timp şi de energie pentru o cauză parcă prea puţin aducătoare de venit?

„M-am bucurat să fac şi eu ceva pentru sport, îl aud. Că am venit din sport şi n-am uitat niciodată de unde am plecat. Dar mai e ceva, vă spun sincer, a fost şi pentru publicitate. Eu cred că publicitatea pe care o obţii prin sport e cea mai adevărată! Am avut atâtea loturi olimpice aici şi s-a vorbit mereu despre Cheile Grădiştei. Vă daţi seama cât m-ar fi costat să dau publicitate pe la televiziuni sau radiouri? Aşa m-a costat mai nimic. Să ştiţi că imediat după FOTE a crescut vizibil gradul de ocupare al locurilor de cazare pentru turişti la noi. Ăsta-i adevărul. Şi-i înţeleg bine şi pe sportivi, cu 120 de lei pe zi – cazare şi masă – că atâta e baremul lor, n-ar putea să stea la mine. Dar îi primesc, le fac tuturor reducere, fiindcă ştiu că voi câştiga pe alte părţi. Dacă am vreo 700 de turişti, ce mai contează 100 de sportivi la masă?!” Astfel încât, am văzut, sportivii şi antrenorii lor din ramurile de sport pe care le-am amintit deja se înghesuie de-a dreptul să vină la Cheile Grădiştei. Spre beneficiul ambelor părţi.

Aici, povestea noastră se poate încheia, dar ea continuă şi, cum vedeţi, se dezvoltă în realitate. În urmă rămâne doar uimirea reporterului faţă de o asemenea realizare, efectiv fără termen de comparaţie la noi. Şi nu numai din sport! Mai ştiţi pe undeva vreun om care să construiască atât fără sprijin politic şi proptele, fără împrumuturi pe la bănci sau fonduri nerambursabile? Doar prin forţe proprii, prin munca lui şi banii lui, nestând o clipă locului, reinvestind permenent profitul. Eu unul nu cunosc, şi tocmai de aceea mă declar un mare admirator al domnului Ovidiu Gârbacea, acest autodidact neobosit, care pare desprins dintr-o poveste de pe alte meleaguri. „Ovidiu e un om cu certe abilităţi tehnice, dar şi o persoană extrem de creativă, îmi spune gingaşa doamnă doctor Tatiana Arişanu, femeia care-i sta alături lui Gârbacea de mai mulţi ani. E atent la tot ce mişcă, mereu cu gândul la ce face şi la ce va face de acum înainte. Fără o clipă de răgaz”. Un om care sfinţeşte cu adevărat locul pe care munceşte, îmi vine în minte.

Când am plecat, se lăsase deja noaptea peste Carpaţi. Iar omul nostru şi-a îmbrăcat pufoaica şi s-a dus să vadă cum îi merg tunurile de zapadă, ca să fie sigur că totul e în regulă la pârtia de schi. Aşa face mereu. Era precum gospodarul care mai merge o dată să-şi vadă toate vitele şi acareturile din bătătură înainte de culcare. Cu gândul la ziua ce avea să vină.   

 

CV

Ovidiu Aron Gârbacea – născut la 10 aprilie 1954, la Bran (Braşov). Campion naţional de juniori şi multiplu medaliat în competiţia pe echipe la seniori în cursele de schi fond. Locul 5 la CM Universitar – Zakopane, 1976. Absolvent al Institutului de Educaţie Fizică şi Sport, specialitatea biatlon, promoţia 1979. Profesor la Clubul sportiv şcolar Miercurea Ciuc, 1979-1983. Antrenor şi şef de secţie biatlon la ASA Braşov, din 1983. Antrenor al lotului olimpic de biatlon, 1984-1990. Din 1990 îşi deschide firma proprie, creând la Cheile Grădiştei un complex de vile şi hoteluri care astăzi se întinde pe 46 de hectare, putând găzdui 800 de persoane pe noapte în cele două resorturi – Moeciu şi Fundata, legate între ele cu o şosea asfaltată de 5 km. Pe 35 de hectare a creat diferite facilităţi sportive de agrement şi pentru performanţă, de la pârtiile de schi alpin şi biatlon, la terenuri de fotbal (cu iarbă naturală), handbal, tenis, trasee pentru alergări variate, săli de forţă şi de antrenament, iar în momentul de faţă construieşte o sală polivalentă cu 1.800 de locuri şi un teren de fotbal cu suprafaţă sintetică. La Cheile Grădiştei – Fundata s-au desfăşurat întrecerile de biatlon ale ediţiei din 2013 a Festivalului Olimpic al Tineretului European (FOTE). Firma sa, SC Cheile Grădiştei SRL, având o cifră de afaceri de circa 2,5 milioane lei lunar, câştigă de 10 ani la rând locul I în întrecerea întreprinderilor mijlocii de turism ale judeţului Braşov. Are doi fii: Bogdan şi Alexandru, care-i calcă evident pe urme!

Jocurile foamei

 

Ianuarie, luna ploconelilor

Osanale de ziua „măritului campion”

 

În epoca în care Moş Crăciun era înlocuit de „Moş Gerilă”, pentru români „luna cadourilor” era ianuarie, când Nicolae şi Elena Ceauşescu îşi sărbătoreau zilele de naştere, acceptând osanalele tuturor românilor, în special ale marilor sportivi şi ale elitei ţării.

Ionuţ Barbu

În perioada în care întrecerile sportive din ţara noastră se puteau numi cu adevărat „jocurile foamei”, pentru că reprezentau una dintre puţinele distracţii ale românilor, marele eveniment al anului era reprezentat de ziua de naştere a unicului conducător. Pentru o finală câştigată a Cupei Campionilor, sportivii primeau cu recunoştiinţă câte un ARO, iar pentru marile succese obţinute pe plan internaţional, beneficiile financiare erau de multe ori simbolice, departe de zecile şi sutele de mii de euro care se vehiculează acum. În epoca în care Moş Crăciun era înlocuit de „Moş Gerilă”, iar „luna cadourilor” era ianuarie, când Nicolae şi Elena Ceauşescu îşi serbau zilele de naştere – primul pe 26 ianuarie (n. 1918), iar „tovarăşa” pe 7 ianuarie (n. 1916), marii campioni primeau „dreptul”, dar de multe ori obligaţia, de a aduce omagiile lor familiei prezidenţiale.

 

„La ziua tovarăşului am băut prima bere la 0,33l”

 

Maşinăria de propagandă şi de dezvoltare a cultului personalităţii „măritului conducător” mergea unsă în luna ianuarie, iar de la ceremoniile de prezentare a felicitărilor nu lipseau, aproape niciodată, delegaţiile formate din marii campioni ai ţării. „În 1978, ţin minte că am fost invitat la ziua lui Nicolae Ceauşescu, împreună cu mai mulţi mari sportivi. Sala Palatului, unde avea loc festivitatea de prezentare a felicitărilor pentru Ceauşescu, era ticsită de personalităţi. Eu am stat lângă Sergiu Nicolaescu şi Ioan Popescu Gopo şi acolo am băut prima dată în viaţă o bere la 0,33 l. Azuga parcă. Erau acolo toate bunătăţile, mese împărăteşti şi băuturi de toate felurile. Ţin minte că a durat ceva până am intrat, fiind controlat minuţios. Bine, pe noi sportivii ne anunţaseră dinainte, să nu cumva să venim în tenişi şi treninguri, ci să fim la patru ace”, şi-a amintit Dan Grecu, marea glorie a gimnasticii româneşti.

 

„Mie îmi plăcea”

„”Cum să ratez tăticu’ defilările şi şpriţurile. Cred că o singură dată am fost la ziua tovarăşului, într-o delegaţie de sportivi, dar la defilări eram prezent mereu. Nici nu se putea ca un sportiv mare să lipsească la apelul prezentării omagiilor tovarăşului, dar mie îmi şi plăcea, că după aia se lăsa cu un şpriţ, o mâncărică bună”, mărturiseşte Rică Răducanu.

537

de ori a fost numărul în care în mass-media vremii s-a pomenit numele lui Nicolae Ceauşescu, cu ocazia zilei sale de naştere dintr-un anumit an, timp de cinci zile, între 25 şi 29 ianuarie, majoritatea ziarelor având pe copertă poza „conducătorului iubit”

„Partidul, Ceauşescu, România”

Avem în fruntea noastră un fiu al ţării
Cel mai iubit şi cel mai ascultat
Ce-n lume pînă în depărtarea zării
E preţuit de oameni şi stimat

Aceste trei cuvinte minunate
Cuvinte demne ca un tricolor
Noi le purtăm în inimă săpate
Spre comunism, spre anii viitori

Poporul, Ceauşescu, România!
Partidul, Ceauşescu, România!    

 

 

Sărbătoare naţională

Oficial, până la 50 de ani, Nicolae Ceauşescu nu şi-a putut serba niciodată ziua de naştere cu fast, conform unui decret din 1952, care prevedea că „tovarăşii cu funcţii de răspundere pot fi serbaţi doar de la o jumătate de veac în sus”. După 1970, „tovarăşul” a împlinit condiţiile pentru a-şi putea organiza petrecerile aniversare cu fast, astfel că 26 ianuarie a devenit un fel de zi naţională, în care nimic nu putea fi lăsat la voia întâmplării. Ce se publică în ziare, ce se difuzează la televizor în cinstea conducătorului, ce fel de flori să primească şi de ce culori, cine îşi prezintă omagiile, unde să aibă loc festivitatea de primire a osanalelor, unde să se organizeze masa tovărăşească?!!... Totul era pus la punct în cele mai mici detalii. Practic, 26 ianuarie devenise o sărbătoare naţională!

Cadouri pentru un muzeu

La reşedinţa lui Nicolae Ceauşescu, din cartierul Primăverii, cadourile erau depozitate într-o sală de sport, care devenea foarte rapid neîncăpătoare. Un administrator le lua în primire, le verifica, le eticheta astfel încât să se vadă ce cuprinde şi de la cine este şi le aranja după valoare. Când sala s-a umplut, a fost chemată „tovarăşa”, Elena Ceauşescu, arătându-se şi ea şocată de numeroasele cadouri primite. Era un adevărat tezaur, iar de la Gospodăria de Partid a fost delegată o echipă de contabili care să le inventarieze. În ianuarie 1978, la aniversarea a 60 de ani, cu darurile primite s-a realizat o expoziţie permanentă la Muzeul Naţional de Istorie, de pe Calea Victoriei, cu titlul : „Dovezi ale dragostei, înaltei stime şi profundei preţuiri de care se bucură preşedintele Nicolae Ceauşescu şi tovarăşa Elena Ceauşescu, ale amplelor relaţii de prietenie şi colaborare dintre poporul român şi popoarele altor ţări".

 

„Omagiala”

Pe scurt „Omagiala", după cum a rămas ea cunoscută în limbajul comun. Expoziţia a fost vernisată în prezenţa protagonistului. Ocupa aproximativ 2.500 de metri pătraţi de expunere şi fusese distribuită în zece săli. La anumite intervale, muzeografi de la Muzeul de Istorie mergeau la reşedinţa din Primăverii, ori la biroul de la Comitetul Central, să preia noi serii de obiecte. Preluarea se făcea în baza unui proces-verbal de predare-primire, alcătuit în patru exemplare. Unul rămânea acasă la Ceauşescu, două mergeau la muzeu, şi unul la Cancelaria CC al PCR. La muzeu ajungeau doar cutiile însemnate cu M mare. Unele daruri erau oprite, dar majoritatea mergeau la expoziţie. Îmbrăcăminte, obiecte tradiţionale populare, obiecte de artizanat, covoare, cergi ardeleneşti, olteneşti, tablouri, argintărie, vase mari, farfurii, porţelanuri, cristale, hainele de Doctor Honoris Causa - toate acestea au ajuns la Muzeul de Istorie.

Spectacole pentru „Tovarăşul"

Pe 26 ianuarie, activiştii partidului pregăteau şi spectacole omagiale. Cel mai important era difuzat de Televiziunea Română, însă exista şi un program pentru publicul spectator, la Sala Palatului sau la Sala Polivalentă. Evenimentul din urmă era în responsabilitatea Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste. Spre sfârşitul anilor '80, a existat o preocupare din ce în ce mai mare pentru vestimentaţia artiştilor care participau la spectacolele aniversare. Se recomandau ţinuta sobră şi o mimică a feţei cât mai oficială. S-au făcut reguli şi în privinţa textelor. Nicolae şi Elena Ceauşescu erau incluşi în mod egal în versurile sau cântecele intonate, chiar dacă pe 26 ianuarie era ziua „Tovarăşului". Nici mesajele de felicitare pe care dictatorul le primea nu erau lăsate la voia întâmplării, omagiile scriindu-se după criterii foarte clare, deşi oficial nu exista un îndrumar de redactare a laudelor către „conducătorul iubit". Profesioniştii scrisului cunoşteau însă ce anume era acceptat şi ce era interzis în aceste texte. În primul rând, scrisoarea omagială trebuia să sublinieze momentul „alesei sărbători", 26 ianuarie. Data naşterii lui Ceauşescu devenea un punct culminant din istoria poporului român, un eveniment capital pentru destinul Partidului şi al cetăţenilor patriei. Apoi trebuia subliniat că acel colectiv care trimitea omagiul îşi exprima „adeziunea deplină" la politica partidului şi statului, coordonată înţelept de Nicolae Ceauşescu. În al treilea rând se menţiona caracterul „profund revoluţionar" al politicii partidului, condus cu „măiestrie" de cel mai iubit fiu al Carpaţilor. Un omagiu bine scris trebuia să facă referire şi la rolul lui Nicolae Ceauşescu pe plan internaţional, astfel încât să evidenţieze contribuţia acestuia la pacea mondială. În final, oamenii muncii semnatari ai scrisorii omagiale îşi reînnoiau angajamentul solemn faţă de ţară şi de conducătorul ei, căruia îi urau ani ­mulţi şi sănătate.

„Spune,spune, moş bătrân”, melodia de suflet a „clanului”

Petrecerea organizată cu ocazia zilei de naştere a lui Nicolae Ceauşescu, continua până spre ziuă, într-un cadru mai restrâns, cu ţuică de prună, vin alb, sarmale, friptură, pui la ceaun, piftie, salată de boeuf. Dacă până pe la sfârşitul anilor ’60, lui Ceauşescu îi plăcea să chefuiască noaptea înconjurat de rude şi apropiaţi, spre sfârşitul deceniului 8 acesta petrecea în special alături de colegii din fruntea partidului şi a statului. Din cau­za diabetului, renunţase la băutură, mânca nesărat, fără dulciuri şi doar în cantităţi stabilite la gramaj. Un singur lucru a rămas neschimbat, de la petrecerile sale să nu lipsească lăutarii. În noaptea de 26 ianuarie, an de an, cei mai cunoscuţi interpreţi de muzi­că populară "dădeau recitaluri" în cinstea conducătorului. Cu asemenea prilejuri, printre alţii, Gică Petrescu, Ange­la Moldovan, Ion Voicu, Gheor­ghe Zamfir erau mobilizaţi prin Consi­liul Culturii. Melodia preferată a lui Nicolae Ceauşescu era : «Spune, spune, moş bătrân». "Melodia fraţilor Ceauşescu mi-o aduc bine aminte, o cântau când se în­tâl­neau de ziua lui Ni­colae şi se numea «Spune, spune, moş bătrân». Şi se luau de după gât şi cântau toţi, chiar dacă nici unul nu avea pic de voce. Ieşea o lălăială care lor, numai lor, le plăcea foarte mult.", a mărturisit Mihaela Moraru.

Polisportivul multilateral dezvoltat

Sportul era principala activitate de relaxare în weekend-urile familiei Ceauşescu, alături de care participau numeroşi demnitari

Pentru Nicolae Ceauşescu sportul era extrem de important, considerându-l principalul ambasador al României în lume. Din acest motiv, rezultatele echipelor naţionale erau aprig dezbătute în şedinţele de partid. Urmărea cu interes prestaţiile sportivilor români în competiţiile internaţionale şi nu se sfia să dea directive în orice sport. „Să punem accentul pe disciplinele cu oameni mai puţini. La gimnastică am luat zece medalii, la înot două cu doi oameni, deci putem să mergem  în aceste sectoare, şi nu în acelea cu oameni mulţi, cum ar fi baschetul. „Pentru dictator, sportul era o temă de importanţă naţională deoarece exista o competiţie între toate ţările din blocul comunist. Era o ambiţie, se uitau la vecini, la bulgari, de exemplu, şi apoi te întrebau «De ce bulgarii au rezultate?»".  Iar lui Ceauşescu îi plăcea sportul, de asta credea că se pricepe. El juca volei. Am jucat şi eu cu el. Nu ştia să joace bine. Dar când eşti şef mare ai impresia că eşti cel mai de ligă din toate", a povestit generalul Marin Dragnea, cel care s-a ocupat de destinele sportului românesc timp de zece ani, începând cu 1974.


Volei la fileu

Aşadar, voleiul a fost unul dintre sporturile preferate ale familiei Ceauşescu. De altfel, la Snagov, familia prezidenţială dispunea de un teren de volei şi juca acest sport aproape în fiecare weekend. Nicolae Ceauşescu stătea aproape numai la fileu, unde mai trăgea plasa în jos pentru a trimite mingile în terenul advers, fără să aibă vreo teamă vizavi de eventualele proteste ale adversarilor, pentru că tot el era si arbitrul. Firesc! Ceauşescu le impunea şi demnitarilor petrecerea timpului liber în colectiv, tovarăşii de prim rang prezentându-se duminica, împreună cu nevestele, la vila dictatorului de la Snagov, pregătiţi de activităţi sportive intense. Ziua începea pentru marele cârmaci în faţa televizorului, unde urmărea „Viaţa Satului” sau ascultând muzică populară interpretată de Ioana Radu şi Mia Braia, cântăreţele sale preferate. Programul sportiv începea cu meciul de volei. Echipele se alcătuiau din mai tinerii demnitari şi aghiotanţii lor. La început, căpitan al echipei adverse era Paul Niculescu-Mizil. Conducătorul României nu scăpa ocazia de a-şi bodogăni coechipierii şi adversarii. Din distracţie, jocul se transformase în „instrucţie". El singur se amuza, stresându-i pe ceilalţi.

Nevestele la şeptic

În timp ce bărbaţii jucau volei, nevestele bârfeau, jucând cărţi şi rummy. După masa de prânz, tovarăşii reveneau la preocupările dinainte. Bărbaţii mai făceau câte-un meci, apoi o baie, după care scoteau jocul de şah. Partener preferat de şah i-a fost lui Ceauşescu întâi Paul Niculescu-Mizil, apoi Ştefan Andrei. Pe tovarăşele istovite de bârfă şi de jocurile de cărţi, menajera le mai îndulcea cu câte un desert, clătitele fiind preferatele lor.

Lunetistul

Partidele de vânătoare erau nelipsite în programul de relaxare al lui Nicolae Ceauşescu. Când acesta nu mergea să dea iama prin mistreţi şi căprioare se antrena la şedinţe de tir cu arcul sau cu puşca.

Popice şi snooker

La restaurantul Muntenia, din Snagov, Ceauşescu mergea des pentru a juca popice sau snooker, la ultima disciplină fiind redutabil.

Întâiul cârmaci

După plecarea invitaţilor, familia Ceauşescu obişnuia să-şi încheie duminica jucând câte o partidă de table. „El o tachina, ea îl fura, dar nu se certau niciodată.  Îşi spuneau Nicu şi Leana. Sau Lenuţa. Uneori se plimbau pe lac cu vaporaşul. Ceauşescu ţinea cârma, asistat de marinar. Din spatele lui, ca o cumsecade nevastă, Lenuţa contempla natura”, a povestit menajera familiei Ceauşescu, Suzana Andreiaş.

Toate acestea ne par acum frânturi dintr-o altă lume, foarte depărtată, cu imagini tot mai difuze. Dacă ne amintim de ele este pentru că s-au petrecut pe timpul vieţii noastre, ţin de istoria României şi nu trebuie date uitării chiar aşa de repede. Tocmai pentru ca să nu se mai repete vreodată! 

Istoria JO de iarnă

 

De la Sonja Henje la ambiţia de 50 de miliarde de dolari a ”Ţarului” Putin

 

Cea de a XXII-a ediţie a Jocurilor Olimpice de iarnă va avea loc la Soci, între 7 şi 23 februarie 2014. În urmă cu 90 de ani, la Chamonix, o mână de oameni deschideau pârtie unei competiţii dedicată exclusiv sporturilor desfăşurate pe gheaţă sau pe zăpadă, care de-a lungul timpului a furnizat emoţie, pasiune şi poveşti incredibile de viaţă

Ion GOLOGAN

Lumea sportului de pregăteşte de spectacolul grandios al Jocurilor Olimpice de iarnă. Între 7 şi 23 februarie 2014, graţia patinajului artistic, viteza ameţitoare a coborârii pe schiuri, angajamentul hocheiştilor sau precizia lansatorilor depietre din curling îi vor ţine pe iubitorii sporturilor de iarnă cu ochii lipiţi de televizorpe direcţia Soci (Rusia). Estimările financiare şi controversele din jurul competiţiei girate de „Ţarul” Vladimir Putin frapează şi amplifică aura Jocurilor Olimpice: cea mai lungă ştafetă a torţei olimpice (65.000 de kilometri), cea mai costisitoare ediţie a Jocurilor Olimpice din istorie (51 de miliarde de dolari), cel mai încărcat program competiţional, cu 12 probe „new-entry” (în total vor fi 98 de evenimente sportive în cadrul a 15 sporturi). Dar să privim în urmă pentru a vedea cum s-a ajuns aici.

613 milioane de dolari

a plătit canalul american NBC pentru drepturile TV ale JO de iarnă de la Torino, din 2006. În 2011, acelaşi canal a semnat un contract gigantic cu CIO, în valoare de 4,3 miliarde de dolari, pentru JO 2014, 2016, 2018 şi 2020. Drepturile vizează exclusivitate pe America de Nord

 

Prima ediţie a Jocurilor Olimpice de iarnă a avut loc în 1924, la Chamonix (Franţa), sub titulatura „Săptămâna Sporturilor de Iarnă”. Iniţiativa a avut parte de opoziţie încă din start, iar prima voce care i-a contestat rostul a fost cea a baronului Pierre de Coubertin. Fondatorul Jocurilor Olimpice Moderne a văzut în această separare, iarnă-vară, o îndepărtare de la principiile sale: toate sporturile reunite sub umbrela unei singure competiţii majore. De altfel, ediţia din 1908 a Jocurilor Olimpice de vară, care a avut loc la Londra, a cuprins în program şi o probă desfăşurată pe gheaţă: patinajul artistic. Suedezul Ulrich Salchow, al cărui nume e deseori auzit şi astăzi în timpul concursurilor prin procedeul care-i poartă numele, şi britanica Madge Syers au fost primii campioni la simplu. În 1920, la Anvers (Belgia), în program au figurat patinajul artistic şi hocheiul pe gheaţă.

O opoziţie puternică a venit şi din partea ţărilor scandinave, care aveau propriile Campionate Nordice la sporturile de iarnă, organizate la patru sau la cinci ani în Suedia (au avut loc între 1901 şi 1926). În ciuda acestor discuţii, prima ediţie a Jocurilor Olimpice şi-a urmat cursul cu 16 ţări participante. România nu s-a aflat printre ele.

 

50 de ani

Au trecut până s-a acordat definitiv ultima medalie a JO din 1924, în proba de sărituri cu schiurile. În 1974, s-a descoperit o eroare în calcularea punctajului, astfel că medalia de bronz a ajuns la americanul Anders Haugen, după ce iniţial îi fusese decernată norvegianului Thorleif Haug

 

În 1925, impresionaţi de succesul competiţiei de la Chamonix, şefii CIO au statuat înfiinţarea Jocurilor Olimpice de iarnă, cu o frecvenţă din patru în patru ani. Până în 1992, ediţiile de iarnă şi de vară s-au desfăşurat în acelaşi an, iar ulterior s-au separat, între cele două competiţii majore fiind acum o distanţă de doi ani. La ediţia din 1928, desfăşurată la St. Moritz (Elveţia) şi-a făcut debutul şi România, prin două echipaje de bob. În total, au participat 450 de competitori din 25 de ţări, iar cea mai bună clasare a sportivilor tricolori a fost un loc 7. Ediţia din 1928 a consacrat un nume în elita sportului mondial: norvegianca Sonja Henie. La nici 16 ani, tânăra patinatoare a câştigat titlul olimpic şi a furat inimile fanilor de pretutindeni. Chipul ei angelic, graţia şi valoarea exerciţiilor au transformat-o într-o vedetă de talie internaţională. Sonja a mai cucerit medalii de aur în 1932 şi 1936, iar mai apoi şi-a desăvârşit statutul printr-o carieră strălucitoare de actriţă la Hollywood.

7

a fost locul pe care s-a clasat echipajul de bob – 5 persoane, al României la JO 1928. Echipa noastră a fost formată din: Grigore Socolescu, Ion Gavăţ, Traian Niţescu, Toma Ghiţulescu şi Mircea Socolescu

Cea de a treia ediţie a JO de iarnă a avut loc pe continentul nord-american, la Lake Placid (SUA), în 1932 şi a fost prima unde s-au organizat ceremonii formale de deschidere şi de închidere, iar medaliile au fost decernate pe podium. Din cauza crizei financiare din acea perioadă, numai 17 ţări au avut reprezentanţi în competiţie, între acestea aflându-se şi România. Echipajul de bob-dublu, format din Alexandru Papană şi Dumitru Hubert, a terminat proba la un pas de medalie, pe locul patru.

+ Prima mascotă din istoria Jocurilor Olimpice (vară şi iarnă) a fost cea de la Grenoble-1968. Numită Schuss, mascota reprezenta un schior stilizat

Ediţia din 1936 a avut loc la Garmisch-Partenkirchen, în Germania, care a găzduit în acelaşi an şi JO de vară, la Berlin. A fost ultima oară când ambele ediţii ale Jocurilor Olimpice s-au desfăşurat în aceeaşi ţară şi în acelaşi an. În programul competiţiei a apărut pentru prima oară schiul alpin, însă monitorii şi profesorii de schi nu au fost acceptaţi în concurs, pe motiv că sunt profesionişti. Din acest motiv, schiorii din Austria şi din Elveţia au refuzat să participe. Deschisă oficial de Adolf Hitler, ediţia din 1936 a furnizat o mare surpriză în competiţia de hochei: Marea Britanie a învins Canada cu 2-1 şi a cucerit medalia de aur.

+ La ediţia din 1936, România a avut reprezentanţi în cinci discipline: bob, schi alpin, schi fond, patinaj artistic şi sărituri cu schiurile. Cel mai bun rezultat, locul 13, la patinaj artistic în proba de perechi, prin Irina Timcic şi Alfred Eisenbeisser-Ferraru

Ce de-al Doilea Război Mondial a întrerupt şirul Jocurilor Olimpice de iarnă, care s-au reluat în 1948. Ediţia a fost atribuită staţiunii St. Moritz, datorită faptului că neutralitatea Elveţiei a păstrat bazele sportive intacte. 28 de ţări şi-au trimis reprezentanţii în întreceri, iar germanii şi japonezii, învinşii războiului, nu au fost acceptaţi. Efectele războiului s-au resimţit din plin: sportivi care au venit fără echipament adecvat şi puţin spectatori. România a fost reprezentată de un grup de sportivi la schi alpin.

+La ediţia din 1948 s-au prezentat două echipe de hochei pe gheaţă din SUA, ambele susţinând că sunt reprezentantele legale ale ţării lor.

Ediţia a VI-a, Oslo-1952, se poate spune că a fost ultima din perioada romantică a Jocurilor Olimpice de iarnă. Pentru prima dată torţa a fost purtată de-a lungul ţării şi tot pentru întâia oară Jocurile au fost deschise de o femeie. Sportivi din 30 de ţări au intrat în competiţie. Românii nu au lipsit nici de această dată, cea mai bună clasare fiind un loc 10 la schi fond, ştafeta masculină de 4x10 kilometri. După această ediţie, JO de iarnă au intrat, la fel ca surata lor de vară, în sfera politicului, a marketingului şi a rezultatului cu orice scop. Au apărut cazurile de dopaj (începând cu 1972), scandaluri legate de atribuirea Jocurilor, războiul supremaţiei între URSS şi SUA.

+ Ediţia din 1956 a Jocurilor Olimpice de iarnă a fost prima transmisă în direct la TV

Începând cu ediţia 1956, ruşii au început să domine turneul olimpic de hochei, câştigând şapte titluri din nouă posibile până la căderea comunismului (ultimul succes a fost în 1988, la Calgary). Ambiţiile gigantului de la răsărit s-au regăsit şi în concursul de patinaj, unde şcoala de balet rusă trebuie să-şi dovedească superioritatea. Perechi precum Ludmila Belousova – Oleg Protopopov, Irina Rodnina – Aleksander Zaitsev, Ekaterina Gordeeva – Serghei Grinkov au zgândărit orgoliul conducerii de partid prin evoluţiile lor încântătoare, pline de graţie.

+Românca Beatrice Huştiu este a doua cea mai tânără participantă din istoria JO de iarnă. La JO de la Grenoble, din 1968, unde a purtat drapelul la festivitatea de deschidere, micuţa patinatoare avea 11 ani şi 159 de zile

După o ediţie modestă în 1956, fără clasări între primii zece, şi absenţă de la ediţia din 1960, de la Squaw Valley (SUA), România şi-a făcut debutul cu echipa de hochei la ediţia din 1964, de la Innsbruck (Austria). Tricolorii s-au clasat pe locul 12, după ce au pierdut în faţa SUA, scor 2-7, meciul de intrare în grupa 1-8. Tot pe aceeaşi poziţie au încheiat şi la ediţia următoare, Grenoble-1968, unde România a obţinut prima şi singura medalie olimpică la jocurile de iarnă: bronz prin echipajul de bob format din Ion Panţuru şi Nicolae Neagoe.

+Cea mai bună clasare a naţionalei României la hochei în competiţia olimpică a fost locul 7, de la ediţia 1976  (Innsbruck)

Unul dintre cele mai mari scandaluri din istoria Jocurilor Olimpice de iarnă a fost legat de atribuirea ediţiei din 2002 oraşului Salt Lake City (SUA). La puţin timp după anunţarea câştigătorului, s-a descoperit că americanii puseseră la cale un plan elaborat de mituire a oficialilor CIO. Cadouri costisitoare, contracte avantajoase, burse de studiu pentru anumite persoane sau tratamente medicale au fost oferite pentru ca oraşul mormon să fie declarat câştigător. Inclusiv preşedintele CIO, Juan Antonio Samaranch, a fost acuzat că a primit două puşti de vânătoare extrem de scumpe.

Investigaţia care a urmat a dus la excluderea a zece membri ai CIO şi la sancţionarea a altor zece. De asemenea, a fost schimbată modalitatea de stabilire a unui câştigător din lista oraşelor candidate.

+Conform unui studiu al companiei americane Nielsen, pe timpul JO de iarnă de la Vancouver din 2010, în SUA cele mai urmărite au fost probele de schi (freestyle şi coborâre), precum şi sania

Ca orice competiţie de anvergură, şi Jocurile Olimpice de iarnă au furnizat poveşti de larg interes. Unul dintre cele mai mediatizate evenimente a avut loc în 1988, când Jamaica a fost prezentă pentru prima dată cu un echipaj de bob. Cei patru sportivi din Caraibe, fără experienţă şi fără antrenamente speciale, au fost primiţi ca adevărate vedete, iar experienţa lor a făcut obiectul unui film care s-a bucurat de real succes. Jamaicanii nu au încheiat competiţia (s-au răsturnat), dar au revenit în întrecerea olimpică în 1992 şi 1994. În 1994 s-au clasat pe locul 14, cu nouă locuri mai sus decât echipajul de patru al României!

+Americanul Eric Haiden este singurul patinator de viteză care a cucerit la o ediţie a JO (1980, Lake Placid) toate cele cinci medalii de aur din program: 500, 1.000, 1.500, 5.000 şi 10.000 metri

O altă întâmplare ce a iscat polemici puternice s-a produs în 2002, la Salt Lake City, în concursul de perechi la patinaj artistic. Ruşii Yelena Berejnaia şi Anton Sikharulidze au fost creditaţi cu medalia de aur, deşi canadienii Jamie Sale şi David Pelletier au avut o evoluţie mult mai bună la programul lung. După competiţie, arbitra franceză a admis că a fost influenţată să voteze pentru ruşi, astfel că CIO a decis să le acorde medalii de aur şi canadienilor. Nicio întâmplare nu a produs atâta drama precum atentatul căruia i-a căzut victimă patinatoarea americană Nancy Kerrigan, înainte de JO din 1994. Aceasta a fost atacată şi lovită cu o bară de metal peste genunchi de un necunoscut, iar anchetatorii au descoperit că întâmplarea a fost orchestrată de fostul soţ al rivalei sportivei, Tonya Harding.

+Norvegianul Bjorn Daehlie este considerat cel mai de succes olimpic la sporturile de iarnă. Un as al schiului fond, Daehlie (46 de ani) a cucerit opt medalii de aur şi patru de argint la JO din 1992, 1994 şi 1998

Ca şi ediţia de vară, JO de iarnă au evoluat permanent, deschizându-şi porţile pentru noi discipline. Dacă la prima ediţie au fost 16 probe în 6 sporturi, la Soci se vor acorda medalii în 98 de probe din 15 sporturi. Pe parcurs, au fost federaţii care au mai bătut la uşa olimpică, dar au rămas la stadiul de ”demonstraţie”. Câteva merită amintite. În primul rând, săniile trase de câini. Sport demonstrativ la JO din 1932, nu a avut prea mulţi susţinători. Problemele sunt aceleaşi ca în cursele hipice: situaţiile de carantină, transportul costisitor. Alt sport testat a fost ”bandy bandy”. Un fel de hochei: patine, crose şi minge mică. Popular în ţările nordice şi în America de Nord, a fost testat la JO de la Oslo, din 1952. Merită amintit şi ”skijoring”-ul, sport demonstrativ în 1928. Pe scurt, e un schi fond în care sportivul este tras de unul sau doi câini. Pot fi acordate medalii într-un sport unde efortul fizic este exclusiv al câinelui? Răspunsul CIO a fost sec: nu. În fine, tot la capitolul apariţii meteorice pot fi consemnate ski-ballet, schi-viteză sau snowboard-slalom uriaş.

+Costurile JO de la Vancouver din 2010 au fost estimate la 8,9 miliarde de dolari. Înainte de Soci, cea mai scumpă ediţie de iarnă a fost Nagano 1998, evaluată la 17,59 miliarde de dolari

Revenind la Soci, ruşii pregătesc cea mai mare desfăşurare de forţe din istorie. Au pus la bătaie un buget enorm, evaluat de vice-premierul Dmitry Kozak la 51 de miliarde de dolari (ca o comparaţie, JO de vară de la Beijing, din 2008, au costat 42 de miliarde de dolari). Acuzele de corupţie şi de lipsă de transparenţă a modului în care au fost repartizate contractele pun însă în umbră efortul Rusiei, la fel de tare ca şi discuţiile pe seama legii anti-homosexualitate, promulgată de Putin în vara anului 2013. Şi vremea le dă bătăi de cap organizatorilor, zona în care va avea loc competiţia fiind una cu climă blândă. Pentru a nu fi puşi în situaţii jenante, ruşii au închiriat 400 de tunuri de zăpadă.

Adevăraţii iubitori ai sportului au din nou motive de bucurie – a apărut numărul 4 al revistei de educaţie şi cultură “Sport în România”, pe luna ianuarie 2014.

Din sumarul acestui număr spicuim:

– interviu cu domnul Remus Pricopie, ministrul Educaţiei Naţionale, care vorbeşte de proiectul în urma căruia programul activităţilor sportive să devină eligibil pentru finanţare prin fonduri structurale;

–  reportaj despre Complexul Sportiv Cheile Grădiştei – un exemplu unic în România, cu Ovidiu Gârbacea, “omul care sfinţeşte locul”;

–    materiale despre Aurelia „Mica” Brădeanu, legenda handbalului românesc şi despre Alin Moldoveanu, campionul olimpic la tir, Victor Hănescu, cel mai bine clasat tenisman al României la ora actuală şi despre antrenorul Marian Simion, care a devenit actor;

– material cu înotătorul Robert Glinţă, cu fosta medaliată olimpică şi mondială la gimnastică, Mirela Paşca şi despre Beniamin Osman, care s-a vindecat cu ajutorul scrimei, despre Angel Santana, baschetbalistul român, care este vedeta “Sports Illustrated”.

– Reportaje despre osanalele aduse “măritului campion” Nicolae Ceauşescu şi despre raidul aviatic din 1936;

Revista, care este editată de Asociaţia Presei Sportive, poate fi achiziţionată prin abonament: http://www.sport-inromania.ro/aboneaza-te/abonamente.

004 Revista Sport în România Nr. 4 (Format Digital)

  • Cod produs: rev_sir_4
  • Valabilitate: In Stoc
  • 13.96RON

  • Fara TVA: 12.81RON

Produse similare

003 Revista Sport în România Nr. 3 (Format Digital)

003 Revista Sport în România Nr. 3 (Format Digital)

Adevăraţii iubitori ai sportului au din nou motive de bucurie – a apărut numărul 3 al revistei de educaţie şi cultură “Sport ..

13.96RON Fara TVA: 12.81RON

Tags: revista, sport in romania